Au urmat zile limpezi. Stingherită la început de prezența copilului, pe care nu-l putea suferi, Cosmina izbuti să se prefacă atât de bine, încât Mitruț fu convins că discuțiile dintre ei se născuseră doar din pricina singurătății. Trezindu-se în casă străină, câteva zile la rând băiatul nici n-a deschis gura. „Părinții” au încercat în fel și chip să-l facă să vorbească, dar în zadar. Nici de mâncare nu se atinsese. Ceasuri întregi stătea și se uita pe fereastră, trist, gândindu-se la lucruri necunoscute celor doi noi părinți. Într-o zi a dispărut. Mitruț l-a găsit dincolo de marginea satului, aproape de pădurea de salcâmi. Nu l-a certat. L-a mângâiat pe creștet și l-a sfătuit să-l întrebe pe el când vrea să plece undeva, ca să nu rătăcească drumul și să nu-l atace lupii. Copilul nu s-a speriat și i-a cerut să-l ducă acasă la el. Acestea au fost primele lui vorbe de la venire și Mitruț l-a mângâiat din nou.
- Păi, aici e casa ta, mă Ghiță, tată! Nu-ți place casa pe care ți-am făcut-o, ori te supără mă-ta Cosmina cu ceva? Dacă te supără, te rog să-mi spui. O trimit la ea cât ai zice pește!
Intraseră în curte. Nu se știe prin ce împrejurare, dar femeia l-a auzit vorbind și, din acea clipă, a înțeles că dușmanul ei de moarte avea să fie tocmai acest copil încăpățânat, pe lângă care ea se milogise atât, încercând să-i intre în voie. Lui Mitruț nu i-a spus nimic, dar nici față de băiat nu-și schimbase atitudinea. Dimpotrivă, a devenit și mai atentă cu el. Se necăjea înțelegând că nu știe să fie mamă, pe când Mitruț izbutise să se apropie de ghiță, legându-l de el prin niște sfori neînțelese, dar destul de trainice. Zilele i se păreau lungi și monotone ca picurul apei de pe acoperiș în timpul ploilor de toamnă și, în sufletul ei se trezi un dor nebunesc de răzbunare împotriva omului care-i înșelase așteptările. Nu dorea să se întoarcă în satul ei, înainte de a pune mâna pe tot ce-i aparținea lui Daminescu. Nu se gândise încă la felul în care avea să procedeze, dar cu fiecare zi trecută, mintea ei măcina întâmplări care se potriveau dorinței de răzbunare ce pusese stăpânire pe ea. Încet-încet se izolă de cei doi, încercând să-i evite, motivând că nu se simte prea bine. Dar Mitruț era fericit și nu-i mai lua în seamă toate mofturile.
Pe la sfârșitul lui Martie, când se desprimăvărase bine și se putea umbla cu căruța, Mitruț plecă la Făget la văru-său, ca să facă trecerea copilului pe numele său. Pe Cosmina n-o luă, socotind că trebuie să rămână acasă, cu copilul. Îi era încă teamă să-l lase singur. Și când se gândea cât de simplu se uniseră sufletele lor, aproape că nu-i venea a crede. În ziua în care-l adusese de mână mângâindul pe frunte, s-au apropiat amândoi de grajd, iar Mitruț a deschis ușa ca să poată intra la cai.
Copilului i s-au aprins privirile. Încă nu s-a născut pruncul căruia să nu-i lucească ochii la vederea acestor animale, mai cu seamă dacă o vreme a fost lipsit de orice bucurie. Mitruț tresări, dându-și seama că n-o să-l mai piardă niciodată pe Ghiță și asta doar din pricina cailor.
- Îți plac caiii, tată?
- Oho! Îi răspunsese pruncul și-și apropiase obrazul de botul unui murg. Îmi dai și mie unul?
- Ce, unul?! Pe amândoi ți-i dau!... Și-ți mai cumpăr și o pereche de mânji, ca să-i crești tu și să fie numai ai tăi. Eu mai plec uneori la drum.
- Și-mi faci și mie o căruță, mai mică, pe măsura lor, să pot pleca și eu la drum, ca dumneata?
- Mai încape vorbă?... O comand înaintea mânjilor.
La auzul acestor vorbe Ghiță îi sărise de gât și-l sărutase pe obraz. Mitruț simțise o amețeală caldă și ochii i se umpluseră de lacrimi.
- Atunci, nu-mi pare rău că m-ai făcut băiatul dumitale, mai spusese băiatul.
