LAURIAN LODOABÃ


TREI FRONTIERE


Motto:
“Viața este un act de credință, iar conștiința morții ne animă să supraviețuim.”




Iarna lui o mie nouă sute optzeci și opt, o noapte apăsătoare și rece, pe malul românesc al Dunării. Genzinger Emerich și soția sa stăteau ascunși în pădurea din apropierea șoselei, nu departe de Orșova, în așteptarea călăuzelor. Iar călăuze erau doi frați din Orșova. Cei doi cereau 2000 mărci, ca să înlesnească trecerea Dunării, pentru soț și soție, plus 100.000 lei, sume exorbitante pentru acea vreme.
Povestește Genzinger Emerich.
În momentul apariției camionului am ieșit mai mult pe burtă din pădure și soția mea a luat loc în cabină, iar eu sus, în lada vehicolului. Era în decembrie și mii de ace îmi străpungeau carnea. După puțin timp, am simțit ceva umed și rece lângă mine și mi-am dat seama că trebuie să fie o barcă pneumatică, mijlocul eliberării noastre din lagărul comunist.
Încet, încet, de parcă ne-am fi propus să nu speriem nici măcar peștii, ne-am apropiat de baraj. Ne aflam pe un drum care o lua la stânga, de la Orșova în direcția Turnu-Severin, pe lângă un curs de apă cu malul foarte abrupt în care, în cele din urmă, urcați în ambarcațiunea din gumă, ne-am lansat la apă. Știam că pe malul stâng al râului, cu puțin înainte de podul pe care trecea linia ferată Timișoara-București, se afla cazarma grănicerilor.
Am înaintat așadar în tăcere pe apele acelui mic curs de apă care și-a croit drumeagul spre Dunăre fără să-i pese de nimic, eu, ca să nu fac zgomot, mai mult pe lângă barca prea puțin încăpătoare în care se afla soția mea. Trebuie să spun că eram îmbrăcat într-un trening impermeabil primit de dincolo, din Germania, iar înainte de pornire m-am uns bine cu “Revulsin", ca să rezist frigului.
Greu să descriu în câteva cuvinte ten-siunea acelor momente. Am ajuns în sfârșit sub viaductul de pe Dunăre, unde în liniștea acelui ceas de noapte am putut distinge fără greutate bocancii grei ai patrulelor de grăniceri. Însă dacă până atunci drumul nostru s-a desfășurat fără întâmplări neprevăzute, odată atins acel punct gră-nicerii ne-au reperat și ne-au somat. Am auzit imediat câteva focuri de armă, dar când totul părea că se sfărșește, a început să ningă! Dintr-o dată nu s-a mai văzut nimic. Bunul Dumnezeu a fost cu noi!
Sloiuri imense de gheață pluteau pe Dunăre, iar noi eram complet dezorientați. Dacă vom fi prinși între sloiuri, totul se va sfârși îintr-o clipă. Pe malul sârbesc era un reflector mare, puternic, după care trebuia să ne orientăm, după spusele călăuzei. Pentru moment noi nu am putut zări decât beznă, iar frigul și umezeala făceau să ne clănțăne dinții fără încetare.
Ningea, ningea fără oprire, și singura mea mângâiere era că la 1 Decembrie bărcile sau “vedetele” grănicerilor erau retrase! Mai trebuia să scăpăm și din cleștele vitreg al naturii.
Am ajuns pe mal, fără a zări reflecto-rul care probabil s-a ars, dar bucuria de a păși pe teritoriul sârbesc avea să fie repede curmată. Am abandonat barca și am pornit, așadar, conform planului. Pe o porțiune din drum chiar am dus-o pe soția mea în spate. Era complet epuizată și nu mai avea putere să meargă pe jos. Am parcurs până la urmă un drum destul de lung, până în dreptul orașului Moldova-Nouă. Am fost capturați la Milanovac. Ne-au dus cu kalașnikovul la spate până la Judecătoria din Milanovac, și apoi direct în pușcăria din Negotin.
Acolo, ne-au aruncat într-o celulă de aproximativ 3/4, paisprezece oameni, câte doi într-un pat. Dormeam cu hârdăul lângă noi. Ne-au mâncat puricii, dar parcă cel mai rău era că nu primeam aer, leșinam și stăteam tot timpul înghesuiți la geamul minuscul al celulei.
În celulă era un cuptor tip “cizmă", care mai mult fumega decât ne încălzea, așa că eram mai tot timpul gazați, sufocați, iar în timpul nopții eram speriați de moarte datorită riscului de asfixiere cu oxidul de carbon care se putea degaja în cazul că am fi lăsat să se stingă soba.
În celulă cu noi se mai aflau doi lugojeni, un grup de șase din Sibiu și șase delincvenți din Iugoslavia.
Ne-au dus pe toți la muncă, să descăr-căm saci de ciment din vagoane – două vagoane pe zi era norma pentru doi inși! Făceam o foame cumplită, dimineața ni se dădea o jumătate de pâine și ceai – o masă cât să muncim toată ziua. Uneori primeam, la prânz, fasole cu unghii de porc, după care am făcut o diaree care m-a ținut zile întregi.
Un tânăr din grupul din Sibiu a făcut o criză de rinichi, urla toată ziua de durere, dar nimeni nu a venit să-l ajute. Starea lui s-a agravat în timpul nopții, dar nimeni nu l-a dus la doctor.
Norma trebuia înfăptuită, adică să des-cărcăm cele două vagoane de ciment, chiar și până la miezul nopții. Ajunsesem numai piele și oase. Coșmarul nu se mai termina. Douăzeci de zile nu am avut haine de schimb – chiloții, după trei zile de lucru în praful infernal de ciment, se făcuseră ca tabla.
Noapte de noapte vânam purici, să putem dormi măcar o oră. Cele douăzeci de zile de pușcărie au trecut de parcă ar fi fost douăzeci de ani din viață. După acest coșmar am fost duși la Padinska Skela, dar pe drum nu știam încotro ne îndreptăm, spre România sau spre Belgrad. Am ajuns în Padinska Skela slăbit, dar cel puțin mi-am revăzut soția, care nu arăta prea bine, dar mi-a dat de înțeles că nu fusese violată.
Haine de schimb nu am primit, blugii ni s-au ros între picioare, de ni se vedeau tes-ticulele. Inuman, dar acesta este adevărul gol-goluț, pe care cei de acolo doresc astăzi să-l cosmetizeze. Am auzit chiar că vor să îi “omagieze" pe frontieriștii prin ridicarea unui monument pe malul Dunării. Orice comen-tariu mi se pare de prisos!
Zgomotul infernal al zăvoarelor de la ușile celulelor anticipa venirea dubelor. Era într-o miercuri după prânz, când am fost loviți cu pulanele, ca să intrăm repede în celule și noi ne împingeam bezmetic, unii peste alții, spre satisfacția sadicilor gardieni. Știam că unii dintre noi nu vor mai prinde zorile în Padinska. În acea zi, prin geamul mic din ușa celulei am fost martorul ocular al unor acte de sadism care și acum, după aproape douăzeci de ani, îmi provoacă un frison rece pe șira spinării și ochii mi se umezesc.
În acea după masă de miercuri, își con-tinuă Emerich D. istorisirea, au scos dintr-o celulă o femeie însărcinată în luna a opta, pe care am cunoscut-o în lagăr cu câteva zile înainte. Când au împins-o afară, tânăra femeie s-a trântit pe jos strigând: “Nu vreau să mă întorc...!” După câteva secunde s-a apropiat de ea un subofițer care a început să-i care picioare în burtă, după care au mai venit 2-3 gardieni și au luat-o pe sus.
Un alt eveniment care m-a marcat a fost întâmplarea unui tânăr baptist care, din discuțiile pe care le-am avut, nu părea să aibă motive serioase să ceară azil politic, și eu îl învățam să mintă, să afirme că a fost bătut crunt de un milițian, dar el îmi repeta mereu că nu poate să... mintă ! Așa că până la urmă a fost retrimis în țară, iar Biblia lui a rămas și acum la mine.
Cel care știa să mintă mai convingător avea șansa sa fie transferat la "hotel".
Am petrecut, dacă se poate spune așa, Crăciunul și Revelionul în Padinska Skela. Îmi amintesc că de Revelion un bucureștean l-a imitate pe Ceaușescu, într-unul din intermi-nabilele și pelticele sale discursuri. A fost luat de gardieni și probabil expediat acasă, pentru că nu am mai auzit nimic despre el.
Atunci când, în sfârșit, am ajuns la Nürnberg, arătam la fel ca în Belgrad – cu blugii rupți din care îmi ieșeau testiculele. Pe deasupra, puțeam a hoit. Ne-au dus la duș și ne-au pulverizat împotriva puricilor. Ne-au îmbrăcat, ne-au interogat. CIA dorea să afle tot, începând cu locul unde am făcut armata. Știau că securitatea este pe drumul Bocșei, dar doreau detalii.
Am trecut prin șase săptămâni de calvar, care m-au îmbătrânit cu zece ani, dar dacă ar mai fi să trăiesc din nou în comunism, aș risca din nou.
După ce am ieșit din lagărul de la Nürn-berg, am apelat la Crucea Roșie să-mi aduc copilul, dar nu am reușit decât după ce am recurs la greva foamei, în fața Ambasadei R.S.R. din Bonn (aflată pe Legionsweg- strasse nr. 4)
Astăzi, Genzinger Emerich își duce existența alături de familia sa, undeva în apropiere de Stuttgart, lucrând în turism, dar nu a uitat și nu va uita niciodată de lagărul pentru refugiați români de la Padinska Skela.
Unele lucruri se întâmplă pur și simplu, fie că dorim, fie că nu dorim noi. Mă aflam, poate pentru ultima dată, în micul meu apartament din Orașul Nou Anina, în care am viețuit vreme de vreo trei ani, și ascultam la un pick-up demodat un disc de vinil cu Mozart. Era, dacă nu mă înșel, Concertul pentru flaut, harfă și orchestră. Trăisem, atunci, ascultând acea înregistrare, cu o intensitate extraordina-ră, senzația stranie că timpul s-a comprimat în mod dramatic pentru mine, deși poate că era vorba de cu totul altceva, poate că doar răbdarea mea era pe sfârșite, poate că era ceva similar cu ceea ce simți în momentul despărțirii de cineva drag, căruia nu te pricepi să-i vorbești tocmai pentru că ai prea multe de spus.
Mersesem până atunci săptămânal acasă, ca să-mi revăd părinții care locuiau într-un oraș de pe malurile Timișului, la optzeci de kilometri distanță de mine – și uneori chiar mai des, ca să-i aprovizionez cu alimente pentru care ei ar fi trebuit să aștepte ore întregi la coadă, în fața tejghelelor sordide ale unor băcănii sau măcelării care, din punct de vedere sanitar, ar fi trebuit închise demult.
Se aștepta o zi întreagă până când la orizont apărea mașina “blindată” cu carne, după care începea o rumoare generală, un răcnet al mulțimii înfometate, cu îmbrâncelile de rigoare, cu leșinuri și călcat în picioare. La cinci sute de kilometri la vest de noi era o altă lume, era abundență alimentară, erau antene satelit cu zeci de programe la televi-zoare numai și numai color, erau videoteci unde puteai să-ți închiriezi un film produs nu de mult la Hollywood.
Vizitarea Vienei, la îndemână pentru generațiile de la începutul veacului trecut, era un vis care, pentru mine cel puțin, se îndepărta cu fiecare zi, iar balcanizarea continua tot mai mult să-și arate efectele – în vreme ce propaganda oficială terminase demult tot ce avea de spus și începuse să declanșeze hohote de râs.
Orașul s-a degradat vizibil, am început să ne pierdem identitatea. Cei care ne mințeau credeau că sunt suficient de credibili, dacă nu cumva și originali – libertatea era din ce în ce mai mult confundată cu captivitatea. Apa potabilă, curentul electric, alimentele – toate au început să fie drastic raționalizate. Au fost anii în care eu am început să învăț limba sârbă, asemeni multor români trăitori în Banat, pentru că urmăream emisiunile pos-turilor de televiziune iugoslave. Și tot la fel ca mulți alții în acei ani, am renunțat demult să privesc televiziunea cuplului dictatorial.
