Sări din pat buimacă și pentru câteva clipe nu-și putu da seama dacă e noapte sau e zi, dacă e trează sau încă mai visează.
Uitase televizorul deschis și o doamnă proaspătă și bine îmbrăcată (atât putu gândi despre ea) spunea ceva despre un eveniment ce avea să urmeze.
În cameră era întuneric și prin cearșaful pus de cu seară în geam se strecurase hoțește o rază de soare în care dansau firișoare de praf.
"Dacă nu intră soarele pe geam intră doctorul pe ușă", îi trecu prin cap Anei un proverb din copilărie.
Zâmbi nimănui, gândindu-se că geamul pe unde trebuia să intre soarele, era blocat de o magazie construită de cine știe când, care acum ținea loc de bucătărie de vară. Și de iarnă.
Se ridică din pat și se-ndreptă fără chef să îndepărteze întunericul.
Lumina veselă o lovi însă brutal, ca o palmă care te ia prin surprindere , direct în tâmple.
Simți o amețeală ușoară și-un surplus de salivă în gură dar puse aceste senzații pe seama asteniei.
Și-și aminti, că-n copilărie chiar leșinase într-o primăvară, privind cerul.
O pusese maică-sa să păzească puii de"hultan" și-atâta s-a uitat pe cer după pasărea aia c-au găsit-o leșinată lângă prispă.
... nu simțise nici o durere.

Acum, luminată camera îi păru deprimantă.
Prea multe lucruri se îngrămădeau sufocând spațiul. Deși erau puține...
Un pat, un șifonier clasic, o comodă pe care era așezat televizorul și-o mulțime de alte nimicuri prăfuite, frigiderul...
...și-o masă veche pe care i-o aduseseră bătrânii, unde-și făcea temele Andrei, fiul ei de opt ani.
El nu era însă acasă.
Se rugase de maică-sa să-l lase la"bubu" să facă baie în cadă. Și cum să nu-l lase? Să-l priveze de o plăcere atât de simplă și-atât de banală, inexistentă însă în căminul lor.
Bubu era bătrânul care îi închiriase camera. Neavând nepoți se atașaseră amândoi și el și baba lui de copilul ei, iar afecțiunea, sentiment molipsitor, era reciprocă. Băiatul chiar îi iubea ca pe niște bunici naturali.

Acum o reclamă cu un iepure ce țopăia pe un câmp frumos colorat, luă locul doamnei bine îmbrăcată. Și realitatea îi aminti că în acea seară era sărbătorită Învierea Domnului.
Iar ea lucrase ieri până târziu și nu cumpărase nimic.
Ieși în curte, se spălă pe față dintr-o găleată cu apă lăsată la întâmplare pe masă și zgribulită încercă să respire aerul proaspăt al unei dimineți de primăvară.
Tuși însă câteva minute bune și se gândi pentru a mia oară că ar trebui să fumeze mai puțin.

Ieși apoi pe poartă cu ochii încă încercănați, numărându-și banii. N-o să poată lua mare lucru.
"Mai bine mă duceam la țară, acolo nu mă știe nimeni. E liniște, toate-s neschimbate și lăsate în uitare.
În piață, o lume pestriță se agita, se oprea și-și urau "Paște Fericit" , o lume pe care ea o compara ironic cu un mușuroi de furnici tembele.
Îi privea în treacăt și se simțea străină de bucuriile lor, de entuziasmul care-i unea.
Portbagaje umplute cu baxuri de suc, bere, cutii sau lădițe cu fructe, sacoșe prea pline, gălăgie, toată această scenă îi dădea Anei impresia că urma să vină sfârșitul lumii sau cine știe ce cataclism iar ei, oamenii căutau să preîntâmpine acest sfârșit, pregătiți.
Deși gândea subiectiv, deprimată ca de obicei, uitând că de fapt nu demult și ea umbla cuprinsă de febra cumpărăturilor, la fel ca ei.
Dar cum Viața, singurul cadou dăruit gratuit de Divinitate, se rezumă doar la oscilații între bine și rău, penru Ana, în acel an, mecanismul se oprise cumva și nici un eveniment nu reușea să-l miște în vreo direcție.

