agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1644 .



Mitul buzelor
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ariadna89 ]

2008-10-28  |     | 



Privește fix într-un punct și eliberează-ți fața. Așază-ți mâinile pe genunchi și lasă-ți pieptul liber, concentrează-te. Caută punctul și imobilizează-l cu un bold imaginar și depărtează-te încet, scapă detaliile și mergi mai departe, să cuprinzi din ce în ce mai mult, ochii larg deschiși și detașează-te până vezi totul. Respiră adânc, curăță toate căile și expiră umanul, nu te mișca și concentrează-te pe detașare, trebuie întunericul perfect.

Nu mai vezi nimic, se îndreaptă toate liniile și clipești o dată. O zguduitură venită dinăuntru te cutremură, dar restul rămân înghețate. Îți miroase a zăpadă proaspătă, dar treptat se stinge și nu mai rămâne decât o respirație automată din ce în ce mai ușoară. Buzele ți se deschid și sunete străpung încremenirea. A, E, I, O, U, vocalele se disipă lent, cu o mișcare cursivă, de la larg deschis la închis și se reiau. Vibrații și sonorități se reotunjesc și răsună ca ecouri, simulează mișcări largi pe care le poți percepe cu ochii închiși. Gura devine punctul din care se nasc senzațiile și te poți concentra asupra singularității lor. Îți încordezi toți mușchii și fiecare cută deplasată a buzelor te zguduie, un șir de sunete circular, incantația ce însoțește fiecare început și sfârșit, ciclul deschiderii și al închiderii, parcurs pas cu pas, scara ce pătrunde mai adânc și se amestecă ușor cu bătăile tainice ale fiecărui gând, A, E, I, O, U, A E I O U, AEIOU, aeiou...

Deschide. Deschide o ușă. Deschide ochii. Deschide pumnul. Deschide brațele. Deschide încă o ușă. De la prima nu știi ce te așteaptă înainte. Intri în cameră. Și de aici depinde de tine. Eu îmi alung orice noțiune de spațiu sau timp și mă îndrept direct către ușă și o deschid. Nicio ezitare. Pășesc hotărât și de fiecare dată clanța îmi dă o senzație diferită. Îmi plac cele curbate, cu încrustații, îmi presez palma și le simt pe fiecare atât de precis încât îmi pare că mă plimb eu, în miniatură, pe model, pe linii, și percep ușa ca o mare imensă și condensată în lemn.

Privesc melancolică la suprafață și simt un imbold să mă arunc, să plojez și să trec de partea cealaltă ca și cum ar fi apă, deja îi aud plescăitul, dar curba pe care îmi târâiam tălpile se oprește brusc și îmi dau seama că dacă voi mai face un singur pas, mă duc în jos, acolo cad, veșnic paralel cu ușa, niciodată să trec... Apăs curba clanței ceva mai puternic și deschid. O altă cameră, un alt aer, aceleași mișcări, mă grăbesc către cealaltă. Deschide, deschide, deschide.

Tu... Tu procedezi altfel. Þi-e frică să te atingi de ceea ce te înconjoară pentru că orice poate să-ți păteze pielea și dacă petele ajung sub piele... Te ții la distanță de pereți, dar ești ceva mai aproape de ușă. Ai vrea să poți zbura, să plutești deasupra pământului și să nu mai existe un contact atât de direct, de dur cu existența. Pentru a ajunge acolo mai trebuie să aștepți puțin. Vrei să pleci de aici, deși e destul de liniște. Îți întinzi mâinile în față și deschizi gura larg, arcuit, și începi de la o gamă joasă, inaudibilă, și ușa se cutremură puțin.

Asta este dorința, să deschizi toate ușile și să poți străpunge toate camerele, mai urci cu o gamă și ușa se zguduie puternic. Gamă după gamă, notă cu notă, ton cu ton, și geamurile încep să facă zgomot, gura înțepenită în aceeași formă, cerând deschiderea, mai sus, mai ascuțit și sunetul se pierde într-un clinchet a spart și ușa se trântește de perete. Mă vezi cu mâna întinsă către locul în care se aflase clanța. Îmi încrețesc buzele la fel și îti urmez gamele, coborând un A deschis atât de puternic, la unison, încât camerele se prăbușesc în jur și din moloz și perdele de praf se împrăștie prima vocală, deschiderea completă.

În confuzia generală închid ochii instinctiv, mi-e frică de praf, atunci când se lasă peste orice înseamnă că a fost însemnat, că a fost integrat în spațiul lumii și praful e liantul. Știai că fiecare ființă sau obiect lasă în urmă particule fine, le presară direct în aer și își continuă degradarea, ceea ce înlocuieșt ce a fost nu mai este niciodată de-ajuns? Toți oamenii urăsc praful pentru că știu că el e al lor și se simt presați, resimt propria trecere mult mai puternic și se duce... Praful poate lua orice formă și asta e singura lui proprietate pe care o îndrăgesc.

Când am deschis ochii, nu te-am mai văzut, doar mormane de praf mișcându-se lent și o ceață fină care continua să cadă peste mine. Colțurile gurii mi se depărtează și îmi dau seama că exist, pronunț un E ascuțit și mă sperii singură de sunetul ieșit din corzile mele vocale. Fanta formată de buzele mele le lasă dezgolite și praf fin le acoperă imediat, le umple. Merg puțin și mă simt mai grea, parcă pielea mea a mai căpătat un strat. Îmi împing tălpile, dar târșâitul e amortizat, parcă patinez și îmi amintesc de tine, cum m-ai surprins când voiam să deschid ultima ușă.
Mă uit în jur după tine, doar reușesc să deslușesc delușoare de praf migrând în grimase și chipuri de oameni așezate haotic, nu ești și un E îmi țâșnește direct din gât în căutarea unui ecou, măcar al unui răspuns. Nimic. Mă smucesc și continu să repet vocala deplasându-mă dezorientată, mă agit sub stratul de praf dar mă mișc la fel de încet, parcă am clei care se scurge în sens invers, în sus pe coapse și mă oprește. Îmi vine să țip când îmi cimt mobilitatea de dinainte, libertatea care mi se ia, și cad în genunchi și E-ul se stinge.

