agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3024 .



Păliman, starostele lotrilor - III -
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [YLAN ]

2008-10-30  |     | 



Drumul peste vârful Toaca până la mânăstirea „Trei Ierarhi” fusese greu din cauza șleaurilor mustind de apă și a cailor care nu se mai lăsau parcă duși în frâu. Simțiseră și ei pasul toamnei și știau că după asta va veni odihna. Când ajunseră la zidurile înalte, Păliman le făcu semn de oprire. Voia să cerceteze dacă le era sigură intrarea sau nu. Obișnuiți să dea năvală prin ușile doborâte de securile lor, lotrilor le fu de mirare când dibuiră porțile mari ale mânăstirii descuiate. Nu dulăi de pripas, nu lumini de rugăciune pe la chilii. Ai fi zis că era un loc părăsit. Păliman și ai lui orbecăiră până să se obișnuiască cu sporul de lumină al lunii, ce rânjea doar pe un obraz în acea noapte și dădură de pivnițele mânăstirii. În beciuri ioc de mâncare și băutură. Nu prea-plinul, așa cum crezuseră ei. Acolo, câțiva saci de mălai și făină, și câteva vase cu vin.
- Să știi că au scăpătat frații, îi spuse starostele înfundat lui Remetea, care mergea după el ca o umbră.
- Poate au alt beci, mai dosit, la fereală de ochi străin, încercă acesta să mai spere.
- Lasă că dibuim cărțile sfinte. Banii pe aur și argint tot pe gâtlej se vor duce, nu-i așa?
Găsiră cu greu treptele spre ieșire ale beciului, căci nu voiau să se folosească de făclii, ca să nu fie observați prin magiunul nopții.
Pantazi, omul de încredere a lui Remetea, era deja la ușa mare din lemn sculptat a mânăstirii încercând intrarea. Dar locașul era țintuit cu încuietoare, așa că ușa nu se lăsă dusă cu vorbă bună, ci numai cu lovituri de secure, care o făcură să scânceasă cerând milă. Intrară în biserica, unde stăpânea un miros jilav și rece, care le anchiloză șira spinării. Unul câte unul, cu teamă, ca și cum s-ar fi așteptat ca din spatele tronurilor înalte de lemn să le sară în spate vreun sfânt, care să-i pedepsească pentru îndrăzneală. O candelă mică, ca un bob de mac în fața altarului, era singurul semn că în biserică fusese cineva. Arvinte, hoțul de cai al bandei, se împiedică de un sfeșnic, care căzu cu zgomot mare peste dalele de piatră ale pardoselii. Dinspre altar se auzi o voce subțire, cufundată în teamă: „Cine este acolo?”. Bălosu se apropie de altar și își aprinse făclia de la o lumînare ce odihnea pe iconostas într-o cană. Pe rând fiecare lotru aprinse sfeșnicele din jur și în biserică se ridică o lumină rotundă, timidă, dar plăcută, care anestezie cât de cât frigul pătrunzător. Lotrii priveau la picturile spălate și măcinate de timp, căci unii dintre ei nu mai puseseră piciorul niciodată într-un asemenea lăcaș. Ochii li se opriră speriați pe Judecata de Apoi de la intrare. Vedeau cum dracii, frații lor întru răutăți, își sumețeau cozile îmbârligate, vârând trupuri de oameni sub focurile veșnice ce pâlpâiau sub cazane smolite. O ceață alburie se ridica de pe trupurile sfinților din icoane. Frigul amestecat cu căldura înfundată a lumânărilor și făcliilor, transformase aerul din biserică într-un fum lucitor. Pantazi îl luă pe paracliser de gulerul anteriului și-l târâ în fața altarului.
- Ce faci acilea pe întuneric, sfinția ta? îl întrebă el.
- Mă rog!
- Păi, și cum te rogi, așa, pe întuneric?
- Rugăciunea nu are nevoie de lumină. Ea e lumină neapropiată...
- Ia, spune, unde țineți aurul și podoabele bisericești?
- Care aur? Eu răspund doar de lumânări, sfeșnice, patrahire, iconostas, tetrapod...
Firava alcătuire a paracliserului se frânse ca un pomișor sub brațul tare al lotrului.
- Lasă-l, bă, Pantazi, lasă-l, îi strigă Păliman. Sunt în altar, că nu le-or ține frații sub pernă în chilii.