Prea multe zile, cu soț sau fără soț, s-au adunat sub crengile bătrânilor tei și eu îi dădeam cu subsemnatul săptămânal la mili-ția orașului A. – pentru că, vezi doamne, prin jobul pe care-l aveam, aș fi putut deține, pe acasă, pepite aurifere, din care s-ar fi putut produce aur dentar care, pentru ei, era mai periculos decât plutoniul. Atât de naivi erau unii milițieni, încât credeau că un aliaj din cupru și aluminiu, numit gaudent, după iniția-lele unui dentist care a mâncat foarte bine la cazanul partidului comunist, conținea aur!
"Cel mai iubit fiu al poporului” se sătu-rase să importe aliaje dentare scumpe din vest și atunci a apărut dentistul cu inițiativa de partid. Cum în rada portului Constanța se aflau o grămadă de vase a căror elice din alamă nu ruginea în apa sărată a mării, s-a presupus că aliajul se va comporta în mod identic în gura românilor!
S-a trecut repede la treabă, așa că trei sferturi din populația țării s-a trezit cu dinți din “aur” – care sub acțiunea enzimelor din gură produceau cocleală !
Oxizii de cupru și aluminiu, cei mai nocivi pentru organismul uman, au provocat ulcer, cancer gastric și intestinal. Acest aliaj oribil nu a fost testat nici pe șoareci, nici pe iepuri, ci direct pe oameni. Așa s-au economisit milioane de dolari, dar au murit sute de oameni.
Aruncat la “lada de gunoi” în propria țară, mi-am pus în gând să părăsesc, cu riscul vieții, lumea în care curgea “lapte și miere". Așa că am început să-mi țes planul evadării, cu minuțiozitatea cu care păianjenul își țese pânza capcană.
Am falsificat un P.G. – permis de pescuit de graniță, pe Dunăre și împreună cu S.L. și M.P., ne-am urcat într-o bătrână “Dacie" și am pornit la drum. Pe scurt, am ajuns la Șvinița, locul unde bătrânul fluviu are cursul cel mai tumultuos. Era în doi iulie, o mie nouă sute optzeci și nouă. Abia ajuns, m-am așezat pe mal cu uneltele de pescuit și am început să schițez detaliile evadării.
S.L. nu știa să înoate și nu puteam să-i periclitez viața. Ea urma doar să preia automobilul și să dispară cât mai iute din zona de frontieră.
În acea zi de doi iulie, pe malul româ-nesc, la câțiva metri de mine, am putut zări două cadavre, lăsate la vedere, ca să taie orice chef celor doritori să evadeze peste Dunăre. Se spune că în astfel de cazuri medicul legist mai “întârzia”...
Tineri care își supraestimau talentul de înotători, datorită somațiilor, dar mai precis la auzul gloanțelor de kalașnicov, făceau infarct miocardic. Victime știute sau rămase necunoscute, unii au fost nimeriți în cap de gloanțele bravilor grăniceri, recompensați cu permisii de o săptămână.
Odată cu lăsarea serii, ne-am retras în cel mai apropiat bloc de locuințe, la un amic care nu bănuia nimic despre planul nostru și care era în relații foarte bune cu oficia-litățile locale și județene.
La semnalul dinainte convenit, S.L. a intrat la baie și a tras apa, astfel că eu și M.P. am putut să ne furișăm din apartament fără a fi simiți de gazda noastră. Ne-am ascuns în spatele blocului, apoi, ca în armată, pe burtă cincizeci de metri, am intrat în Dunăre. Mi-am ascuns actele și cele 300 de mărci germane într-o pungă de nylon și, îmbrăcat într-un tricou negru și ciorapi negrii de damă, am trecut printre cele două cadavre de pe mal și am pătruns, fără zgomot, în apa ca de smoală a Dunării, înotând spre malul sârbesc, unde trebuia să ne așteptăm unul pe celălalt.
Pe la mijlocul fluviului am tras prima sperietură de moarte: o barjă, așa arăta prin întunericul de pâclă al nopții, biciuia fluviul cu un reflector puternic, așa că eu m-am scufundat imediat și am rămas sub apă, crezând că am fost văzut și că sfârșitul îmi este mai aproape ca oricând. Când am revenit la suprafața acelei ape de catran barja se îndepărtase și eu am renăscut, parcă. Am continuat să înot, deși curentul apei era ca mâna unui uriaș care mută stâncile, așa că m-a dus cu cel puțin jumă-tate de kilometru mai departe de punctul unde mi-am propus să ating malul sârbesc.
Încet, încet noaptea se refugia în fața primelor raze de lumină care conturau în depărtare malul românesc. Trăiam foarte acut sentimentul că acolo mi-am lăsat poate pentru totdeauna iubita, părinții, prietenii, tot ce aveam.
Am privit în jur căutându-mi camaradul – pe curajosul meu prieten, M. P. Neliniștea mea creștea odată cu lumina zilei, care putea să se transforme în dușman, să fiu reperat de grănicerii sârbi și să fiu predat grănicerilor români, care abia apucau să prindă o astfel de “pradă”.
Atunci a început calvarul. Am escaladat stânci, am alunecat și am căzut. Palmele îmi erau ude, bagajul luase apă și devenise o povară. Greul abia acum începea.
Păsări de noapte, ațipite în ascunzișuri, au început să bată cu aripile aerul proaspăt al dimineții, speriate de un intrus care era și mai speriat de apariția lor neașteptată.
Am ales alt versant, mai puțin abrupt, și cu mare greutate am ajuns deasupra stâncilor pe un prundiș, de unde se zărea parapetul șoselei. Prietenul meu îmi făcea semne de încurajare și totodată de victorie. Oare așa să fie?...
Poate că era momentul cel mai fericit din viața mea, trăiam din plin iluzia libertății, dar nu a libertății propriu-zise, pe care mai târziu am înțeles că nu aveam să o găsesc niciodată.
Eram uzi până la piele, dar soarele prietenos, de început de iulie, a reușit să ne usuce repede epiderma și sumara îm-brăcăminte. După un parcurs de câțiva kilometri, timp în care scurta bucurie a evadării a început să dispară ca puful păpădiei după furtună, ne-am trezit în față cu un autobuz albastru care a oprit. Șoferul ne-a făcut semn să urcăm.
Atunci am făcut prima mare greșală! Autobuzul era de călători, care mergeau la piață, în orășelul Pojarevac, orașul natal al liderului comunist al Iugoslaviei. Pe atunci nimeni nu bănuia războiul, destrămarea țării și soarta tragică a lui Slobodan Miloșevici în închisoarea de la Haga, fără sentință de judecată. Așa se nasc martirii și eroii.
Ajunși în autogara din Pojarevac, s-a produs inevitabilul impact și iluzia libertății s-a sfârșit brutal. Atunci a început un timp fără sfârșit pentru mine. Ușile din față ale autobuzului s-au deschis, dar nimeni nu cobora. În momentul următor au urcat doi milițieni sârbi, care au început să pună între-bări pasagerilor. Mi-am dat seama atunci că nu mai avem nici o șansă de scăpare, deoarece ușile din spate erau închise.
Când au ajuns în dreptul nostru, ne-au întrebat ceva în sârbește dar noi n-am înțeles o iotă, după care imediat ne-au pus cătușele și am fost escortați pe jos la închisoarea din Pojarevac, unde fără proces am fost încarcerați pentru douăzeci de zile.
Zilele treceau greu pentru prietenul meu, care nu era obișnuit să stea toată ziua între patru pereți de celulă, iar acum, după atâți ani, înclin să cred că era claustrofob.
Probabil era mai ușor să ieșim cu ceilalți deținuți la muncă, de regulă la descărcat de vagoane cu ciment, dar nici azi nu știu de ce eram socotiți atât de periculoși, încât să fim ținuți numai înăuntru.
Directorul din acea perioadă a închisorii din Pojarevac era un om cu suflet, care iubea șahul și, uneori, făceam câte o partidă în biroul său, unde dialogam în engleză.
El mi-a sugerat ca la interogatoriul luat de securistul sârb să mă declar german, să nu umblu cu jumătăți de măsură, adică să spun că tata este român din Ardeal, iar mama nemțoaică stabilită în Banat, pentru că dau dovadă de nehotărâre. Așa că am devenit german get beget în actele închisorii.
La două zile după interogatoriu soarta îți era pecetluită – mergeai spre Belgrad și de acolo spre Abendlandes (Occident) sau erai returnat în România, ciomăgit la graniță și înfometat.
În închisoare eram laolaltă cu deținuți sârbi, unii dintre ei vorbind românește, cei originari din Negotin. Erau solidari cu noi, cei care încercam să devenim liberi.
Nesiguranța pe care o simțeam ca pe o sabie deasupra capului și apropierea sfârșitului detenției făceau să ne crească adrenalina. Nu aveam decât o preocupare: încotro ne vom îndrepta? Sau, mai bine zis – când se va sfârși calvarul acestei aventuri periculoase? Obsesiv revenea și întrebarea: ce s-a întâmplat cu cei de-acasă? Părinții au fost interogați de securitate, soția a fost dată afară din serviciu, arestată, mașina confiscată?! Ce sens mai putea să aibă o astfel de viață?
Prietenul meu era și mai speriat, se gândea tot timpul la copilul de câteva luni pe care l-a lăsat acasă, dacă nevasta va fi dată afară din funcția de șefă a unui complex turistic, din apropierea orașului A.
Societatea în care am trăit era absurdă, dar oare existența mea nu era o absurditate pe care o acceptam fără crâcnire ?
Nu știam ce va urma, totul era învăluit în mister.
În fiecare zi sosea o dubiță a Miliției din Pojarevac și dacă ți se puneau cătușele la mâini, după terminarea detenției de două-zeci de zile, cu siguranță erai trimis în țară, unde știai ce te așteaptă –, bătaie la sânge, schilodire fizică și morală, înfometare și porția zilnică de umilință.
Scenele, pentru mine, pe care le priveam pe o jumătate de geam, în timp ce făceam curățeneie, erau de coșmar – câte doi sau trei tineri încătușați erau împinși în duba albastră a miliției, urlând de disperare, adeseori loviți cu patul puștilor kalașnikov, asemeni unor animale conduse pe ultimul lor drum către abator.
Atunci m-am întrebat ce sens mai are să trăim dacă vom fi returnați în schimbul unui vagon de sare și desfigurați în bătaie, ca atâția tineri și tinere, care au avut de suferit toată viața în urma maltratărilor la care au fost supuși. O prietenă, stabilită în Nashville, a rămas cu șira spinării în pioneze pentru tot restul vieții, în urma unei corecții executate cu bestialitate de grăniceri, după ce au capturat-o în zona de frontieră.
A sosit ziua Z, mă uitam în ochii albaștri ai prietenului meu care se arăta tot mai abătut. Împreună am primit botezul fluviului și am devenit frați de cruce în suferință.
Cei care aveau tatuaje pe corp erau suspecți pentru comisarii sârbi și trimiși acasă. Cum noi nu aveam tatuaje, puteam spera că după eliberare vom ajunge la Belgrad, sub protecția Națiunilor Unite.
Ziua mult așteptată a sosit și nu zăream dubița albastră, nici milițieni înarmați cu kalașnicovuri. La un moment dat a apărut un automobil albastru de mic litraj, un “Yugo", și un gardian ne-a făcut semn să urcăm și să ne așezăm pe bancheta din spate. Cei doi milițieni au luat câteva hârtii, au schimbat câteva semne amicale, după care au demarat brusc, fără să scoată un cuvânt.
Noi am încercat să încropim un dialog în engleză, dacă mergem spre Oravița sau spre Belgrad, dar fără nici un rezultat.
După ce am ieșit din Pojarevac, am zărit o tablă indicatoare pe care se putea citi: “Beograd” – și parcă o stâncă mi s-a ridicat de pe inimă, am răsuflat ușurat și i-am zâmbit complice camaradului meu, M. P.


