agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2457 .



Miona
proză [ ]
poveste de iubire

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [MirelaAndi ]

2008-10-31  |     | 



1

Când m-am decis să plec la Delhi după ea, eram sigur de izbândă.
La mine izbânzile au fost dintotdeauna specialitatea casei. Numai că, ce voiam eu acum necesita un oarecare efort din partea mea.
Efortul e un lucru mai rar întâlnit la mine. Sunt un tip comod de felul meu.
De mic am fost așa. Mi s-a indus obișnuința să obțin totul ușor, fără cine știe ce strădanii personale. Inteligența peste medie a copilului ce-am fost cândva devansa constant cadența vârstei mele. Pricepeam totul mult mai repede și mai profund decât oricare din colegii mei de generație.
Adăugând la asta un fizic cuceritor dar și împrejurarea de-a fi fost unicul copil al unor părinți cu stare, lesne de înțeles că am fost răsfățat peste măsură. N-apucam să-mi doresc ceva cu-adevărat, că dorința îmi și era împlinită. Ajunsesem să nu mai pot aprecia lucrurile la adevărata lor valoare.
De fapt, cam totul la mine s-a petrecut în devans.
Pe când foștii mei colegi mei își terminau liceul, eu îmi luam licența Magna Cum Laude la Harvard University.
Chiar și dezvoltarea mea fizică a urmat un curs accelerat. Eram mezinul universității dar la cei șaisprezece ani ai mei arătam mai bărbat decât aproape toți studenții.

N-am fost lăsat să stau în campus decât o săptămână. M-a luat apoi în gazdă, fără pretenții de chirie, o secretară de la universitate. Divorțată, treizeci de ani. A fost primul meu inițiator profesionist în arta amorului. Un soi de adopție sexuală. Recunosc, tutorele avea experiența necesară. Dar și eu am fost un elev receptiv.
N-a durat mai mult de un an și am ajuns în grija altei femei, cam tot de vârsta primeia. Mă simțeam bine să am amante-mame. Și, slavă domnului, am tot avut. În rest, o singură preocupare: să învăț. Nu mi-a fost greu.
După masterat puteam rămâne acolo. Am refuzat toate ofertele, unele tentante. M-am întors în țară, cu gândul c-aș putea face carieră în politică. Foarte repede mi s-a instalat lehamitea. M-am retras fără regrete. Din partea mea, vreau să spun.

Mi-am găsit rapid un job la o multinațională elvețiană. Îl impresionasem pe patron cu cartea mea de vizită. Dincolo de asta, am făcut și treabă. După un an eram deja cooptat în conducerea firmei.
M-am însurat cu fata patronului. M-ar deranja ca amănuntul ăsta să iște vreo aluzie la criteriile promovării mele. Titlul de director a fost anterior celui de mire.
Căsnicia n-a mers de niciun fel. Îmi convinsesem consoarta să ne stabilim în București. Câteva luni a suportat, dar nu se putea acomoda. N-aveam prieteni, se plictisea, detesta mizeria orașului. Și-or mai fi fost și altele. Nu prea aveam cum să-mi susțin refuzul de-a o înțelege, dar am rămas ferm pe poziție. Atât de ferm încât într-o zi, în lipsă de alte argumente, am și lovit-o. A doua zi a plecat în Elveția. N-a mai revenit. Ulterior m-a contactat avocatul ei. Totul s-a încheiat cu un divorț civilizat.
N-am regretat cine știe ce, ca să nu spun deloc. Orgoliul meu însă a fost afectat. În fond eram nici mai mult nici mai puțin decât un bărbat părăsit de nevastă. Un prim eșec al vieții mele. Am considerat că e de datoria mea să mă răzbun. Am părăsit și eu firma tatălui ei. M-am dus la o firmă concurentă ca vicepreședinte.

Dacă tot rămăsesem singur am avut suficient timp de meditație. Nu resimțeam lipsa soției. Semn clar că n-o iubisem. Și de fapt dacă stăteam bine să mă gândesc pe cine iubisem eu până atunci, în afară de mine? Părinții nu, că îi consideram mereu datori față de mine. Femei nu, niciuna nu-mi lăsase senzația că n-aș putea trăi fără ea. Prieteni, nici atât; toți bărbații ce-mi căutaseră tovărășia îmi păruseră insipizi, inculți, grosieri.