Se auzi strigată. Se întoarse și schiță un zâmbet forțat. Era colegul ei împreună cu soția lui,încărcați cu sacoșe, veseli, îmbrăcați festiv...
Iar ea...
…încercă cu un gest asemeni unui tic, să-și acopere marginea gulerului de la palton, să nu se observe că l-au ros moliile. Și-l înjură în gând pe "bubu" lui Andrei care-i lua frecvent hainele și i le ducea în podul casei "să se aerisească".
-Ana , ce faci dragă, ești palidă dar tu mereu ești așa, îți admir dintotdeauna tenul. Ai încă o față de copil speriat.
Sufletul Anei se strânse ca un arici atins prin surprindere.
-Bine Camelia, uite fac piața pentru...
-Ce faci de Paște? Unde mergi la Înviere?
-Nu cred că voi merge undeva, cred că voi pleca la țară. Nu-i pot lăsa singuri pe părinții mei.
-Vino la noi, ia-l pe Andrei și vino, o să ne adunăm toți, vin și șefii cică la biserică, îți dai seama. Ce să faci la țară, să stai cu moșnegii? Ești tânără Ana, eu să fiu în locul tău...
Fraza și-o încheie într-un hohot de râs din care o întrerupse bărbat-su.
-Las-o Camelia, dacă nu vrea, știe ea ce să facă să-i fie bine.
Victor o cunoștea bine pe Ana și știa că nu e ca celelalte colege ale lor care-și treceau viața dintr-un pat în altul. Și mai știa că era singura pe care șeful lor o respecta și pe care-o ocolea când îl apucau istericalele și se răzbuna pe angajați.
Nu prea înțelesese el de ce, poate resemnarea ei vizibilă, poate gesturile ei calme și precise sau poate felul în care știa ea să respecte oamenii din jurul ei. Poate toate la un loc sau cine putea ști?
O privi peste umăr cum se îndepărta cu pași mărunți și cu privirea în jos și își simți sufletul reacționând ciudat.
"Ce prost a fost dobitocul ăla!"
Și totuși Ana nu era, fizic, o femeie care să te ducă cu gândul la nopți fierbinți sau la aventuri de telenovelă. Avea, cum zicea cineva, o frumusețe cuminte, o privire de copil rătăcit într-o lume de adulți, care nu reușește să se adapteze sau măcar să mimeze maturitatea.
Ajunsă acasă, se lăsă să cadă cu tot cu sacoșe într-un fotoliu din curte.
Și el, ca toate celelalte vechituri, era adus de bătrâni atunci când aceștia își "modernizaseră" apartamentul. Ana refuzase pe un ton ferm să-l bage în casă. Și-așa erau multe...
Dar îi căzuse drag. Îl învelise cu o pătură de lână, albă cu dungi roșii și venea frecvent să-și fumeze țigara ghemuită în el.
Și azi, la fel ca-n alte dăți, își aprinse țigara și trase primul fum cu ochii la cer. Când nu știa ce să facă sau când nu mai voia să facă, privea cerul. Albastrul tăcut și îndepărtat o fascina, o hipnotiza și rămânea cu privirile ațintite în gol până-i dădeau lacrimile.
Și-o lume, cea a amintirilor, îi apărea în închipuire , pe un ecran albastru, asemeni unui film dintr-o altă realitate.

" -Mamă, de ce trebuie să ne spălăm pe față în apa asta roșie? Și de ce pui bănuți și ouă roșii acolo?
-Pentru că, dacă te speli în această dimineață în apa asta, o să-ți strălucească fața tot anul!
-Iar banii...cine-i ia?
-Cine se spală ultimul.

Zgomotul porții trântite în fugă o avertiză că vine cineva.
-Mamă, am venit! Am văzut iepurașul de Paște umblând prin oraș. Era uriaș! Și-a zis bubu că vine seara și-aduce cadouri la fel ca Moș Crăciun! E adevăraaaat?
-Așa o fi Andrei, bubu le știe pe toate.
Băiețelul sări în brațele mamei lui și se cuibări la pieptul ei.
-N-am putut să adorm fără tine. Și bunica doarme pe întuneric.
-Așa e bine să te odihnești.
-Dar mie nu-mi place întunericul. Nu văd nimic și mi-e frică.
-Nici mie nu-mi place. Aici suntem de acord.