Starostele intră însoțit de aghiotantul lui în altar. Într-un dulap ferecat, Păliman găsi ceea ce căuta. O Scriptură legată în aur și o Psaltire de buzunar argintată. Socotind că e de ajuns, le dădu semnul de plecare. Deodată, se opriră parcă țintuiți de o mână nevăzută, de o teamă oarbă, care-i cuprinsese pe rând pe fiecare, de la vlădică la opincă. Se auzea dangătul puternic al clopotului mare din turlă.
- S-au întors popii, mă, de unde fuseră? îl întrebă Păliman pe paracliser, privindu-l drept în ochi.
- De unde să se întoarcă? În mânăstire nu mai suntem decât șapte frați. Cinci sunt atât de bătrâni, că pe vreme rea nici nu mai pot veni la Vecernie. Am mai rămas eu și cu fratele Nicandru, mai tineri oleacă.
- Păi, și atunci cine bate clopotele? Că ne pomenim cu poterele pe cap? se agita Remetea, neștiind dacă era bine să îi taie cuvântul starostelui și să îndemne oamenii spre porțile mari ce dădeau în pădure.
În aceeași clipă ușa bisericii se deschise cu zgomot mare și în biserică se arătă statura pitică a lui Hristea. Cu bluza ieșită afară din pantalonii căzuți aproape pe vine și cu ochii înroșiți de băutură.
- Bă, în genunchi, bă, păcătoșilor, le strigă el fraților. N-auziți, bă, nemernicilor, bate prea-sfinția sa clopotele!
- Ce-i mă, Hristache, îl luă la rost Păliman, strivindu-l cu privirea. Cine-i afară?
Starostele îl săltă ca un fulg de la pământ, până la înălțimea ochilor lui, pentru ca lotrul să citească în ei că nu-i place vorba lungită și pe alături.
- Nu te supăra, Pălimane, am crezut că fac și eu o faptă bună. Nemernicu’ ăla de colo, arătă el spre paracliser, care la vederea ochilor injectați ai lui Hristea se făcuse și mai mic, nemernicul ăla nu-și merită numele. Adică, venim noi, fețe cinstite ale codrului și el în loc să bată clopotul mare în semn de cinstire se încuie în biserică și se roagă...
Hristea merse împleticit până la paracliser și îi șopti ceva la ureche, dar destul de tare încât să-l audă și ceilalți frați.
- Știi, mă, cine bate clopotul? Berbecul ăla mare din turma de oi ce o țineți poprită în spatele mânăstirii. E al dracu’ de greu, da’ l-am urcat până în clopotniță și l-am legat de funia clopotului. A stat el ce-a stat copăcel, da’ apoi a început să se zbată. Păi, eu ce voiam, să urnească limba grea a clopotului. Și după ce auzii primul dangăt, sunetul îl ameții și mai tare și dă-i pe bătut clopotele! Auzi cum bate, paracliser nevrednic? Numa’n dungă, mai bine ca tine! Hai, se adresă el dintr-odată neașteptat de blând monahului din fața sa. Ia sticla asta și dă-i o dușcă pe gâtlej, e sângele Domnului vostru!
Dar Hristea nu mai avu răbdare să vadă dacă monahul e sau nu însetat și îi căscă gura. Îi vărsă vinul pe buzele-i tremurânde, vin ce curgea în valuri, udându-i barba, veșmintele sfinte, scurgându-se pe podeaua ce se întunecase la față ca o limbă de iad ce se deschisese acolo în sfințenia bisericii, gata să înghită în ea păcătoșii codrului.
Deodată clopotul încetă să mai bată. Hristea întoarse capul și ciuli urechile mici și ascuțite ca de vulpoi. Fugi împleticit și peste interiorul plin de candele și de lumină plăpândă se așternu liniștea, o tăcere apăsătoare, sfâșiată dintr-odată de behăitul gros și parcă plin de durere al animalului din turlă. Peste o clipă Hristea apăru iar, cu fața congestionată, ascunzând ceva în mâinile-i diforme de pitic. Se apropie de paracliserul ce stătea ghemuit lângă altar.
- Nici ăla din turlă nu face doi bani, ca și tine! se adresă el monahului. S-a săturat să se mai legene în bătaia clopotului. Așa că m-am hotărât să-ți dau înapoi funcția de clopotar.
Ai fi zis că paracliserul zărise ceea ce ascundea codoșul de Hristea și se trăgea speriat înapoi, lovindu-se de tetrapodul pe care preoții pun sfânta Evanghelie.
Cu un râs ce zguduia geamurile și se amplifica înfiorător în tăcerea de piatră, alergându-se în valuri spre turla mare a altarului, Hristea îl apucă pe paracliser de barbă și îi puse pe piept bărbăția berbecului sacrificat, mânjindu-i obrajii și gura cu sângele proaspăt și cald, ce încă mai aburea.