Padinska Skela

Unii cred în destin, alții în stele, eu am crezut în capriciile destinului. Mai devreme sau mai târziu omul trebuie să ducă o luptă pe viață și pe moarte pentru propria supraviețuire.
Cei care erau retrimiși în țară, cu toate umilințele fizice și morale la care erau supuși, erau singurii care transmiteau celor apropiați că suntem în viață și avem șanse să ajungem în “El Dorado” – în Occident.
Pentru că în închisoare am avut condiții de igienă și mâncare satisfăcătoare, ne-am făcut tot felul de iluzii despre viața din lagăr – unde urma să ne aflăm sub umbrela ONU –, crezând că acesta ar fi un fel de hotel de unde putem pleca și unde puteam reveni oricând doream.
Ne făceam planuri, care mai de care mai îndrăznețe: vom putea pleca spre S.U.A., Canada, Australia – totul va fi bine. Ne iluzionam că ne vom aduce în doi, trei ani familiile și că vom fi cu toții fericiți!
Am ajuns în Padinska Skela, o clădire imensă, tip cetate, înconjurată de garduri înalte cu sârmă ghimpată și păzită de gardieni cu câini-lup.
Nu e adevărat, am exclamat! Mi se părea imposibil ca lucrurile să arate astfel. Totul părea că se clatină și ultima iluzie de libertate se volatiliza privind acest bastion atât de bine păzit.
Am încercat să glumesc, să-i ridic moralul amicului meu, zâmbind:
- Ce să zic, ne-am realizat!
Ceva obsesiv îmi venea în minte, dar nu puteam să-mi demoralizez amicul. “Voi ce intrați aici, lăsați orice speranță"!
Am fost împinși cu brutalitate de gardienii înarmați în celule, despărțiți unul de celălalt, iar cuvântul “brzo, brzo", îmi sună uneori și azi în urechi dimineața, când mă trezesc. În celulele de 12 metri pătrați erau înghesuiți câte 15 oameni, cu closetul la nas. Closet, nu W.C.!
Era în plină lună a lui cuptor, și printr-un mic gemuleț cu zăbrele încercam să prind un loc, să iau o gură de oxigen. Pur și simplu mă sufocam! Unii au fost prinși pe teritoriul de azi al Croației, în timp ce forțau granița cu Austria, arestați și returnați în lagărul de la Padinska, unde așteptau ziua cea mai dramatică din viață, când li se puneau cătu-șele și erau escortați spre punctul nostru de frontieră de la Stamora Moravița.
Ce ghinion să traversezi întreaga Iugoslavie și să te captureze la Maribor!
Condițiile de trai în lagărul din Padinska erau crunte în comparație cu cele de la închisoarea din Pojarevac.
Ajunsesem să spun că nimic nu este real, totul este un vis urât de care mâine dimineață voi fi eliberat pentru totdeauna și voi păși victorios și liber în capitala Austriei, pe Taborstrasse, pe urmele lui Mozart, Gothe sau Freud. Acolo, în inima Vienei, voi primi statutul de refugiat și permisul de “fluchten ausweis", voi găsi un job, poate chiar voi putea să-mi deschid un “praxis” de doctor dentist. Dar cine îmi va da sentința, comisarii sârbi sau cei de la ONU – cât voi rămâne acolo, sau până când voi rezista nu puteam în nici un fel ghici. Am încercat să aflu detalii de la “pensionarii” lagărului, care îmi mărturiseau că la sosirea lor acolo aveau peste 80 de kilograme, iar după numai 40 de zile nu aveau mai mult de cincizeci!
Seara am rămas de multe ori flămând, nu mai ajungea mâncarea sau mai bine zis gardienii și personalul auxiliar din lagăr furau pe rupte din rațiile noastre de mâncare. În minuscula celulă, cu cincisprezece oameni, emana un miros pestilențial de transpirație și fecale – te sufocai, unii dintre noi leșinau.
După câteva zile de nesomn m-am prefăcut că mi-e rău și mi s-a permis să dorm pe cimentul de pe coridor, unde se aliniau peste douăzeci de celule. Pe coridor era aer, dar când încercam să adorm, cohorte de țânțari, cu abdomenele pline de sânge, începeau atacul din toate părțile.
La masă, unde ne-am reîntâlnit după câteva zile, camaradul meu M.P. mi-a mărturisit că a ajuns la capătul puterilor – “nu mai rezist, completez formularul de repatriere”. Nu mi-a venit să cred, era sinucidere curată!
Nu voi uita cum gardienii sârbi, în batjo-cură, fluturau prin celule aceste “formulare de repatriere”, de întoarcere în țara de baștină – un gest care se repeta zilnic.
Acceptul însemna că tot ce am îndurat până atunci a fost în van. Dar condițiile inumane de igienă, lipsa oxigenului din celule, înjurăturile gardienilor, însoțite de corecțiile fizice cu bastoanele de cauciuc cu miez metalic, împărțite cu generozitate, au făcut ca mulți refugiați, printre care și camaradul meu M.P., să completeze formularul de repatriere.
Așa am rămas singur, să-mi continui aventura spre Occidentul atât de “promițător și democrat".
Cine a zis că filozofia nu se poate învăța a avut perfectă dreptate, filozofia trebuie trăită chiar pe propria epidermă. Tatăl meu îmi spunea: “Fiule, mai ai răbdare, ceva se va schimba și la noi. Nu-ți risca viața, vezi câți au murit la Naidăș sau pe Clisură." Toate aceste cuvinte îmi veneau în minte înainte să adorm pe cimentul de pe coridorul inter-minabil al închisorii din Belgrad. Padinska Skela era numai cu numele “lagăr". În rea-litate, era o închisoare sordidă, plină de comisari și gardieni corupți.
Deținuții – cei care în această perioadă au ajuns în Padinska Skela, nu aveau dreptul să iasă la muncă – foarte rar doar cetățenilor români de origine sârbă li se îngăduia să iasă în curtea lagărului.
Unii dintre veteranii lagărului îmi po-vesteau de evadarea unor deținuți români, lucru ce îmi părea aproape neverosimil. Și totuși. Într-o seară, în timp ce, încolonați pentru așa-zisa “cină" treceam printr-un coridor cu geamuri mari din sticlă, trei colegi de celulă aflați în fața mea s-au aruncat, la un semnal numai de ei știut, prin geamuri, producând un zgomot infernal de sticle sparte. Cioburile m-au atins și pe mine, dar nu m-au rănit. Cei trei au dispărut înghițiți de bezna serii.
Gardienii din coada coloanei ne-au împins cu sălbăticie, lovindu-ne cu bastoa-nele unde apucau și răcnind cu furie înjură-turi de mamă la adresa noastră, dispărând apoi și ei, unul după altul, prin uriașele spărturi în brațețele întunericului.
Căutările gardienilor au eșuat, fugarii nu au fost prinși, iar pentru noi toți a fost o ade-vărată victorie, întărindu-ne “iluzia libertății” în care credeam. O victorie pe care am per-ceput-o și ca pe o răzbunare, în tăcerea unei nopți în care am rămas din nou flămânzi, fără a ni se da cina.
Din închisoare primeai o “dozvola", o hârtie cât o chitanță, pe care era specificată durata detenției și naționalitatea deținutului. Acolo, nici eu nu mai știam ce sunt, după mamă eram german și maghiar, iar după tată eram moț, pentru ei român periculos. Directorul închisorii din Pojarevac, singurul oficial de care îmi aduc aminte cu plăcere, a zis să mă declar “nemac", adică etnic german. I-am urmat sfatul.
După multe zile de coșmar îndurate la Padinska, am fost interogat de un comisar sârb, iar a doua zi de dimineață am fost încolonați și nu mi-a venit să-mi cred ure-chilor când mi-am auzit numele – să fac un pas în față. Am fost înconjurat imediat de câțiva compatrioți, bătut pe umerii, încurajat de parcă aș fi câstigat un adevărat maraton, fiind desemnat să stau pe “Hotel” cu îndicația să nu părăsesc Belgradul – și în zilele următoare să mă prezint la sediul ONU, unde urma a fi trimis dosarul meu.
Așa că împreună cu alți cinci camarazi am parcurs pe jos mai mulți kilometri, spre următoarea destinație – “Mitrovice Dom", o altă Golgotă de la periferia capitalei iugo-slave. Am avut de străbătut un cartier cu blocuri turn până când la orizont au apărut, pe vârful unui deal abrupt, câteva antene uriașe de radio și televiziune, tot la fel de importante pentru noi ca uriașele mori de vânt – giganții pe care îi vedea Don Quijote de la Mancha. Urma să lupt zilnic cu acest uriaș deal până când vreo ambasadă se va îndura să mă ia, biet fugar nenorocit, nicidecum cavaler rătăcitor. Nu pot uita totuși că mulți sârbi i-au ajutat pe românii de la Mitrovice Dom, angajându-i la construcții sau la alte munci casnice.
În 2004, pe când îmi făceam plimbarea de după-masă în Palma de Mallorca, la Santa Ponca, m-a fascinat o tânără care oferea un adevărat spectacol de stradă cu fantoșe, reușind să dea viață unor personaje din benzile desenate. După ce lumea s-a rărit, am avut curiozitatea să o întreb dacă este din insulă, ceea ce știam că este puțin probabil. Tânăra mi-a răspuns cu amabilitate că este din Belgrad și că după război a venit aici, unde își câștigă existența cum poate. Vorbea o engleză stricată, cu accent străin, dar am înțeles-o fără dificultate. Mi-a povestit cum a trăit spaima bombardamentelor ame-ricane, cum s-a ascuns zile întregi în pivnița casei, cum i s-au terminat proviziile. Am întrebat-o despre Mitrovice Dom sau “Dealul cu antene și motelurile noastre de refugiați", la care tânăra a lăsat puțin privirea în asfalt și a rostit: “Totul a fost bombardat de ame-ricani, nu mai există nimic acolo".
Mi-am luat rămas bun de la tânăra belgrădeană, ajunsă și ea într-un fel de exil, în însorita Spania, să uite de rănile unui război fratricid, iar eu m-am amestecat printre zecile de turiști care n-ar fi înțeles nimic din conversația noastră.


FILIERA

Românii aveau puține șanse să ajungă pe “Hotel", să fie eliberați din Padinska. Cele mai mari șanse aveau, cum am mai spus, cei de origine germană și maghiară.
"Hotelul” de pe dealul nesfârșit și abrupt, pe care zilnic îl urcam de câteva ori, prinzân-du-mă de ierburi sau de tulpina arbuștilor, să înaintez spre cele câteva cabane din carton, semăna cu o insulă într-un ocean, un capăt de linie unde așteptai ziua evadării sau arestării, un loc nesigur în care vorbeam în șoaptă, chiar și sub umbra copacilor.
Ocupanții acestor cabane erau români, unii de naționalitate maghiară sau germană, și albanezi, printre care și albaneze, care de când stăteau acolo învățaseră câteva cuvinte românești.
Toți albanezii doreau să emigreze în State, unde era o comunitate albaneză mult mai închegată decât cea română.
Toate tinerele pe care le-am întâlnit pe “hotel” erau palide, priveau în gol, dar nu vorbeau de iadul îndurat în Padinska Skela.
Aveam un ceas marca “Omega” de la un unchi, frate cu mama, stabilit după o mie nouă sute cincizeci și șase în Canada, după ce participase la revoluția din Ungaria, ceas care supraviețuise cu brio traversării Danu-biului și la care țineam foarte mult, nu că ar fi fost din aur, dar era singurul obiect de valoare care mă lega de familie. Sperasem să ajung în Canada încă din copilărie.
Într-o zi, în timp ce am plecat după prosop în dormitorul de campanie, l-am lăsat pe marginea chiuvetei, aproximativ două minute. Când m-am întors, dispăruse.
Eram disperat de supărare, nici un român nu se afla în acea dimineață prin apropiere. Doar albanezi, printre care eram convins că se afla făptașul. Ceasul nu l-am mai găsit niciodată.
Să fi fost un fel de avertisment, un semn divin... Că n-am să ajung niciodată în Ca-nada... Dar cine știe ce mai putea să însemne dispariția ceasului meu de aur marca “Omega"... Mai târziu aveam să consider că dispariția ceasului meu era un semn rău, și să-mi schimb cu totul părerea despre rude, despre prieteni, despre încrederea în oameni în general.
Mulți români dispăreau subit de pe “hotel” și seară de seară eram tot mai puțini în dormitorul de campanie cu paturi supra-etajate. La un moment dat, după vreo două săptămâni, din douăzeci de persoane am mai rămas patru, doi frați din Sibiu, un pădurar sau tehnician silvic, din județul Sibiu, și eu.
Cei doi frați, după o seară de pomină, au început să-și dezlege limba și să ne spună că urmează să fie “tirați” de “australieni". Cine or mai fi și ăștia? Eu și pădurarul am schimbat câteva priviri mirate și așteptam dezlegarea misterului, căci colegii de suferință dispăruseră subit.
Cum funcționa această filieră, cine erau “australienii"?
Rudele din Germania sau prietenii adevărați erau informați telefonic despre locul de la Mitrovice Dom, unde ne aflam, iar sumele se negociau cu românii care au ajuns rezidenți în Australia, dar neobișnuiți cu regimul de lucru de acolo au hotărât să câștige mai ușor și mai mulți bani tot pe spinarea românilor, pretinzând sume fabu-lose de bani, pentru acele vremuri, dar mai ales pentru niște amărâți de refugiați cu buzunarele goale.
În momentul în care prietenii ori rudele refugiatului erau de acord cu suma cerută de acești traficanți, noaptea erai îmbarcat într-un autoturism cu numere germane sau austrice pe post de colet și adio “hotel"!
La destinație, în Germania sau Austria, coletul era predat iar cei apropiați trebuiau să pună jos banii promiși.
O “excursie” peste granița germană ajungea la patru mii de mărci, iar până la Viena, două mii.
Din cele trei sute de mărci germane, mai aveam o sută, iar 50 am împrumutat unui compatriot din orașul A., bani pe care nu i-am mai văzut niciodată.
Cu banii rămași cu greu reușeam să-mi suplimentez hrana insuficientă de la cantină, dar să mai și cer două mii de mărci germane unui prieten pe care l-am cunoscut în urmă cu un an în orașul A.
Într-o situație asemănătoare se afla și pădurarul din Sibiu.
Am încercat să contactăm ambasada germană, dar cerberul de la poartă, un prusac blond cu ochi albaștri reci, ca apele Mării Nordului, s-a pus de-a curmezișul și s-a răstit la noii : "Wo mochten sie gehen ? – Haben sie rur nummer ?!"
Puțin speriați, necunoscând limba germană, am bâiguit ceva în engleză, dar prusacul a închis ușa cu un gest disprețuitor executat din ristul mâinii drepte la adresa noastră, întorcându-și apoi dosul cât un dulap.
Am rămas cu un nod în gât și am pășit mai departe pe bulevardul ambasadelor, în timp ce ploua mărunt cu soare.
Poate vom reuși a doua zi, nu va mai fi același cerber infatuat și vom putea merge în Germania cu un pașaport provizoriu, dar nu prea înțelegeam noi de ce ne trebuie “rur nummer".
Unii români pe care i-am întâlnit aștep-tau de aproape doi ani să fie sponsorizați, să poată ajunge în State, dar cine avea răbdare să aștepte doi ani, în condițiile precare de îmbrăcăminte și hrană pe care le aveam ?
După câteva zile m-am prezentat la sediul O.N.U. din Belgrad, să văd dacă mi-au sosit actele de la Padinska, mai precis buletinul de identitate, de culoarea șori-celului de câmp, hârtia de eliberare din închi-soarea din Pojarevac, ca să-mi pot declina identitatea la celelalte ambasade. La eliberarea din lagăr am primit o “dozvola", o legitimație din carton pe care scria numele posesorului și dreptul de liberă circulație în Belgrad și în jurul capitalei, fără a depăși șaizeci de kilometri. În caz contrar, dacă erai prins dincolo de această limită, erai încă-tușat și erai retrimis direct sau prin Padinska în țara ta de baștină.
La O.N.U. am primit un răspuns negativ. Comisarii din Padinska mi-au rătăcit actele. Am rămas mut, fără replică, apoi am spus că voi reveni peste câteva zile.
Între timp am auzit că Ungaria nu mai dă înapoi în țară transfugii români și ar facilita obținerea unui pașaport pentru etnicii maghiari din Belgrad. Am luat-o cât am putut de repede spre ambasada Ungariei, unde printre cei primiți în audiență am zărit și o femeie pe care o știam din vedere din lagăr. Mi-a spus că fost primită cu înțelegere de consul, acesta dându-mi și mie să completez un formular de pașaport, după o scurtă relatare a tot ce am pățit. Stăpânind limba maghiară, mi s-a spus să fac o poză la automat, urmând ca după două zile să primesc un pașaport provizoriu, să pot pleca spre Budapesta sau Györ, unde aveam un unchi, fratele cel mai mare al mamei.
Între timp am intrat în posesia buletinului de identitate, dar am primt numai dovada de la închisoarea din Pojarevac, nu și pe cea a detenției în lagăr, probabil acel “sejur” nu trebuia să apară în actele de la O.N.U.
Printre puținele lucruri recuperate era și agenda cu numerele de telefon din Canada și Germania. Eram fericit, în sfărșit puteam să vorbesc direct cu Occidentul!
Mi-am sunat amicul, pe care îl cunoscu-sem cu un an în urmă, în A. Speram să îl aud la celălalt capăt al firului, dar mi-a răspuns o femeie, întâi în germană, apoi în românește. Părea o voce mai uzată și am bănuit că este mama lui. Mi-a spus imediat că va ieși din schimb de la concernul Audi, unde lucra, pe la zece seara și că mă va suna el – dar unde, pentru că pe Golgota de la Mitrovice Dom nu aveam telefon, iar la ora zece seara nu era bine să fii văzut prin centrul Belgradului. Așa că în dimineața următoare i-am dat deșteptarea și i-am spus că am obținut un pașaport maghiar. Replica lui a fost neașteptat de dură:
- Ce, ai înebunit – ce vrei să faci într-o țară comunistă?! Vino în Deutschland, aici în Bavaria, la Ingolstadt!
Invitația lui suna ca un ordin care mi-a uns sufletul. În același timp aproape că nu mi-a venit să cred cât de promt se arăta acest amic, cunoscut cu doar douăsprezece luni în urmă.
Vin, vin dar cam pelin – ca să nu zic că eram peleg de lovele, iar “australienii” voiau să mă belească de două mii de mărci, cât era tariful negociat pentru o “tirare” până la Viena. După o scurtă pauză, mă trezii parcă dintr-un lung vis auzind vocea baritonală a amicului:
- Urcă-te în mașină și să te aducă întreg și nevătămat la locul pe care îl stabilim în Viena, unde eu te aștept cu lozul și te preiau.
Așa se face că, în cazul în care m-aș fi văzut ajuns cu bine în Germania, porneam în noua mea viață nu de la zero, ci de la un minus de două mii de mărci vest germane, sumă deloc de neglijat la vremea respectivă.