2

Într-o zi de oarecare plictiseală am dat peste un site literar pe internet. O poezie de-o sensibilitate parcă nemaiîntâlnită de mine mi-a atras cumva atenția.
Era semnată de o anume Miona. I-am trimis un email, mai mult în joacă. Am primit imediat răspuns.
Miona locuia în Delhi. Facultatea de litere, 26 ani, pasiune literatura. Era învățătoare într-un sat de lângă Delhi. Necăsătorită. Numele ei adevărat era altul. N-are nicio importanță care. Preferam Miona. Îmi părea mai enigmatică sub pavăza frumosului ei pseudonim literar. Prea multe n-am mai putut afla despre ea. E un fel de-a spune. Până la urmă, am ajuns să ne cunoaștem foarte bine. Doar discutam atâtea... Ne-am deschis încet-încet sufletele unul celuilalt. O premieră pentru mine. Uitasem că am și suflet. Până atunci mizasem exclusiv pe rațiune.
Ne scriam în fiecare zi. M-a uimit că îl citise pe Mircea Eliade. Ne potriveam de minune la preferințe literare. Și nu numai. Uneori ne mai și contraziceam. Începeam cu discuții în contradictoriu și sfârșeam cu multe concluzii comune. Inițial, niciunul din noi nu le-ar fi intuit. Discutam mult despre iubire. Mă izbeam la ea de ezotericul în care-și învăluia concepțiile. Ca-ntr-o joacă de-a șoarecele și pisica, tot căutam s-o cobor din sferele misterului la chestiuni concrete.

Începusem să mă gândesc mai tot timpul la ea. Cum mă gândeam la ea, nu mă mai gândisem la nimeni. Noaptea încercam să mi-o imaginez. Îmi mozaicam în minte imagini în fel și chip. De fiecare dată rezulta o alcătuire de-o frumusețe uluitoare. Transferam frecvent imaginii Mionei mai vechea mea închipuire despre un personaj drag mie — Maitreyi.
I-am declarat iubirea mea încă înainte de-a-mi defini mai întâi mie însumi fenomenul. Am anunțat-o că în cel mai scurt timp voi veni negreșit la ea. A respins intenția mea, aproape vehement. „Să nu faci asta niciodată, te rog!” Nu știu de ce imperativul ei urmat de o rugăminte m-a făcut s-o simt ca și cum s-ar opune unui viol. Ulterior a venit și cu argumente. C-ar exista și iubiri cărora le este dat să nu se regăsească în clasicii parametri pământeni. De ce tocmai a noastră?! — am ripostat. M-a bucurat că a admis termenul „iubirea noastră”. Doar că, nu reușeam să cădem de acord asupra intervalului cosmic adecvat. Timpul iubirii noastre ea îl vedea posibil într-o altă viață.

Mi-am reprimat din fașă orice gând privitor la eventualitatea unei dezamăgiri. Că n-ar fi fost o frumusețe, nu m-ar fi deranjat nicicum. Și dac-ar fi fost măritată, tot eram decis să merg și să nu mă-ntorc de-acolo fără ea. Oricum, bărbatul din brațele căruia ar fi urmat s-o smulg mai mult ca sigur că nu o merita. Iar dac-ar fi avut copii, i-aș fi luat și pe ei.
Trecuse vremea când o percepeam drept o Maitreyi a mea. Acum o voiam o Miona a mea.
N-aveam nici cea mai mică temere că i-ar putea displace cum arăt. Dimpotrivă, mizam pe fizicul meu. Era punctul meu forte în relațiile cu femeile. Toate femeile mele, mai puțin poate nevastă-mea, mă doriseră nu pentru inteligența mea.
Așadar, așa cum am mai spus-o și la început... Plecam spre Miona sub credința izbânzii.

3

Am ajuns la Delhi pe seară.
Am făcut un duș, mi-am schimbat hainele.
Am ieșit în bulevard. Am luat un taxi, i-am dat adresa. După aproape o oră eram într-un cartier mărginaș. I-am spus șoferului să oprească în capul străzii. I-am lăsat niște bani ca să m-aștepte. Și am pornit în căutarea numărului știut. L-am găsit înscris pe o clădire dărăpănată cu trei niveluri. În liniștea nopții îmi auzeam inima cum bate. N-am avut curajul să intru. Dar am plecat mulțumit. Mai făcusem un pas spre Miona.
M-am întors la colțul străzii. Taxiul nu mai era. Am pornit-o pe jos. Dintr-un gang doi băiețandri m-au atacat cu o rangă. L-am pocnit pe primul și i-am pus pe fugă. Aveam acum o rangă. Am mărit totuși pasul. Devenisem mai precaut. Cam după vreo zece minute am dat de-o stație de taxiuri. M-am aruncat într-unul din ele. Am ajuns la hotel. Nu-mi era foame. Am dormit neîntors până a doua zi.