- Moaștele sfântului Berbecarie! striga el ca un apucat, sărind într-un picior ca un sălbatic în timpul unui ritual dur.
Păliman îl privea dintr-o parte și se citea pe fața lui că se temea ca din senin, de acolo, de sus, să nu coboare un fulger, care să-i lovească, amestecându-le sângele și carnea cu vopselele în spatele cărora chipurile triste de sfinți și îngeri asistau neputincioase la blasfemia ce se desfășura în locașul Domnului.
- Hristea, tună Păliman, ajunge!
Vorba starostelui fu atât de pornită, încât Hristea avu senzația că îl despicase în două și se pipăi să vadă dacă toate măruntaiele îi mai erau în hârbul corpului ori se amestecaseră cu fuduliile berbecului răspopit.
Captura de la mânăstirea „Trei Ierarhi” nu avusese darul să-i facă să chiuie de fericire pe lotrii lui Păliman. Visatele clondire cu tăria fructelor de pădure, valurile de vin călugăresc, înfeliatele bucăți de brânză și cărnurile erau acum speranțe deșertate în goliciunea pântecelui lor, care adăstase de ceva zile bune mâncarea promisă de staroste. Așa că acesta le zise:
- Nu cred că vom aștepta până la împlinirea primăverii ca să mergem să transformăm în bani buni terfeloagele astea călugărești. Vine iarna și ne închide sub munte ca pe un gând de mărire al ultimului sărăntoc din valea Neamțului. Așa că vom coborâ mâine spre târgul Ieșilor. Mergem la grec, la Iani, să scoatem preț bun. Apoi cumpărăm ceea ce ne-ar asigura somnul liniștit și burta pusă la cale și ne întoarcem la căsuța noastră din peșteră. Ce ziceți?
Lotrii îl priveau cu încredere. Niciodată cuvântul starostelui lor nu fusese motiv de poticnire pentru vreunul dintre ei, așa că a doua zi se apropiaseră pe furiș de târgul pestriț de lume și cocoșat parcă de povara mărfii ce stătea la vânzare expusă pe tarabele soioase. Păliman le dăduse cuvânt să nu se risipească unul de altul, să stea treji la mișcarea oamenilor de lege, care băteau târgul în sus și în jos. Observă pentru o clipă că nu mai vede alcătuirea deșirată a lui Remetea printre cușmele oamenilor săi.
- Bălosule, unde e Remetea? întrebă el.
Își rotii privirea peste talazul de oameni care se revărsa din toate colțurile pieții mari spre scenele din centru, unde actorii se hlizeau de viață.
- A zis că are o vorbă cu un megieș din sat de la el. Să întrebe de sănătatea maică-sii, că știe că e bolnavă la pat.
Păliman se ridică în scările tretinului său, arvunit într-o seară la fierăria lui Ipate de la un geambaș dunărean pe două pungi de galbeni. Zări într-o parte a pieței mari căciula de jder a lui Remetea. Lângă el un bărbat pe cal înșeuat. N-ai fi zis că era megieș de prin părțile locului. Starostele își strânse gândurile pe sub frunte și se hotărâ să fie cu băgare de seamă la orice mișcare din jurul său. Se apropiară de prăvălia lui Iani, când Remetea îi ajunse din urmă. Păliman cu dinadinsul nu-l întrebă nimic, iar omul lui de încredere se purta ca și cum nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat.
- Ce facem, intrăm mai mulți la grec sau numai eu cu Remetea, spuse Păliman, mângâind pe sub postavul gros al desagei ce o ținea pe umeri cotoarele aurite ale Bibliei.
Apoi își duse mâna la piept în partea stângă, unde odihnea Pasltirea de buzunar legată cu argint.
- Eu zic, spuse Remetea, dar fără să privească în ochii starostelui, eu zic să intri numai tu, Pălimane. Noi stăm aici să veghem, să nu bată pas străin și dușmănos prăvălia grecului. La o adică slobozim semnalul nostru, glasul de cucuvea, ca să ieși cum vei știi spre lărgime.
Păliman intrase singur la grec, care-l primi cu temenele, știindu-l aducător de lucruri de preț, pe care negustorul le schimba apoi la un fanariot de la Galați pe sume triple decât plătea el lotrilor.
- Iaso, kirie Păliman, îl întâmpină grecul, oferindu-i loc de odihnă pe un divan cu perne de mătase roșie și trăgând spre el cheseaua cu dulcețuri, cofeturile și braga leșioasă. Ce vânt te aduce prin umila casă a lui Iani?