SPRE EL DORADO

Între timp și amicul meu, pădurarul de pe lângă Sibiu, a luat legătura cu prietenii lui sași, care i-au promis să-l sprijine cu aceiași sumă de bani. Unul dintre ei urma să vină după el, la Viena, a doua zi.
Stabilisem și noi, cu puțin înainte, cu unul dintre “australieni” ora îmbarcării, iar el ne-a arătat locul unde era parcat un auto-turism cam obosit, marca Mitsubishi Lancer, care urma să ne transporte până în Viena.
Mi-a întins o cutie de chibrituri pe care era scrisă adresa din Viena unde eram așteptați – adresă pe care trebuia să o comunicăm în Germania.
Eram în extaz, urma ultima noapte în vârful colinei de la Mitrovice Dom.
După plecarea celor doi frați am rămas numai noi doi într-un dormitor de campanie de peste douăzeci de persoane.
La momentul respectiv, atât eu cât și amicul meu din lagăr, tehnicianul silvic sibian, nu ne-am imaginat la ce risc urma să ne expunem. Eram preopați doar să părăsim cât mai repede Iugoslavia, deoarece se tot zvonea că vor veni controale nocturne și, din te miri ce motiv, puteai fi trimis înapoi, în România. Adevărul era altul. Această zvonotecă erau întreținută de personalul cantinei, unde angajații în frunte cu adminis-tratorul furau într-o veselie, iar noi, refugiații, rămâneam mai tot timpul flămânzi.
Majoritatea refugiaților lucram ca zilieri în construcții, la particulari, să ne asigurăm un plus de alimente și să ne cumpărăm câte o haină. Tot ce aveam pe noi arăta jalnic, iar fiecare din noi slăbise cel puțin zece kilograme. În ultima seară, când știam că nu vom mai intra niciodată în acel dormitor răvășit, cu cearceafuri murdare, scaune rupte și paturi de campanie cu vopsea scorojită, după ultima așa-zisă cină ne-am întâlnit cu “australianul” și am bătut palma. La ora douăsprezece fix, noaptea, în punctul “La răscruce", așa se numea drumeagul ce ducea la poalele dealului, se va afla un autoturism Mitsubishi cu număr de Viena.
Într-adevăr, totul a decurs ca la carte. Autoturismul se afla la locul stabilit iar noi doi ne-am urcat în mare grabă, fără să scoatem o vorbă.
"Australianul” a demarat furtunos pe direcția marcată pe un indicator. Ne-am trezit pe autostrada Belgrad-Zagreb, într-o noapte cețoasă, iar noi încă nu știam nimic despre felul cum vom trece granița Iugoslaviei, pe unde anume – pe la Maribor, Kozjac, dar ce mai conta încă o trecere frauduloasă.
Se crăpa de ziuă, era pe la patru dimineața, și ceața parcă se întețise când “australianul” s-a hotărât să iasă de pe autostradă și să intre într-o parcare, unde ne-a întins două sandvișuri și un termos de cafea care ne-a mai încălzit puțin în acea dimineață de început de septembrie. Avea să fie primul, dar și ultimul popas până la frontiera dintre Iugoslavia și Austria.
Pe măsură ce ne apropiam de graniță inima începuse să-mi spargă coșul pieptului.
"Australianul” și-a început povestea:
- Înainte de frontieră, la semnalul meu, săriți din mersul mașinii direct în șanț, apoi faceți târâșul ca în armata română, intrați cât mai repede în pădure, treceți dealul, tot prin pădure, apoi coborâți și când auziți motorul mașinilor, sunteți în Austria. Veți zări o mică parcare unde vă aștept, veți recunoaște mașina, dar ieșiți din pădure numai la semnalul meu !
Ne-am uitat unul la celălalt, zicându-ne din priviri: E foarte simplu! Nu e atât de periculos cum a fost traversarea Dunării.
Nu eram atenți la localități, dar trecusem bine de Maribor și, undeva pe la Kozjak, am pătruns pe o șosea îngustă. De-o parte și de alta a șoselei se ridicau nu dealuri, ci ade-vărați munți, cu o vegetație bogată.
“Australianul” ne-a avertizat:
- Acum, după curbă, încetinesc puțin, mă apropii cât mai mult de șanț pe partea dreaptă și la semnalul meu săriți amândoi.
Zis și făcut, ne-am aruncat din mersul mașinii, unul după celălalt, în șanț și repede, prin tufele mari de arbuști, ne-am pierdut în adâncul pădurii, fără a ști încotro să apuc. Acolo aveai nevoie de busolă sau să cunoști foarte bine pădurea.
Eu, copil de oraș, aș fi fost pierdut dacă eram singur. Nu cred că reușeam să ajung la bornele de delimitare a frontierei dintre Iugoslavia și Austria. Marele meu noroc a fost tehnicianul silvic sibian, care se simțea în elementul său. Parcă-l aud și acum:
- Calm, te scot eu la lumină din codrul des!
Am mers kilometri numai prin desișul pădurii când, deodată, soarele m-a orbit și în față a apărut un drum forestier pe care trebuia să-l trecem fără să fim văzuți.
Am traversat drumul mai mult pe burtă până am intrat din nou în pădure, unde am auzit un susur de apă.
L-am auzit atunci pe amicul meu articulând cu voce joasă:
- Ei, pârâul acesta de munte ne va duce unde trebuie...
Eram sceptic, dar nu aveam altă variantă și l-am urmat cu docilitate. Peste trunchiuri de brazi secerați de furtuni, peste snopi de cetină, prin apa rece ca gheața – am străbătut peste zece kilometri până am ajuns într-o pădure de foioase, unde am zărit bornele vopsite în alb și roșu, care indicau limita de frontieră. Le-am trecut și ne-am dat mâna, exclamând:
- Suntem în Occident!
Nici urmă însă de mica șosea ori de parcare! Am continuat să mergem cel puțin încă o oră până când, dintr-o dată, am început să coborâm, auzind zumzetul motoarelor turate ale mașinilor care urcau în pantă mica șosea.
Nu-mi venea să cred – printre copaci se zărea parcarea, dar acolo nu ne aștepta ni-meni! Am rămas stupefiați,ascunși în pădure. Priveam cum trec din cinci în cinci minute mașini cu numere de înmatriculare austriece, dar nici urmă de “australianul” nostru.
Am rămas culcați pe iarba rară din pădure vreme de două ore, când deodată am recunoscut mașina australianului, care ajunsese în parcare.
Am așteptat până zgomotele de motor s-au îndepărtat și, cu o viteză uluitoare, murdari, tăiați la picioare și la mâini de cioatele crengilor și pietrele pârâului, ne-am aruncat pe bancheta din spate a mașinii, răsuflând ușurați pentru prima dată după săptămâni întregi. “Australianul” a bâiguit ceva referitor la un control riguros în vamă și la numărul mare de mașini, ca o scuză la întârzierea lui, dar noi continuam să privim peisajul, să admirăm curățenia parcărilor și să visăm la noua noastră viață în libertate.


SPRE VIENA

Un scrâșnet de frânare bruscă, în parcare și contactul cu aerul rece, ozonat, m-a trezit din reverie. “Australianul” a deschis un pachet cu două pâini lungi, tăiate prin mijloc, umplute cu șuncă, brânză parmezan și, din termosul aburind, ne-a turnat cafeaua fierbinte în două pahare de unică folosință, în bătaia ultimelor raze de soare, care anunțau asfințitul.
Dintr-o dată emoțiile au început să-mi revină și simțeam cum cascade de adrena-lină îmi inundă fiecare celulă la gândul că prietenul meu poate nu va sosi – la ce vor face acești “australieni” ciudați cu noi. Vom munci pentru ei, vom cerși pe străzile Vienei, cine știe, răspunsurile întârziau să apară.
Se însera și ne apropiam cu fiecare kilometru de capitala Austriei. Ne simțeam europeni. De fapt, noi, cei din Banat și Ardeal, am fost și am rămas tot timpul în Europa. Regimul de dictatură comunistă nu a putut să ne balcanizeze, dar ne-a răpit tinerețea, chiar și copilăria.
În umbra ghearei marelui vecin de la răsărit nu puteai decât să numeri anii care ți-au mai rămas până la pensie, să înduri ortostatismul cozilor interminabile de la carne – să te “bucuri” de mititeii din carne alterată, supracondimentați, de la 1 Mai și 23 August, alături de berea blondă, sorbită dintr-o sticlă mucegăită, cu urme de detergent ieftin ori cu jegul tradițional din jurul gâtului ei.