Mi se încordează limba și colțurile gurii mi se strâng dureros, răsunănd un I abia perceptibil, apoi e înghițit de praf. Știu cine sunt și ce voiam, dar totul s-a schimbat, camerele mele au dispărut și am ajuns într-un deșert al istoriei, acolo unde s-a adunat tot ce a fost și nisipul fiecărei ființe care a respirat. Îmi înfig degetele într-un chip grotesc și trag în jos, las doar urme adânci și drepte, nimic nu se clatină și nu se rupe, doar linii lungi decorează acum.

Încetez să mă mai forțez și mai simt un strat de praf lipit de mine, mai scorțos, seamănă cu liniile, dacă îmi pun degetele aici și apăs se surpă structura și pătrund către măruntaiele ei, palma deja nu mai poate înainta și mi le retrag repede de acolo, dacă se încleiază și nu mai pot face absolut nimic. Pe dună au rămas un șir de I-uri adânci cu amprentele mele drept puncte. Mă întreb unde ești și mai pronunț o dată vocala, poate în încordarea ei poate să treacă și prin praf și ajunge până la tine. O secundă e liniște, particule se cern în continuare, dar un I distinct, pe altă voce, revine la mine dintr-o parte.

Un scurtcircuit se produce în creier și un blitz puternic mă orbește, iar când mă ridic amețesc, înțepenesc sub straturile de praf și gura mi se rotunjește, ceva mai strânsă, simt cum cercuri îmi intră în piele pe tot corpul și se deplasează în sus, cerc după cerc urcă de la glezne și membre, un cerc și mai strâmt peste coaste și unul care mă sugrumă, toate urcă și îmi fură câte un geamăt până se adună în jurul frunții, se îngrămădesc și rezonează cu primul O pe care îl las să se propage și apoi vibrează de fiecare dată când cealaltă voce îmi răspunde.

Observ că mormanele de praf au culori, fiecare față exprimă uimire pastelată și pielea mea e zgrunțuroasă și adună în continuare particule, mai fac un pas și zgudui pământul de sub mine, îndesind ceața, dar merg, fiecare vocală înfige mai tare cercurile în craniu, dar mă mișc mai ușor, strig O și un cerc dispare și aproapecă râd. Știu unde să merg și repet vocala din ce în ce mai veselă, eliberez strânsoarea și arunc cu cercurile spre voce, le văd lucirea metalică tăind praful și sunetul lor când se opresc și răspunsurile, aud răspunsurile, alerg acum.

Toate chipurile acelea granulate se îndepărtează de mine, sunt încă la locul lor, dar acum știu să mă ridic deasupra lor și îmi dau seama că înlănțuirea de vocale se apropie de final. În fața mea văd o ușă, este singura rămasă, nu o recunosc, este prima ușă complet din metal, un oțel iute și rece, ornamentată numai cu bucăți din sfere tăiate. Clanța are forma unei palme întinse, dar arsă, să îndrăznesc să o ating?, mă mai uit o dată în jur, prea multe culori și praful devine din ce în ce mai greu, mai apăsător, respir adânc și apăs.

Ușa se contractă și se sparge și rămâne în locul ei o oglindă. Amuțesc, buzele mi se strâng cu totul și te văd reflectat clar, straturile de praf s-au tot așezat peste mine și mi-au dat forma ta, o suprafață cursivă și luminoasă, eu sunt tu. Pronunț ultima, un U abia șoptit și încă nu îmi vine să cred, când s-a produs schimbarea, al cui e corpul, ce suflet e aici, de ce nu mi-am dat seama, mai trăiește unul din noi sau am murit, nu-mi vine să cred, eu sunt tu.

Vocala tulbură oglinda, imaginea se încețoșează și simt că se apropie sfârșitul, observ că buzele mi s-au închis, pumnii mi s-au strâns, brațele mi le-am înfășurat în jurul corpului, degetele de la picioare s-au încovoiat în praf, mă adun, îmi adun viziunile și îmi recuperez culorile ce pătau chipurile, strâng toate particulele mele la un loc și îmi închis și ochii, mă închid în mine și cu un U.
Dar nu se termină, nu mă liniștesc, nu vine nicio pace sau senzație de plutire, un freamăt viu mă face să-mi deschid gura larg și un A prelung iese dintre corzile mele vocale și se continuă, cu o forță de necrezut, A, E, I, O, U. Deschid ochii și te văd în aceeași poziție ca și mine, în locul oglinzii, ești concret pentru că mă ții de mâini, rostim la unison înșiruirea.

O ușă se trântește de un perete abia apărut și camerele se ridică rapid din praf, se reface labirintul în timp ce noi vorbim din ce în ce mai încet, se aud ecourile mișcărilor pielii când pronunțăm fiecare vocală, A, E, I, O, U, ne apropiem și șoptim și totul se liniștește, amuțește când cutele și golurile buzelor mele sunt completate de ale tale.

Un sunet de lacăt închis, pecetea noastră, a infinitului abia format, și toate ușile din spatele fiecăruia se închid și se deschid intermitent, strident, țipă din balamale ca să își facă simțită prezența reînviată, se relia întotdeauna ciclul, A, E, I, O, U, mitul buzelor, incantația creației, deschis spre închis, închis spre deschis, A E I O U, AEIOU, aeiou...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!