Odată cu Andrei venise și bătrâna. O femeie robustă, volubilă, genul de bătrână căreia nu poți să i te adresezi decât cu apelativul "mamaie".

-Ce faci Ană? Þi-ai făcut salata?
-Încă nu, de-acum încolo...
-Diseară mergi la Înviere, nu?
-Nu cred, răspunse ea cu privirea în jos.
Și motivul se ivi repede.
-Nu cred că ar rezista Andrei să stea treaz.

Restul zilei și-l petrecură împreună. Mamaia povestea verzi și uscate, știri și evenimente despre care Ana nu auzise și nici nu prea voia să știe.
Dar o asculta supusă și-o completa unde aceasta nu reușea să explice, poate pentru că-i purta un respect deosebit sau poate pentru că îi era totuna.

Aproape de miezul nopții curtea s-a umplut de cunoștințe, vecini și rude iar Ana a fost nevoită să se îmbrace și să se supună majorității.
Nu mai fusese de mult timp la biserică. Și nici atunci nu prea o trăgea inima să se prezinte înaintea lui Dumnezeu.
Deși credea în existența Lui, tendința ei de izolare o determinase să se expună cât mai puțin comunității.
Odată ajunși acolo, privirile îi fură captivate de o fresă ce-o reprezenta, pe Sf. Paraschieva,(hramul acelei biserici) care fusese realizată probabil cu ocazia acelui eveniment.
O senzație de căldură și liniște îi crescu în coșul pieptului, extinzându-se mai apoi în tot corpul.
Oamenii adunați în grupuri vociferau agitați că nu începuse slujba deși , după ceasurile lor, era deja miezul nopții.
Sunetul clar și limpede al clopotului, le frânse nerăbdarea. Cruci rapide și incomplete mișcară mulțimea care se adunase acolo cu un scop pe care mulți dintre ei, odată cu împărțirea luminii îl părăseau plictisiți, cu gândul la mesele îmbelșugate ce-i așteptau acasă.
Pe Ana, sunetul clopotelui o adusese în pragul unui leșin.
"Oare pentru că nu am mâncat nimic sau pentru că încă mai simt ceva" , se întrebă ironic.
Un preot bătrân cu o voce ștearsă încerca să țină o predică, aceeași probabil ca în fiecare an, cu mici actualizări, rostită într-un limbaj specific religiei, dar zgomotul mulțimii îl înăbușea .
Ea ar fi vrut să-l asculte, să se reculeagă, să se prefacă măcar că înțelege, dar lumea ei plictisită, trăgea deja să se întoarcă acasă.
-Ai luat lumină, ce mai vrei? Andrei e rupt de somn, uite-l mititelul!

S-au despărțit la colțul străzii și apoi a continut drumul spre casă alături de fiul ei, chinuindu-se să nu li se stingă lumina din candele.
-Ce se întâmplă mamă dacă se stinge? E ghinion?
-Nu mamă. O aprindem iar.

Băiatul ei a adormit, în casă era cald iar Ana obosită încercă și ea să adoarmă.
"Când sufletul ți-e împietrit și nu poți să plângi, nu poți să te rogi, culcă-te. Somnul alungă tensiunea din suflete..."
Se lăsă să alunece, dar într-un altfel de vis, în care ea era copil și era la grădiniță iar grădinița avea o curte cu multe flori . Tovarășa educatoare le cânta de primăvară iar ea, conștientă de frumusețea acelei zile, s-a așezat pe treptele clădirii, cu un melc în mână, cântându-i...
"Melc, melc, cotobelc
Scoate coarne bourel
Și te du la baltă..."
Buzele Anei se mișcau odată cu cele ale fetiței din visul ei și somnul real o surprinse cântând, cu lacrimile ivite în ochii ei alungiți și verzi.