*
Cu puțin timp înainte de miezul nopții am intrat într-un tunel imens de lumină, eram în Viena ! Clădiri impozante, forfota taxiurilor, viața de noapte din jurul lupanarelor. Am îna-intat încet pe străduțe ale căror nume le-am uitat, până în dreptul unei clădiri vechi, în stil baroc, în dreptul căreia “australianul" a spus:
- În sfârșit am ajuns, ia să vedem dacă au venit cu mălaiul prietenașii voștri!
Am coborât rupți de oboseală din autoturism, murdari și cu hainele franjuri și cu încălțămintea decupată în dreptul degetului mare. Ne-am postat în fața unui lift care semăna cu o imensă cușcă metalică pentru animale din junglă, mai degrabă, decât pentru oameni. La un moment dat cablurile din oțel au scos un scrâșnet lugubru, frecând scripeții uzați și o altă cușcă coborî oprindu-se în interiorul celei care staționa. Atunci s-au deschis ușile și toți trei am intrat dintr-o dată, pentru ca nu cumva să rămânem pe dinafară. Odată cu escaladarea primului etaj emoțiile au devenit tot mai puternice – oare a venit amicul meu Ș. H.?
Ce se va întâmpla cu mine dacă nu a sosit? Am auzit tot felul de povești despre cei care nu au avut cu ce să plătească. Că au fost torturați, puși la tot felul de munci murdare, să cerșească sau chiar să se prostitueze.
Dintr-o dată hardughia metalică s-a oprit cu un zgomot înfundat, iar “australianul” a împins cele două uși metalice și soioase, lăsându-ne cale liberă spre un hol imens și întunecos, iar după câțiva pași s-a oprit în dreptul unei uși masive din lemn scorojit, lovind în aceasta cu cheia de contact sub forma unui limbaj secret de tip Morse, ca amicul său să fie sigur că totul este în regulă și poate deschide ușa.
Acum e acum, atât eu cât și tovarășul meu de suferință, pădurarul sibian, ne-am încrucișat privirile speriate, pentru ultima oară poate, înaintea inevitabilei noastre despărțiri. El trebuia să ajungă la Frankfurt, iar eu în Bavaria, la Ingolstadt.
Ușa exterioară s-a deschis, dar nu am zărit pe nimeni până s-a deschis și a doua ușă, probabil de siguranță, și atunci am putut în sfârșit să-mi zăresc amicul, care a venit în întâmpinarea mea.
Ne-am îmbrățișat fără să scoatem un cuvânt.
- Pentru celălalt nu a venit nimeni? – se înfurie șoferul nostru, răstindu-se către colegul de cameră.
- Nimeni până acum, dar ne scoatem noi banii, doar avem suficiente metode, colega! veni răspunsul însoțit de un râs forțat.
Am aruncat o ultimă privire spre pădurarul cu care am trecut prin atâtea încercări, apoi prietenul meu din Ingolstadt începu să-i numere “australianului” cele două mii de mărci, prețul negociat pentru mine.
Apoi unul din cei doi “australieni", ca să nu le zic australopiteci, a mormăit schițând un gest în direcția ușii:
- Voi doi puteți pleca, el rămâne, și pentru a fi mai elocvent arătă cu degetul spre singurul scaun ocupat, pe care stătea prăbușit amicul meu, pădurarul. Va munci pe brânci pentru noi, pentru supa veselă, sau crede că suntem proști, că poate oricine să ne păcălească, se mai auzi aceeași voce guturală.
Nici azi, după mulți ani, nu am aflat nimic de soarta pădurarului – a scăpat din mâna pungașilor de “australieni"? Se pare că prietenii lui din Germania nu s-au ținut de cuvânt sau nu au putut strânge suma de bani și nu i-au întins o mână salvatoare.
Într-un Audi 90 de culoare albă, care pă-rea făcut pentru țările arabe, unde această culoare este trendy, ne-am strecurat, mult după miezul nopții, pe autostrada de Linz, spre frontiera Germaniei. Eram oripilat de atâta risipă de lumină pe străzile Vienei, în timp ce la noi era beznă totală și un singur program de televiziune, de două ore !
Nu mai aveam teniși în picioare, ajun-sesem în Viena cu treningul rupt și “adidașii” găuriți, cu talpa dezlipită, după periplul pe râul de munte. Bunul meu amic mi-a dat o pereche de blugi curați, o jachetă de aceeași culoare cu pantalonii și o pereche de pantofi sport marca “Puma".
Eram aproape fericit, nimeni nu mai putea acum să mă dea înapoi, în țară – unde mi-am lăsat părinții, tânăra soție, prietenii de care nu mai știam absolut nimic. Nu știam ce s-a întâmplat cu M.P., care s-a “repatriat” din Padinska, ce chinuri, ce persecuții și umilințe a trebuit să suporte, câtă pușcărie face, întrebări care deveniseră obsesii.
În mod sigur soția a fost concediată din cauza mea de la Combinat. Desfacerea contractului de muncă cu litera “i” se aplica imediat unui transfug, trădător de țară ori rudă a acestuia. Am devenit “dușman al poporului", judecat în absență la Judecătoria Oravița.

*
Goneam pe autostradă, iar ștergătoarele de parbriz trebuia să-și făcă neîncetat datoria. Erau mai puțin de 500 de kilometri până la Ingolstadt, unde, după săptămâni de chin, voi avea non stop apă caldă, un televizor color cu o mulțime de programe. Mă socoteam deja un veritabil nabab.
Înaintam cu peste 160/oră, pe autostradă, viteză de neatins pe șoselele pline de gropi de acasă, în timp ce salvatorul meu, S.H., îmi explica planul de trecere a ultimei fron-tiere,cea austro-germană. Cu câțiva kilometri înainte de frontiera germană, apare o tablă pe care stă scris “zonă de frontieră” sau “Grenze". După încă cinci minute de mers pe autostradă, apare o lumină puternică în plină noapte, unde este vama și trecerea în Bundesrepublik Deutschland.
- Bine, și eu unde trebuie să cobor sau să sar din mers, ca la sârbi !
- Ai răbdare, când apare pe dreapta un gard înalt din sârmă de vreo doi metri înălțime, voi încetini și atunci, în cea mai mare viteză, începi escaladarea gardului. Intri în pădure, mergi paralel cu frontiera, până ajungi la șosea, de unde vezi prima pompă de benzină care este în Deutschland. Acolo te aștept și totul va fi bine. Te-aș as-cunde în portbagaj, dar uneori fac controale și atunci eu aș putea avea mari probleme.
Am refuzat din start propunerea și i-am zis amicului meu:
- Nu mor dacă mai trec o frontieră! Am să reușesc, mă încurajai eu cu voce tare, în timp ce la orizont se zărea un nor imens roșu, ca o roată de foc, înconjurată de un nimb de ceață. Era ultima frontieră pe care trebuia s-o trec!
- S.H. a început să încetinescă și pe dreapta am zărit imensul gard din plasă de sârmă, pe care trebuia să-l escaladez rapid, fără să fiu zărit de cineva.
Am sărit din mașină și în cea mai mare viteză mi-am aruncat mâinile pe gard, cățărându-mă ca o maimuță până sus și, azvârlindu-mi picioarele peste cap, m-am trezit dincolo, într-o beznă totală.
O vreme am încercat să merg paralel cu șoseaua, dar apropiindu-mă de gard m-a cuprins teama de a nu fi simțit de câinii din vamă, așa că am pătruns mai mult în pădure, într-un luminiș, unde o lună plină încercănată mi-a trimis razele ei de argint pentru câteva secunde, după care la fost ascunsă de un nor și întunericul a devenit de nepătruns. Cred că a fost momentul fatal! După doar câțiva pași am căzut într-o mlaștină, din care în loc să ies, la fiecare mișcare simțeam cum mă cufund mai mult. În ultima clipă m-am apucat de o creangă, iar ciotul acesteia mi-a perforat podul palmei drepte. Am simțit cum ceva ca un cuțit rece îmi sfredelește carnea, iar un lichid cald îmi șiroia spre articulația cotului.
Þinându-mă cu eforturi uriașe de crean-ga salvatoare și suportând o durere teribilă, în cele din urmă am reușit să ies din acea capcană. M-am ales însă pentru totdeauna cu o cicatrice în palmă.
Eram plin până-n gât de un soi de noroi sărat. Mai târziu am aflat că eram în zona de nisip și sare din Bad Reichenhall – Bavaria.
Picioarele îmi erau ca de plumb, se lipise de mine un noroi gros, încât pantalonii luaseră forma unor burlane de tablă iar jacheta de blugi, primită cu câteva ore în urmă cadou, era acoperită până-n guler de un noroi slinos și sărat. Cred că miroseam îngrozitor, dar îmi spuneam mereu că voi ieși la liman și din aceea încercare.
Epuizat, am ieșit din pădure și primul semn, ce mi-a apărut înaintea ochilor era un “D" imens, de la Deutschland.
- Am reușit! mi-am șoptit, uite și ”auto-bahnul" – autostrada pe care voi ajunge în Ingolstadt. Ceva mai încolo, la nici o sută de metri, era stația de benzină.
Am înaintat precaut pe lângă un gard viu și înainte de “pompa” de benzină – "Tanks-telle" – cu vreo cincizeci de metri, am zărit și Audi-ul alb. Am trecut apoi de gardul viu spre șosea, și tocmai când mi-am spus, încă o dată, că sunt salvat, lângă mine a frânat brusc un Audi 80, punându-se de-a curmezișul și blocându-mi înaintarea. Din el au sărit trei indivizi cu tot atâtea revolvere ațintite asupra mea și strigând la unison: Hander Hoch! Mâinile sus!
Împins cu fața spre Audi, am fost per-cheziționat minuțios și, după ce ambele brațe mi-au fost răsucite la spate, am simțit cum metalul cătușelor îmi provoacă o nouă durere. Erau cei de la Poliția Secretă – Geheim Polizei – sau, pe scurt, cum aveam să aflu mai târziu: "Kripo". Aceștia m-au reperat cu binoclul cu infraroșii în momentul când am ieșit de după gardul viu – tocmai când mă aflam la un pas de marea reușită.
Au strâmbat din nasurile lor fine la putoarea ce colcăia pe mine, dar când au înțeles că sunt un biet refugiat din Est, au schimbat tonul, iar dialogul în engleză a decurs aproape normal. Unul dintre ei a observat plaga sângerândă din podul palmei drepte și m-a dus la serviciul de urgență din frontieră, unde plaga a fost igienizată și suturată. Altul mi-a adus haine curate de schimb și a comandat un pui la grătar și o doză de coca-cola.
Eram preocupat dacă prietenul meu S.H. a văzut momentul capturării mele.
Am fost introdus într-o celulă, care lucea de curățenie, cu grup sanitar, dar ce folos, eram tot în spatele gratiilor și nimeni nu-mi spunea nimic – dacă voi fi returnat la austrici sau voi merge mai departe, în lagărul de la Nürnberg, ceea ce era de preferat. Regula însă părea cu totul alta – dacă erai capturat în apropierea frontierei din Germania, erai returnat în Austria.
Într-adevăr, după un interogatoriu minuțios, cu ajutorul unui translator șvab din Steierdorf, chiar din imediata apropiere a orașului A, cei de la Kripo s-au lămurit de intențiile mele pașnice și după patru zile de detenție am fost îmbarcat într-un autobuz cu alți transfugi români și duși în cel mai apropiat oraș de frontiera germană, din Austria, la Salzburg.
Acolo, stupoare, o doamnă comisar, care vorbea binișor românește, mi-a spus:
- Nu-ți fă probleme, ești liber să pleci unde dorești!
Unde, însă? Spre alt lagăr din Viena? La această întrebare nu am primit răspuns. Epuizat fizic, fără nici un ban în buzunar, eram mai rău decât un cerșetor.
Am hoinărit prin Salzburg, până la că-derea serii, obsedat că nu am unde pune capul pentru odihnă.
Aș fi dormit în gară, dar era interzis, puteam dormi într-un parc, dar seara era răcoare, în septembrie, într-o regiune de munte.
În timp ce, cu pași obosiți, mă îndreptam spre gara din Salzburg, un polițist comunitar m-a întrebat, văzându-mă îmbrăcat de la second-hand, într-o engleză stâlcită:
- De ce nu mergi la “Poor House", pe Mozart Strasse?
Mi-a explicat că acest loc este pentru cei fără acoperiș, cei care au fost internați la dezalcolizare ori au fost dați afară din casă. I-am mulțumit polițaiului, care m-a cântărit din cap până-n picioare, rostind un “gerne” ușor șuierat.
Îmi era jenă să apelez la asemenea instituții, dar nu aveam altă soluție, așa că am început să întreb de Mozart Strasse și de “Obdachlosen Heimat".