- Vremurile, Iani, vremurile și nevoile. Vine iarna și vreau să mă pun la adăpost și eu ca cioara. Să am semințe de spart și amintiri de depănat. Am pentru tine ceva osebit. M-am gândit că lucruri aduse din Sfântul munte este păcat să adaste aici prin Modova noastră hâtră și domoală. Să le duci de unde au venit...
Ochii grecului luceau de nerăbdare să audă pricina negoțului. Se duse la ușa de la intrare, trase jaluzelele și o încuie de două ori.
„Uite, gândi repede Păliman, mă văzui și încarcerat în hardughia grecului! Numai bun de poprit de oamenii legii”. Trase afară din desagă Biblia, care îl făcu pe grec să scoată un sunet de admirație și un oftat adânc. Era aur. Aur curat din Elada lui albă și zeească întru-totul. Grecul întinse mâinile tremurânde să apuce cotoarele sclipitoare, când Păliman simții o neliniște vie în trupu-i, care se mlădie ca și coarda arcului ce așteaptă să slobozească săgeata în iuțișul aerului. Trase cu dreapta Biblia înapoi, vârând-o în desaga prăfuită și își ascuți auzul. Grecul se dădu doi pași înapoi și îl privi tremurând, ca și cum ar fi vrut să-i spună doar din ochi, fără cuvinte: „Kirie Păliman, Iani e curat și cinstit la suflet. Iani nu își trădează prietenii niciodată!”. Dar privirea lui se înmuie, atunci când ușa zbură din ușorii ei și în prăvălie năvăliră tunicile negre ale oamenilor stăpânirii. Fereastra ca un ochi de lumină se ciobi în mii de raze lucitoare și prin deschizătura ei rânjiră spre ei țevile flintelor poterei. Păliman, ca o capră de munte speriată de un ecou coborât dinspre văi, sări iute peste tejgheaua în spatele căreia grecul făcuse culcuș fricii. Împușcături răsunară în camera scundă. Pe una Păliman o primi în coapsa stângă, exact când mulțumea în gând că trecuse de lemnul ros al tejghelei ocrotitoare. Dinspre latura din dreapta răsări figura tânără a unui lefegiu, care slobozi mai mult de frică flinta drept în pieptul starostelui. Păliman simții cum partea inimii se zguduie din temeliile cărnii. Apoi o arsură în umărul stâng și desaga se clătină ca sub un vânt puternic, dar îi rămase aninată de umărul schilodit de glonț. Pricepu zbaterea gândului că trebuie să iasă la libertate negreșit și asta îl înăsprii și mai mult. Scoase cu stânga jungherul, pe care-l slobozi în carnea tânără din fața sa. Lefegiul primi lovitura cu spaimă în ochii ce nu vor mai apuca să-i mai vadă vreodată pe cei dragi. Păliman trecu peste trupul frânt, ieși năvală prin spatele magaziei grecului, fluieră scurt și auzi trapul salvator al lui Merișor, tretinul lui alb. Aburcă cu greutate pe spinarea-i dungată de harnașamente și se pierdu înspre laturile târgului și de acolo în pădurea de sub munte, șoptindu-i: „La peșteră, copile, la peșteră!”. Se aplecase peste grumazul calului și simțea cum cu fiecare clipă ce trecea i se împăienjenesc ochii de o abureală nefirească și totodată nouă pentru staroste. Era prima dată când era lovit și primise rănile cu ospitalitatea celui care știe că deranjul musafirilor nu va ține mult. Calul continua să bată cu pasul aprig cărările din pădure, ai fi zis că și legat la ochi ar fi cunoscut drumul spre casă. Dar puterea din fibrele starostelui se topi și trupul greu alunecă de pe cal în patul de frunze moarte strivite de timp. Tretinul se opri, începu să bată nervos cu copita argintata potecă, fornăind. Apoi se apropie cu botul de fața lui Păliman. Acesta simții aburul cald ce plutea dinspre nările animalului. „Mă cercetează să vadă dacă mai fâlfâie zbor de viață în mine”, mai reuși el să poarte o vorbă cu gândurile sale. Auzi prin frunzișul creponat pași afundați și mai zări două mogâldețe negre, ce se apropiau cu pas ferit de locul în care era căzut. Un singur gând îl mai măcina: „Erau tunicile lefegiilor? Ori erau oameni cu milostenie ai pădurii? Sau poate însăși moartea alături de luntrașul ei de spaime?”.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!