A doua zi era duminică.
Pentru mine, ziua cea mare.
Tot drumul mi s-a părut că taxiul abia se mișcă.
Am găsit strada pustie. Arăta deprimant, în paragină. Am recunoscut de la distanță clădirea. Cincizeci, patruzeci, treizeci de metri. Am zărit o bătrânică. Ședea pe o piatră în fața unei curți. Am întrebat-o dacă o cunoaște pe Miona. S-a holbat la mine. Până la urmă a înțeles ce vreau. Nu, nimeni cu acel nume nu locuia pe strada aceea. M-am contrariat. Apoi am priceput. Confuzia venea de la mine. Întrebasem despre un personaj de pe internet, și nu de un locatar al străzii. Am corectat întrebarea cu numele ei real. Bătrâna a arătat cu mâna undeva în spatele meu. M-am întors să văd ce-mi arată. Și am văzut...
Din clădirea Mionei ieșise cineva. După siluetă, o femeie. Se îndrepta cu pași repezi în direcție opusă. N-am mai așteptat vreo confirmare. Am pornit după ea. Întâi am fugit. După câțiva metri mi-am încetinit pașii.
Am început s-o studiez din spate.
Arăta perfect! Un mers făcut parcă să definească femininul în mișcare. Năltuță, trupul suplu, mlădios. Rochie închisă la culoare, oarecum mulată pe corp, destul de lungă. Lăsa totuși să iasă în evidență finețea gleznelor. Și a picioarelor, atât cât se vedea. Părul nu i-l puteam vedea. Ciudat, afară nu era frig deloc. Cu toate astea, avea pe cap un fel de glugă.
N-am mai răbdat.
M-am dus lângă ea. Chipul îi era și el acoperit de glugă.
I-am zis hello și n-a reacționat. I-am spus cine sunt.
Atunci s-a oprit brusc. A-ntors capul spre mine. M-au străpuns doi ochi negri, fascinanți. Parcă aruncau scântei din bezna glugii. Dar, atât... Altceva nu putusem vedea.
„Oh, nu! Nu trebuia să vii! Pleacă, te rog, lasă-mă!” — s-a auzit o voce tânguitoare.
Și-a luat-o înainte grăbită, aproape alergând.
Trăiam din nou senzația de împotrivire la viol.
Să renunț... nu puteam. Și de ce s-o fac? Cu ce greșisem?
Iar ea... oare de ce purta gluga aia? Era cumva sub vreo interdicție religioasă? Sigur nu, doar purta rochie. La musulmani, de pildă, nu e permis așa ceva, și-apoi... i se vedeau gleznele... Oare la budiști cum o fi?!
M-am trezit din vălmășagul gândurilor. Am văzut-o traversând în fugă. Apoi, dispărând după un colț.
M-am repezit în stradă după ea. N-am mai apucat s-ajung pe celălalt trotuar...

4

În spital am stat șase luni. Trei luni la Delhi, restul în București.
Au vrut să mă aducă în țară după o lună. În cărucior, dar oricum, transportabil. Am refuzat. Eram mulțumit de modul cum eram îngrijit de medicii indieni.
Am avut de dat o declarație. Când am putut să scriu am dat-o. Evident că șoferul care mă lovise n-avusese nicio vină. Omul mi-a sărutat mâna.
Bani aveam suficienți. Primeam din țară tot ce-aveam nevoie. Nu-mi lipsea nimic.
Oh, ba da! Îmi lipsea Miona.
Mă gândeam la ea zi și noapte.
Orice-ar fi fost sub gluga aceea, acum era prea târziu. O iubeam. Nimic nu m-ar fi mai putut face să dau înapoi. O doream a mea pe veci. O iubeam cu toată ființa mea.
Nu mai știam nimic de soarta ei. Am cerut o carte de telefon. Nu figura acolo. Am căutat-o pe internet. De pe site-ul literar îi dispăruseră toate poeziile. Și orice urmă c-ar fi fost vreodată pe-acolo. I-am trimis mail-uri după mail-uri. Îmi veneau numai mesaje de respingere: adresă inexistentă.
După trei luni eram capabil să fac primii pași. Ajutat de-o cârjă. Am cerut voie să ies din spital. Doar câteva ore. Mi s-a permis, dar numai însoțit.
M-au dus de mână la un taxi. Am ajuns în zona Mionei. Spun zonă, fiindcă de stradă nu mai putea fi vorba. Se demolase tot. Niște basculante uriașe cărau molozul.
Am luat în calcul posibilitatea unor imagini deformate. Nu cumva vedeam prin geamurile taxiului altceva decât realitatea?!
Am coborât. Nimic nu s-a schimbat.
Mi s-a făcut rău. M-am prăbușit în praf.
M-au dus înapoi la spital.
Am înțeles că nu mai aveam ce face acolo.
Le-am spus să mă trimită în țară.

5

Acum sunt bine, refăcut fizic complet.
Mi-am reluat și serviciul. Deocamdată cu jumătate de normă.
Nu de alta, dar am nevoie de timp. De mult timp.
Zilnic recitesc corespondența noastră din trecut.
Și mă cuprinde-un dor de ea...
Apoi rătăcesc până noaptea târziu pe internet.
Iau toate site-urile literare la rând. Citesc cu atenție fiecare poezie.
În sinea mea încă mai cred în ziua când voi întâlni și-o poezie în care să-mi regăsesc iubita...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!