MOZART STRASSE

Se făcuse târziu și trecători grăbiți în lodenuri gri și negre, cu umbrele mari deschise lipăiau pe trotuarele umede. Unii ieșeau din restaurante, făcându-și semne amicale la despărțire, iar ploaia măruntă îmi pătrundea de pe cap sub gulerul ridicat și o simțeam cum pătrunde, șiroind, printre omoplați, pe toboganul coloanei vertebrale.
Mergeam pe sub streșinile clădirilor impunătoare, ridicate în timpul imperiului bicefal, chiar din birurile strămoșilor mei din Ardeal, care ciopleau doagele pe malul cristalinului Arieș.
Încet, încet, murat de ploaia ostilă de afară, am ajuns în fața unei porți imense, unde deasupra unei sonerii scria mic dar citeț “Obdachlosen Heimat", adică adăpost pentru cei năpăstuiți.
Am stat în fața porții timp de câteva minute, nehotărât dacă era mai bine să sun sau să rămân în ploaia de afară, care nu înceta.
M-am hotărât în cele din urmă să-mi apropii arătătorul și să apăs butonul soneriei, dar nimeni nu venea să-mi deschidă.
Sun a doua oară, chiar a treia oară, când aud un declic al porții acționată de un releu electromagnetic.
Împing imensa poartă și, cu oarecare sfială, fac câțiva pași pe un coridor care dădea într-un hol de unde aud o voce feminină:
- Willkommen in unsere Heimat! – iar eu cu o voce obosită îi răspund tot în germană:
- Guten Abend, Frau.
Încercăm să ne înțelegem în engleză, limbă care la acea vreme o stăpâneam cel mai bine, iar Frau îmi făcu semn spre o încăpere cu patru paturi, aruncate pe cele patru laturi.
Erau paturi de o singură persoană, cu așternuturi curate, bine călcate, ceea ce nu mai văzusem de când părăsisem țara.
Eram frânt de oboseală, doream să pun capul și să dorm, dar “Frau” îmi făcu semn cu mâna spre ușa pe care stătea scris “Badezimmer". Baia era obligatorie, înainte de culcare.
- Spre dimineață, trezit de primele raze de soare timid strecurate prin sita perdelei, am obsevat că din cele patru paturi alte două erau ocupate, cu al meu trei, și în ele se aflau doi tineri care dormeau fără să le pese de nimic.
Am așteptat până când s-au trezit, cel blond cu părul lung mi-a zâmbit, articulând cu greu un “Guten Morgen", iar eu i-am răspuns în engleză “Good Morning", la care tânărul mă întrebă într-o engleză impecabilă “You are english? What’s up in London?"
Atunci am început un lung dialog din care am aflat că tânărul scheletic este ameri-can, originar din Nashville, statul Tennesse. Nu era un “country boy” ci provenea dintr-o familie de intelectuali care l-au trimis la Salzburg, să studieze artele plastice.
Tentația drogurilor l-au adus în starea de cașexie, de depresie și chiar în pragul suicidului.
Americanul, venit în urmă cu zece ani în Salzburg avea o optică specială asupra vieții. A început să peroreze că “sinuciderea este dovada supremă a libertății umane – iar în zilele noastre nu trebuie să reprezinte o culpă". Eu încercam să-i spun că este o lașitate suicidul, dar m-a contrazis. A început să-mi povestească cum a ajuns să fumeze “iarbă", până a ajuns la L.S.D.– a urmat apoi luni de zile chinuitoare prin clinici de dezin-toxicare.
- Acum încerc să-mi reiau studiile, dar părinții nu-mi alocă fonduri, iar cu un dolar pe zi îmi este greu să-mi găsesc locuință.
Într-adevăr, părinții nu-l subvenționau decât cu un plic de șapte dolari, la sfârșit de săptămână. Și asta pentru că și-au pierdut încrederea în propriul lor fiu care, la mai puțin de treizeci de ani câți părea să aibă, rătăcea prin parcurile Salzburgului cu o chitară “double six" aruncată după gât, pe care o zornăia zilnic, crezându-se Johnny Cash.
M-a întrebat, în cele din urmă, după alte discuții, unde servesc masa.
- Eu nu mai am nici un ban, toată averea mea, de când am fugit din România a fost de trei sute de mărci germane, pe care i-am cheltuit din Jugoslavia până aici.
- “No problem"– îl aud parcă și azi, vei merge cu mine, aici avem numai “hotel” fără masă !
Ne-am spălat, ne-am îmbrăcat fără grabă –, și iată-mă gata să hoinăresc, alături de un narcoman, pe străzile Salzburgului. Îmi repetam: “Doctore, te-ai realizat în Occident"!
Am schițat un semn de salut către “Frau” și am ieșit în forfota pietonilor de pe Mozart Strasse.
Era un soare zgârcit de septembrie, prins în menghina munților din jurul orașului.
În timp ce pașii noștri se îndreptau spre centrul opulentului burg, mă gândeam cum să evadez din nou, să ajung în Germania. Bunul meu prieten S.H. aflase că sunt liber, dar hoinar prin orașul lui Mozart.
- Am ajuns, îl aud pe american, privește catedrala aceea romano-catolică!
- Dar ce căutăm noi aici?
De jur împrejur erau numai biserici, călugări cu robe și glugi maronii, încinși la mijloc cu o funie, trăsuri sau “fiacre", un peisaj ciudat pentru un hoinar picat dintr-un lagăr comunist. Până aici nu văzusem călugări franciscani în carne și oase.
- Aici luăm masa, buddy ! Îl vei cunoaște pe “Brother Richard”, un american insular, care a venit în Austria pe când avea două-zeci și cinci de ani. S-a născut în Hawai!
După câteva zile aveam să aflu mai multe amănunte despre Brother Richard, chiar din gura lui.
Tatăl său a fost profesor universitar de Istoria Religiilor, la Facultatea de Teologie din Viena, unde a devenit prieten apropiat cu von Karajan, pe atunci dirijor și director al celebrei “Opera” din Viena.
Brother Richard a studiat și el Teologia și la cei șaizeci și cinci de ani, cât avea în septembrie 1989, s-a hotărât să-i ajute pe cei săraci în acest lăcaș care aparținea călugărilor franciscani.
Am intrat cu sfioșenie într-o încăpere care părea tăiată dintr-o bucată de stâncă și străjuită la intrare de doi pilaștrii care se terminau într-o boltă masivă. Sala era tip vagon – pe un perete un crucifix mare din lemn, în rest nimic. Pe mijloc se afla o masă lungă din lemn masiv, de-o parte și de alta ei se găseau în jur de optsprezece năpăstuiți de soartă. Unii dintre ei au început să-și agite uneltele de mâncat când l-au zărit pe american și imediat l-au întrebat de unde vin, văzând că nu vorbesc limba germană. Când au auzit că sunt din Est, au lăsat privirea în farfurii, clătinând ușor din capete și mormăind: “communismus", iar eu le-am răspuns: “ceau-sismus” – mai rău decât “communismus"!
De după o perdea – care era și singurul obstacol dintre bucătărie și sala de mese, și-a făcut apariția “Brother Richard".
Un tip de statură mijlocie, atletic în ciuda vârstei pe care o avea, cu un păr negru ce nu părea vopsit sau era foarte atent vopsit, încât nu mi-am dat niciodată seama cum stăteau lucrurile, cu un șorț protector de bucătar, care lăsa să se întrevadă un pulover pe gât și pantaloni de tirolez. Cu un zâmbet complice și o voce de bariton, ne-a întâmpinat:
- “Wellcome brother”!
Devenisem peste noapte frate, un frate de suferință solidar cu ceilalți de la masă.
După care m-am trezit în față cu o farfurioară în care se aflau tăiate atent felii de salam, câteva bucăți de unt și brânză și două măsline, lângă care aburea o cană de ceai de a cărui aromă îmbietoare, și azi, după mai bine de optsprezece ani, îmi aduc aminte. La fel ca și de Brother Richard pe care, oriunde o fi acum, bunul Dumnezeu să-l aibă în pază pentru altruismul său.
Au trecut trei zile și tot atâtea nopți de “hotel” în Obdachlosen Heimat și în a patra zi “Frau”, nu mai știu cum o chema, mi-a spus pe un ton glacial:
- Junge, nu mai poți rămâne aici! Avem necăjiții noștri din Salzburg, sunt chiar soț și soție – au fost scoși în stradă și nu au adăpost!
M-am simțit ca fulgerat. De abia mi-am refăcut forțele, de fapt nu eram mai gras decât americanul după ieșirea sa din spitalul de dezintoxicare, și iată că trebuia să-mi iau bocceluța și să iau viteză – dar încotro?
Aș fi putut încerca să trec peste muntele pe care îl vedeam în fiecare dimineață – dar dacă nu reușeam? Nu aveam bani nici să cumpăr o hartă, iar muntele împădurit putea deveni o adevărată capcană, ca la frontiera iugoslavo-austriacă. Cineva spunea: "oricine rătăcit printr-o pădure urmărește cu neostenită energie o direcție oarecare, descoperă un drum nou". Aici era vorba însă de supraviețuire, într-o lume în care nimeni nu știa prea bine mare lucru.
A patra zi de dimineață am pornit de unul singur spre piața catedralei romano-catolice, unde vizitii, lângă “fiacrele lor", își țesălau de zor caii bine hrăniți.
Americanul nu a mai venit nici el pe Mozart Strasse, iar mai târziu am aflat că dormea prin parcuri, unde avea obiceiul să cânte la chitară “country music” pentru câțiva șilingi. Mergeam încet, dorind parcă să ajung cât mai târziu să-i cer ajutorul lui Brother Richard.
Unde voi dormi în seara următoare – în gară sau la poliție? Dacă Brother Richard nu poate să mă ajute? Shopenhauer spunea că “viața-i un vis" – dar pentru mine viața ajunsese un coșmar!
În aceea dimineață Brother Richard s-a apropiat de mine, zâmbind:
- Ce s-a întâmplat? Nici nu te-ai atins de micul dejun!
Atunci am tras adânc aer în piept și i-am spus direct:
- Brother, deseară nu mai am voie să dorm pe Mozart Strasse! – Ia care Richard și-a dus mâna dreaptă spre bărbia proaspăt rasă și mi-a răspuns:
- Vom găsi noi o soluție.
Nici prin gând nu mi-ar fi trecut că în seara aceea urma să dorm chiar la brother Richard, într-un apartament cu patru ca-mere, elegant, între tablouri de Modigliani și Vasarely. Ce copii deosebite, am remarcat eu, care cochetasem cu grafica și pictura. Brother mi-a zâmbit ușor ironic:
- Dragul meu, sunt originale! Tatăl meu era un pasionat de artă și îndeosebi de muzică și pictură. Tot ce vezi aici sunt moște-nite de la el. Dar hai să îți arăt camera ta.
L-am urmat cu sfială pe acest om deosebit, care îmi oferea adăpost după patru zile de cunoștință.
După ce am străbătut un hol care părea fără capăt, în comparație cu holurile aparta-mentelor comuniste, unde nu puteau trece doi oameni unul pe lângă altul, aici simțeam că sunt un adevărat nabab. Din hol, am intrat în camera unde urma să dorm în acea noapte – o cameră în stil Empire! Ușa de la intrare era decorată cu o figură centrală, iar pereții erau tapetați cu verde turcoaz, cu motive aurite.
Șemineul era din marmură albă, având la colțuri coloane, cu sfincși și lei înaripați. Patul imens era acoperit cu o cuvertură de damasc și satinuri de culoare verde. Deco-rația era simetrică și concentrică. În jurul unei mese rotunde se aflau două fotolii din acaju încrustat cu abanos. Pe peretele din stânga intrării se auzea ticăitul unei pendule în formă de statuetă antică, ce o înfățișa, probabil, pe Minerva.
De-o parte și de alta a ferestrei se afla biblioteca, cu vitrine imense, iar în partea inferioară erau uși cu motive ornamentale. Toată bibloteca era așezată direct pe pardoseala din parchet de stejar lăcuit. Eram uimit de ceea ce vedeam, o adevărată civilizație a ochiului.
Brother Richard era un singuratic, nu avea familie, ci numai prieteni. În Hawai nu mai avea pe nimeni, toate rudele lui au decedat. Singurul prieten care îl vizita, mai des, era un medic de medicină generală, un chinez, care lucra la un spital din Salzburg. Se pare că între ei era mai mult decât o prietenie, Richard era homosexual, dar pe mine nu mă privea relația lor intimă.
Eu eram un biet “auslander” – un refu-giat fără bani, doar cu hainele second-hand pe care trebuia să am mare grijă să nu le murdăresc și să apar dizgrațios pe străzile cosmopolite din Salzburg.
Eram obsedat de felul cum voi trece fraudulos frontiera austro-germană – timpul trecea și odată cu el și teama la gândul că iarna vine mai repede aici decât în Banatul natal. Dacă începea să ningă, cu echipa-mentul meu sumar nu aveam șanse să trec muntele care avea un versant în Austria și celălalt în Germania.
Un soare neinspirat m-a trezit dintr-un somn adânc sau mai bine zis din rătăcirile mele prin acest segment de existență. “A nu te naște niciodată, putea fi cea mai mare binecuvântare", a spus demult un grec ilustru, într-un mod foarte potrivit cu porția de obsesie zilnică prin care treceam.


ULTIMA EVADARE

Într-o seară după cină, la o ceașcă de ceai verde, servit dintr-un ceainic din porțe-lan de “Rosenthal", urmăream “Nachrichten" – știrile pe un ecran uriaș, la TV, când Brother Richard dădu sonorul mai încet și spuse:
- Mi-a venit o idee năstrușnică! Ce ai zice să treci granița cum fac și eu la fiecare sfârșit de săptămână, când îmi vizitez prietenii din Freilassing?
Cred că am afișat o fizionomie mirată și tâmpă, gândindu-mă că nu am înțeles bine sensul întrebării din limba engleză.
- Stai să-ți explic... dar să termine cu “Das Wetter"– să vedem ce vreme ne așteaptă în următoarele zile și trecem imediat la planul de bătaie care te va duce în Germania, la prietenul tău, și de acolo la unchiul tău, în Canada. În cazul în care unchiul tău de acolo te dorește să-i fii sprijin la bătrânețe, pentru că am înțeles că nu are urmași.
Ce premoniție! Aveam să-mi aduc mult timp aminte de această frază a lui Brother Richard.
A dat apoi aproape de zero sonorul la televizorul marca Sony, unde am avut pentru prima dată ocazia să urmăresc zeci de programe color, spre deosebire de ce se putea vedea acasă, unde aveam un singur program de două ore pe zi, în alb și negru, de propagandă comunistă.
- Uite la ce m-am gândit, mi-a spus. Să te deghizez într-un costum tirolez autentic – aici în Tirolul austriac acest port este foarte respectat și în zilele noastre. Recuzita o voi alege eu, a continuat Brother Richard. Mâine facem o probă.
Într-adevăr, a doua zi am văzut pentru prima dată un costum bărbătesc tirolez, în care arătam ca un austriac get beget din Tirol. Jacheta din postav verde închis, pe corp, era încheiată cu un rând de nasturi din os de coarne de cerb. Culoarea jachetei era asemănătoare cetinei de brad. Pantaloni treisferturi îmi păreau comici, srânși peste genunchi – la aceștia adăugându-se ciorapi albi și ghete înalte din piele maro. Pe cap purtam un clop vânătoresc, cu nelipsita pană de cocoș de munte și tot felul de insigne mici de vânătoare, aplicate la vedere.
- Bine, dar de aici cum trec frontiera, fără acte, fără bani?! – îl întrebai pe Brother Richard.
- Asta-i partea a doua, m-am gândit la toate. Uite... și-l văd cum duce mâna la buzunarul de la piept și scoate o hârtie tipizată, ca o filă de cec, pe care mi-o întinde. E biletul tău de călătorie până la München. De acolo poate veni prietenul tău cu mașina, să te ia la el acasă, în Ingolstadt.
- Bine, bine, dar cum mă urc în tren, fără acte și îmbrăcat ca un tirolez? Nu mă întreabă de pașaport, de nimic?
- Uite care este scenariul filmului: trenul se formează din gara Salzburg, controlorii verifică biletele și uneori pașapoartele cât timp garnitura de tren staționează aici în gară. Când trenul se pune în mișcare, controlorul de pașapoarte coboară și atunci urci tu, când trenul se pune în mișcare – okay, șefule?!
Am înclinat afirmativ din cap, dar puțin nesigur.
- În tren te poate întreba doar de biletul de călătorie, iar tu îl ai, iar riscul l-am redus la zero!
Nu-mi venea să cred și mi-am zis că mâine, miercuri, e ziua mea norocoasă, deoarece într-o zi de miercuri am venit în acestă lume.
Era în jurul amiezii – și Brother Richard m-a însoțit pe peronul unu, de unde mi-a arătat trenul care peste douăzeci de minute pornea spre Germania, la München.
Eu, un “autentic tirolez", mi-am verificat biletul de călătorie, în mijlocul căruia era strecurată o bacnotă de cincizeci de mărci germane, pe care am vrut imediat să i-o înapoiez lui Brother Richard, dar el, cu semnul arătătorului ridicat, mi-a sugerat să fac liniște.
Așteptam cu sufletul la gură pornirea trenului staționat la peronul trei.
Brother Richard m-a îmbrățișat pentru prima și poate pentru ultima oară, spunându-mi: "Good luck, son!", în timp ce trenul de la peronul trei s-a pus în mișcare. L-am auzit pentru ultima oară pe Brother Richard spunându-mi: Run son, run! – fugi fiule, fugi! Am alergat cât am putut de tare și am reușit să urc din mers, iar prin geam l-am zărit pentru ultima oară pe Brother Richard apropiinu-și mâinile deasupra capului, în semn de: curaj, refugiatule, curaj, vei reuși!
Am trecut dintr-un compartiment în altul, unele erau goale, până am ajuns în dreptul unuia unde mi s-a părut că zăresc o fizionomie cunoscută. Era doamna de la comisariatul pentru refugiați din Salzburg, care vorbea românește.
Am intrat în compartiment, înclinând capul în semn de salut și m-am așezat lângă ușă – auzind după câteva minute aceeași voce cunoscută vorbind românește cu accent austriac: “Domnule, se pare că ați găsit soluția cea mai bună. De două minute am trecut frontiera austriacă, suntem pe teritoriul Germaniei și în zece minute oprim în Freilassing, unde eu cobor și vă urez de pe acum mult noroc în noua dumneavoastră țară."
I-am mulțumit respectuos doamnei, care mi-a întins mâna în semn de bun-rămas.
Nu-mi venea să cred ce ușor a fost de data aceasta să trec ilegal ultima frontieră.
În gara din München am simțit pentru prima dată că sunt un om liber! Mi-am sunat prietenul și, într-o oră, ne-am revăzut.
După câteva zile de odihnă, timp în care l-am sunat de câteva ori pe Brother Richard, mulțumindu-i pentru tot ce a făcut pentru mine, pe data de trei octombrie 1989, am pășit pragul lagărului din Nürnberg, unde am fost timp de o oră interogat de o doamnă comisar, care vorbea perfect limba română. Probabil era fost ofițer român sub acoperire, săturat să lucreze pentru o țară comunistă și ceruse azil politic cu mulți ani înainte de a ajunge eu în Germania.
Această “femeie comisar” nu părea impresionată de absolut nimic din ce-i po-vesteam, prin ce trecusem, cum am atârnat portretul dictatorului la intrarea în orașul Anina și am scris pe el epitetul “javră".
Semăna foarte bine cu tipul securistului român, și după ce a mâzgâlit câteva hârtii, mi-a spus că trebuie să rămân trei zile în lagăr, după care pot merge la Ingolstadt. În acele zile m-am întâlnit cu mulți concetățeni care au ajuns la Padinska Skela după ple-carea mea. Mi-au povestit scene la fel de tulburătoare, asemănătoare celor pe care le-am relatat la începutul cărții.
Nu am primit “fluchten ausweis’– statutul de refugiat etnic german, cu toate că eram în posesia unui act notarial de la începutul celui de-al doilea război mondial, din care reieșea, oficial, proveniența mea etnică germană pe linie maternă.
Pe coridorul din lagărul din Nürnberg, după ce am ieșit de la interogatoriu, o func-ționară, originară de prin zona Sibiului, mi s-a adresat în românește spunându-mi: “Dacă ați fi vorbit la început puțin nemțește, acum aveați cetățenia germană, pe baza carnetului de refugiat, dar pentru că ați preferat engleza, trebuie să vă întoarceți la Ingolstadt și o obțineți acolo, într-un an sau doi".
Am primit un “Bescheid” din lagărul fără gratii și sârmă ghimpată, pe care l-am prezentat autorităților din Ingolstadt (Landra-tamt, Socialamt etc.). După o lună în care am trăit din mila prietenului meu, am primit primul ajutor social, din care puteam să trăiesc. Visul de a ajunge pe pământ ame-rican s-a spulberat repede, când ajutorul promis de unchiul din Canada s-a dovedit o cacialma ordinară. Trebuia să ajung la el pe banii mei, dar de unde bani și invitație – el a lăsat totul în seama ambasadei canadiene. Așa că am început să mă obișnuiesc cu gândul că voi munci și trăi în Germania, unde urma, cine știe când, să-mi reîntregesc familia.
Soția a fost concediată imediat de la Combinatul din orașul A. iar eu trebuia să fac tot posibilul să trimit o sumă de bani pentru ajutorul celor rămași în țară.


* * *

Nu eram obișnuit să trândăvesc, doream să-mi găsesc un “job", dar era greu de găsit.
Prietenul meu Ș.H. mi-a promis că încearcă să-mi găsească ceva de lucru în fabrica de automobile din oraș, unde el era angajat de nouă ani.
Dar unde, la “reiningung", adică la curățenie. Așa, compostând cartela pe numele amicului meu S.H., am ajuns angajat de “week-end” la firma D.I.V. Pentru prima dată am văzut cum arată un concern de automobile capitalist. Compostam cartela la ora paisprezece și la ieșire la ora douăzeci și două. Aproape rătăceam până la locul de muncă, printre console, calculatoare și constelații de leduri care se stingeau și se reaprindeau la mici intervale de timp.
Mă simțeam în alt univers, totul era computerizat și automatizat.
Unde erau zecile, sutele de muncitori din uzinele și combinatele comuniste, care se loveau cu stângul în dreptul până finalizau o lucrare. Totul era într-o ordine desăvârșită. Aveam de îndeplinit o normă la întreținerea roboților, care “punctau” caroseriile zincate ale autoturismelor.
Fiecare dintre noi aveam șase roboți în primire, pe care trebuia să-i facem bec de curățenie. Roboții aveau trei metri înățime. Dacă nu erai atent puteai aluneca și erai tăiat de “cuțitele” de la baza lor. Nici un german nu făcea o astfel de muncă. Alături de mine lucrau doar polonezi, turci și români, oameni cu diverse profesii, de la profesori de liceu la medici de diverse specialități.
Nu aș fi dus-o rău, dar tot ce câștigam intra automat în contul amicului meu, căruia îi rămăsesem dator cu două mii de mărci, de la Viena. Datoriile trebuiau plătite.
După ce am achitat datoria, am gasit de lucru la un “Dental Labor".
Patronul, un țipțăr, adică etnic german din zona Maramureșului, rubicond și mereu stresat, ajunsese la cheremul asociatului său ceh. În urma unei altercații, țipțărul i-a aruncat o scrumieră din sticlă în capul asociatului său, producându-i o leziune serioasă, care a necesitat zile de spitalizare, după suturarea plăgii tăiate. Cehul nu s-a lăsat până nu i-a intentat proces țipțărului. Pe lângă suma substanțială pe care legea l-a obligat să i-o achite, imediat după proces, cehul trebuia să meargă în fiecare an la recuperare într-o stațiune, adică la “kur bad", pentru că a rămas după lovitură cu “sechele posttraumatice".
Cine boxa, țipțărul – care ajunsese în pragul disperării și la fundul sacului.
Urla toată ziua:
- Nu mai rezist, e al cincilea an de când îi plătesc vacanța în stațiune! Îl omor, trebuia nu să-i sparg capul, ci să-l strâng de gât.
În loc de “Guten Morgen", la ora opt dimineața, îmi deschidea ușa cu: “Ich bin in stress” Laurin!
Îmi dădea tot ce nu avea chef să facă, iar când nu avea nevoie de mine, trebuia să rămân acasă. Nu vedeam nici o perspectivă, cu toate că eram calificat în domeniu. După un timp, într-o seară, m-a invitat la un restaurant în afara orașului, propunându-mi cel mai urât lucru, să-l ucid pe fostul lui asociat, pe ceh.
Am văzut înaintea ochilor un căcat de om care încerca să mă transforme în criminal, în schimbul unei sume de bani, prin care să-i pot plătii pe “australieni", să-mi “tireze” soția aici în Germania.
Replica mea a venit ca un trăsnet pentru țipțăr – oricât de sărac eram, nu puteam să devin criminal. A terminat repede ce mai avea în farfurie și s-a ridicat de la masă, întinzându-i o bacnotă de cincizeci de mărci chelnerului. Până în oraș n-am scos niciunul un cuvânt, doar la despărțire am auzit un : "bis Morgen".
Zilele care au urmat au fost porții de umilință, până într-o zi, când mi-a spus:
- Laurin, nu mai am nevoie de tine! Am angajat un “dederist"*.
Am început să hoinăresc pe străzi, să îmi găsesc locuință. Eram la începutul lui decembrie, un vânt subțire și rece îmi biciuia fața, hoinăream pe străzi cu ochii ațintiți în ferestre, după afișe de locuință. Ajunsesem aproape în situația din Salzburg, atunci când m-au eliberat din comisariatul pentru refugiați și se înnopta, iar eu nu știam unde voi pune capul în acea noapte. Cel mai simplu și rapid mijloc de a-ți găsi o locuință era să apelezi la un “Makler", un intermediar de la o agenție imobiliară, dar acesta mă curenta cu două mii de mărci, ceea ce pentru mine era o avere !
Norocul avea să-mi surâdă, cu câteva ore mai târziu, când o doamnă de origine maghiară din orașul natal mi-a spus că știe o garsonieră liberă la pensiunea “Zum Engel".
Atâta germană, după trei luni am pri-ceput și, pe moment, m-a pufnit râsul. Auzi, pensiunea “La Îngerul", ce nume, dar am devenit imediat serios și am acceptat propunerea doamnei, în caz că oferta mai era în vigoare. Doamna mi-a propus să mergem până la pensiune cu mașina ei, un Ford Sierra, de care era foarte mândră, cu toate că era cumpărată de la Handler, deci o mașină second-hand, dar care era foarte bine conservată.
Pensiunea era la periferia orașului, undeva în Industrie Gebit – zona industrială – și era proprietatea unui sârb. Mi-am dat seama, acolo, după o scurtă întrevedere, că sunt acceptat – așa că, până serveam la restaurantul de la parter o cafea, cineva urma să sosească să îmi arate camera.
Mă simțeam în al nouălea cer, nu voi mai depinde de nimeni, voi avea propria mea cheie, propria mea locuință, nu va trebui să mă înjosesc, să mă umilesc în fața nimănui. Dar eu nu aveam bani de chirie și acest amănunt, stimatei mele cunoștiințe, nu i l-am spus. Parcă mi s-a pus din nou un nod în gât. Dacă va accepta plata din partea statului german sau nu, rămânea de văzut.
Abia am terminat cafeaua și lângă masa noastră s-a oprit o tânără, care ne-a rugat s-o urmăm la mansardă. De fapt, pensiunea avea un parter, unde se afla restaurantul, iar la mansardă erau camere de dormit.
Mi-a deschis camera, care era încăpă-toare, cam cât o garsonieră confort unu de la noi. Pereții erau tapetați cu un model din hârtie lucioasă, roșu carmin, puțin cam obositor pentru ochii mei. În colțul de lângă geam se afla o chiuvetă, în mijloc o masă din lemn prefabricat, cu două scaune din același material, iar pe peretele de lângă ușă, pe partea dreaptă, un imens dulap cu două sertare la bază.
Pe jos era o mochetă cam uzată, care mai păstra ceva din culoarea maronie de odinioară. Doamna din orașul natal m-a întrebat în ungurește dacă îmi place – iar eu ce era să-i răspund după trei luni petrecu-te în locuința prietenului meu, unde am încercat, zilnic, să-i fiu pe plac concubinei acestuia. Când am coborât în restaurant, sârbul mi-a întins cheia de la cameră, chiar după ce a fost informat că eu sunt pe “Social Hilfe".
În aceeași seară m-am mutat la “Zum Engel", în Hauenstattplatz nr. 6, în Industrie Gebiet.
În câteva ore calvarul meu, care s-a prelungit vreme de câteva săptămâni, va lua sfârșit.
Concubina prietenului meu era de vârsta mea, și venise în urmă cu șapte ani în Ger-mania, pentru reîntregirea familiei. Soțul și tatăl copilului fugise de vreo patru ani și era stabilit în orașul Regensburg, la vreo șaizeci de kilometri de noi.
Ana-Maria a ajuns cu un băiețel de patru ani în curtea lagărului din Nürnberg, unde se aștepta ca soțul ei să o întâmpine, după atâta timp, cum era normal.
Soțul însă nu a venit, iar H.Ș., prietenul meu, s-a aflat chiar în acel moment în curtea lagărului, să afle știri din țara natală, unde dictatura comunistă atinsese paroxismul. A intrat în vorbă cu Ana-Maria și a ajuns la concluzia că soțul ei nu va veni, găsindu-și în anii care s-au scurs pe altcineva. Binevoitor și fiindu-i milă de băiețelul de nici patru ani, a invitat-o la el, în Ingolstadt, unde părinții lui locuiau vis-à-vis de el. Așa a început idila între cei doi.
Copilul a fost crescut mai mult de el și de părinții lui, care au devenit bunici adoptivi. Când eu am ajuns în locuința lor, copilul avea unsprezece ani. Un copil costeliv, care comunica greoi – ce mai, era un tâmpițel, dezmierdat, că deh, să nu simtă că amicul meu îi era tată vitreg.
Îmi venea să-l strâng de gât, într-atât de impertinent era acest țânc de unsprezece ani. Suportam totul cu stoicism, desenam toată ziua planșe colorate, în diferite tehnici pentru școala din orașul Pfaffenhofen – unde Ana-Maria preda pe post de învățătoare la clasa a treia. Dorința de a se face remarcată de toată suflarea micuțului orășel o făcea din zi în zi mai ambițioasă. Nu gătea nicioda-tă, toată masa era pregătită de mama priete-nului meu, până când apărea tâmpițelul de la școală și ea se întorcea din Pfaffenhofen.
Prietenul meu venea seara târziu, iar uneori ajungea dimineața, după cum îi mer-gea schimbul, așa că rămâneam ore întregi cu această femeie uscățivă, înaltă, blondă, care suda țigările și afișa un aer de superioritate. Umbla cât era ziua de lungă, mai mult dezbrăcată, fie cu un furou trans-parent, prin care i se vedea părul pubian și curul în formă de măr.
Eu desenam, în timp ce ea stătea desfăcută, pe fotoliu, în fața televizorului. La un moment data mi-a spus:
- Auzi, dacă m-ai lua de nevastă, pentru că eu nu sunt căsătorită cu S., cum cred cunoștiințele din România, ai primi pe loc cetățenia germană și toate bătăile tale de cap s-ar sfârși.
- Bine, bine dar ce ar zice prietenul meu, dar soția mea din România?
- Keine Sorgen, aici trăim într-o lume liberă, totul se rezolvă cu bani. Acum suntem singuri, tu nu vezi, sunt în pielea goală și își ridică furoul în cap, desfăcându-și copsele să i se vadă o anume parte a trupului, atent rasă și provocatore.
Am dat să mă ridic din fața planșetei, iar ea s-a apropiat de mine, alunecând de pe fotoliu în genunchi și prinzându-mă cu mâna dreaptă de testicule. Nu-mi venea să cred ce poate să facă acestă femeie isterică, această nimfomană sau ce dracu era... Am făcut stânga împrejur și am ieșit pe ușă afară. De atunci totul s-a schimbat. Refuzul meu a declanșat un război permanent al nervilor.
Toată ziua zbiera ca o apucată, că s-a săturat de toate, nu mai suportă pe nimeni, dar eu știam că de mine este vorba. Prietenul meu era între ciocan și nicovală, nu vroia nici pe mine să mă supere, dar nici pe ea. El o iubea și căuta să-i satisfacă toate mofturile, mai puțin cele din sfera intimă, care pesemne șchiopătau. Cu câteva zile înainte de a-mi găsi locuința la sârb a făcut o criză de isterie, strigând ca o apucată:
- M-am săturat, ieși afară din casa mea! Poți să-l iei și pe “ipotentul” de bărbatu-meu!
După doi ani l-a înșelat chiar cu un cunoscut, coleg de serviciu, mic de statură și chel. Prietenul meu a trecut cu mare greutate peste această ruptură, teribilă pentru el, și abia după ani de zile și-a refăcut viața. Ea a rămas singură, continuând și azi profesia de învățătoare. Singurul ei copil nu a reușit decât să fie vânzător la un magazin de articole sportive din M, aparținând unei mari glorii a tenisului mondial, B.B.
Am început să mă adaptez ritmului de viață alert, să înțeleg ce se vorbește în jurul meu – și încet, încet mi-am dat seama că intru în sistem, devin un roboțel ascultător și didactic, ca majoritatea celor de acolo.
Aveam haine curate, mâncam puțin ca să fac economii și niciodată nu refuzam o invitație la prânz sau la cină. Singura mea prietenă era Frau G., o femeie inteligentă, citită, care în afară de Karl May, citea Thomas Mann și asculta Bach.
În multe dintre locuințele prin care am intrat nu existau cărți pe rafturile biblotecii, ci numai casete video, care imitau cărțile.
Frau G. suferise de poliomielită, în prima copilărie, iar blestemul s-a abătut asupra ei ca un trăsnet, rămânând pentru tot restul vieții șchioapă, iar sora ei geamănă, care se afla în același pătuț, a scăpat nevătă-mată. Emil Cioran spunea că “Nedreptatea e necesară spiritului; îl întărește, îl purifică".
Frau G. a luptat și cu sistemul rigid german, soțul ei nu primea nimic de lucru, a deschis toate ușile șontâc, șontâc, până ce soțul ei a fost angajat. A trimis zeci de scrisori la Arbeitsamt, până a reușit să-și angajezeze și unica fiică.
Obișnuia să zică: “Sunt săracă, dar nu mă las – din puținul meu îți dau și ție".
O ajutam la cumpărături, avea dureri mari la articulația șoldului, dar spunea: “las' că-mi trece". Niciodată n-am să uit ce “lazania in forno” știa să facă.
Între timp am primit aprobarea pentru un pașaport german, pentru un “Ausländer", adică un “Fremdepass", deoarece amba-sada din Bonn a țării mele, de pe Legionsweg nr. 4, nu elibera pașaport pentru un apatrid, pentru un “dușman al poporului".
Eram fericit, trăiam clipa, aveam din nou identitate pentru toată lumea! Dar fericirea n-a ținut mult. La prima frontieră, cea cu Austria, am fost obligat să mă dau la o parte, că aveam nevoie de viză, care se acorda numai la München, la “General Consulat"! Am mai pierdut o zi și tot așa, viză în Ungaria, plătită și în sfârșit ajung la frontiera țării mele, proaspăt scăpată de dictatură, unde trebuia a treia viză plătită. M-am bucurat după atâta timp să-mi revăd familia. Am avut o mare șansă.
Nu m-am întors bine din România în Germania că, la pensiune, patronul sârb m-a chemat arborând o fizionomie speriată și cu un tremolo al buzelor a început:
-Tinere, te-a căutat Kripo! – Ce ai făcut? La mine nu te mai primesc, nu pot tolera indivizi periculoși!
Stupefiat, nu știam ce s-a întâmplat – habar n-aveam de ce sunt căutat de Poliția Secretă.
În aceiași zi am deschis ușa unui prieten, iar soția acestuia îmi spune : ai fost căutat de doi de la Kripo!
Nu eram vinovat, dar treaba părea gravă. Reîntors la pensiune, sârbul îmi întinse o “citație", de fapt era un fel de invitație la sediul poliției centrale, pentru a doua zi dimineața. Dimineața m-am urcat pe bicicletă și m-am îndreptat spre imensa clădire din cărămidă roșie, situată vis-à-vis de autogară.
Am urcat un etaj și m-am așezat pe băncuță, în dreptul camerei al cărui număr era trecut pe invitație.
În fine, ușa s-a deschis și am fost întâmpinat de un tânăr îmbrăcat într-un costum impecabil, cu cămașă alb și cravată asortată la culoarea jachetei.
Mi-a întins mâna și mă pofti înăuntru, într-un fel de antecameră, unde mi-a spus că va reveni imediat.
După cinci minute de așteptare, tânărul ofițer de la Kripo a revenit având sub braț o mapă din piele de culoarea nisipului.
S-a așezat în fața mea și a început:
- Unde ați fost plecat în ultimele zile – unde vă este mașina? Purtați o căciuliță croșetată pe cap?
- Am fost plecat în România, să-mi revăd familia. Cât despre mașină, nu am pentru moment. La München, atunci când am fost să-mi pun viza pe pașaport, am fost ușor accidentat în partea din spate a stopului stâng. S-a făcut "Umfallprotocol" și, nefiind vinovat, mi-am continuat drumul iar acum aștept ca asigurarea celui vinovat să mă despăgubească. Mașina a rămas în Ro-mânia. M-am reîntors cu trenul prin Praga, ca să nu mai plătesc viza la austrieci.
- Ai păstrat biletele?
- Da, dar nu sunt la mine, însă pot să le aduc, dacă doriți.
La cea de a doua întrebare, dacă port o căciuliță pe cap, am dat un răspuns negativ, cu toate că pe potbagajul bicicletei aveam una de culoare neagră, pe care o purtam până prin luna aprilie.
La un moment dat văd că întinde o mână și scoate din mapa de piele de culoarea nisipului un teanc de poze, pe care încearcă să le aranjeze meticulos într-o ordine riguroasă, tipic prusacă. Așa, ia să vedem – și începe să-mi arate primele poze.
În poze apărea un tip îmbrăcat cu haine închise la culoare, iar pe cap purta o căciuliță neagră. Fizionomia semăna izbitor cu a mea, chiar purta și același tip de mustață, iar pe inelarul mâinii drepte se putea distinge o verighetă. Pozele erau făcute de camerele ascunse dintr-o instituție.
Întrebat dacă mi-am mutat verigheta pe inelarul mâinii stângi, am răspuns sec: la noi în țară cei care sunt căsătoriți poartă verigheta pe inelarul de la mâna stângă, în mod difeit față de cei din țara dumneavoastră.
- Se pare că nu dumneata ai jefuit săptămâna trecută una dintre cele mai mari bănci din Hamburg. Dar ce asemănare, nu-i așa? continuă mirat tânărul comisar.
- Eu nu am fost în viața mea în Hamburg. Și de fapt nu am ieșit din Bavaria, am continuat să mă disculp... Dar ce mă fac cu patronul sârb, care mă scoate în drum?
- Voi rezolva problema cu un telefon, puteți liniștit să vă întoarceți la “Zum Engel", în Hauenstattplatz.
Am părăsit ușurat sediul central al poliției și pe bicicletă am ajuns repede la pensiune.
Atunci când am deschis ușa de la intrarea în restaurant, patronul mi-a zâmbit, spunându-mi:
- Bănuiam eu că nu poți fi un ticălos!
Dar eu eram hotărât să părăsesc “Zum Engel".
Prin bunăvoința unui prieten mai tânăr – un nepot al lui Frau G. – m-am mutat la el în apartament, unde am avut cheie și camera mea separată. Nu eram sigur dacă voi mai reveni sau nu vreodată în țara natală, dar soția m-a îndemnat să încerc să devin propriul meu stăpân. Am vrut, la un moment dat, să mă reîntorc în Germania, dar ca un făcut la Arad am pierdut trenul... Acesta tocmai plecase din gară, abia se mai zărea topindu-se în depărtare. Poate e un semn, mi-am zis, deși nu cred în așa ceva.
Cum nu puteam să-mi deschid firmă cât timp nu mă repatriam, am ajuns angajatul soției, care avea domiciliul stabil în țară. Câtă îndobitocire postcomunistă!
După aproape doi ani am plecat în vizită în Germania și, înainte de frontieră, am oprit în parcarea gării din Salzburg.
Cum am intrat în gară, mi-a atras atenția un ins care stătea izolat pe peronul unu. Am tresărit. Să fie oare Brother Richard?
Nu e el, mi-am spus, dar continuam să îl văd cu ochii minții cum îmi face acel semn de încurajare cu ambele mâini ridicate ca o acoladă, deasupra capului. Ce om deosebit!
În rest, gara era pustie. Doar într-un colț erau trei “peneri", adică inși fără adăpost, care stăteau în șezut, aproape nemișcați, sprijiniți de soclul din travertin al peretelui, în partea dinspre ieșirea gării. Mi s-a părut că unul dintre ei, cu plete blonde și soioase, mi-a făcut cu mâna. Am crezut că este beat și nu i-am dat importanță. La o privire mai atentă, mi-am dat seama că nu este altul decât americanul cu chitara double six din Obdachlosen Heimat!
- What’s up buddy? We are happy, a continuat cu o voce stinsă americanul. Alături de el se aflau cei doi austrieci, soț și soție, din pricina cărora a trebuit să părăsesc căminul săracilor de pe Mozart Strasse și să mă mut la Brother Richard.
Toți trei se drogau și trăiau împreună.
Important era că ne-am revăzut și am stat timp de zece minute cu ei de vorbă. Erau veseli și nu le păsa că stau pe pardoseala din gresie a gării, nici că nu știu ce vor mânca mâine. Nu le păsa nici de trecătorii grăbiți, care traversau gara și le aruncau ochiade suspicioase, dezgustați de starea în care se aflau. Poate că pentru ei să trăiești și să mori necunoscut însemna fericirea.