La Făget, Mitruț plecase cu sufletul ușor ca un fulg purtat de cea mai slabă adiere. Când ieșise din sat, dăduse chiote de bucurie, ca flăcăii la nunți, iar drumul i s-a părut mai scurt decât toate drumurile pământului, puse cap la cap. Lui Lae îi povestise tot, vorbă cu vorbă, fără să pună nimic de la el, iar acesta îl privise cu niște ochi șterși; dragostea asta dintre un tată și-un fiu care nu erau cu adevărat unul altuia, i se părea cam anapoda. Dar a mers la tribunal cu Mitruț și semnă actul care dădea băiatului o nouă identitate. Apoi au intrat într-un birt unde au băut un fel de aldămaș și unde s-au îmbătat amândoi; unul de bucurie, celălalt fără să știe sigur din ce pricină.
- Mitruțule, rămâi la noi peste noapte?
- Nu rămân, măi Lae! Mă duc acasă, că m-așteaptă băiatul.
O lacrimă luci în ochii lui Lae, alunecă repede pe obraz și pică pe masa udă, amestecându-se cu băutura vărsată din pahare și luînd gustul vinului. Când au ieșit afară, în fața birtului unde era căruța lui Mitruț, înainte de despărțire, tații se mai priviră o dată, fără vorbă și, ca într-o îmbulzeală mâinile lor s-au atins în treacăt, ca mâinile unor copii care n-au voie să se joace împreună. Mitruț s-a urcat în căruță. Ar fi vrut să mai spună ceva, dar nu se simți în stare. Capul, greu de băutură, aproape că îi atârna pe piept.
- Mi-ai furat copilul, Mitruț! Vorbele se ridicară până la el ca dintr-o pivniță dărâmată. Lovi spinările cailor cu coada biciului și căruța se smuci, urnindu-și roțile pe șoseaua murdară. Își întoarse privirile abia după ce trecu de hotarul satului. I se părea că roțile se învârtesc greu, ca și când ar fi târât după ele un șir de vagoane de tren. Se temea că văru-său, suit și ascuns fără știrea lui în căruță, are de gând să vină la el acasă, să-l ia pe Ghiță cu orice preț. La acest gând opri căruța în mijlocul drumului, și se apucă a răscoli cu înfrigurare paiele din căruță, apoi aprinse un chibrit și se uită și dedesubtul ei.
Negăsindu-l pe Lae nicăieri, se liniști, își trecu palmele peste față, oftă și-și băgă mâinile în buzunarul din interiorul hainei, de unde scoase din portofel hârtia care consfințea noul nume al băiatului: Daminescu I Gheorghiță. Din acea zi, lui Mitruț nu i-au mai călcat picioarele prin Făget. Nici la moartea nevestei lui Lae nu s-a dus...
Rămasă cu copilul, Cosmina îl urmări din dosul perdelei, cum își face de lucru prin preajma grajdului, până la lăsarea serii. Când l-a alungat întunericul, s-a trezit cu el în casă. N-a cerut de mâncare, iar ea l-a lăsat să se culce flămând și îmbrăcat. Răpus de oboseală, copilul închise ochii îndată ce se văzu cu capul pe pernă. O vreme, femeia l-a urmărit cu niște priviri care nu spuneau nimic, de parcă i-ar fi păzit somnul. Dar încet, încet, privirile i s-au înnăsprit, și pentru o clipă, lumina gălbuie a lămpii parcă a pălit, amestecându-se cu răutatea ochilor ei.
- Dormi, ce-ți pasă! Tu ești stăpân și ție trebuie să mă închin după ce moare Daminescu. Asta doar dacă o să vreau! O credeți proastă pe urmașa lui Ion Andrei din Ilteu, dar o să vă vină de hac când nici nu vă gândiți!... V-ați pus pe capul meu, să mă lăsați săracă și pe drumuri? N-o să vă meargă, fraților!... Și tu, zise ea amenințându-l cu mâna, în loc să te guduri pe lângă mine ca să-ți port de grijă, te-ai dat cu ăla? Păi ai uitat, băiete, că mulțumită mie ai scăpat din grajdul ăla al vostru? Dacă nu-i băgam eu în cap ideea asta, n-ajungeai tu aici în vecii vecilor! Vorbea tare și repede, apropiindu-se sau depărtându-se de copil, după cum simțea nevoia. Nu vă puneți cu mine, că vă fac de petrecanie la amândoi! Ce-o fi zis tac’tu în mintea lui; te dă de suflet pe tine și pe lângă tine, mai târziu, îi căpătuiește și pe ăilalți!... Da, da! La sfântu-așteaptă! Una e Cosmina Andrei și ce i-a intrat ei în cap, nu-i mai iese decât o dată cu sufletul! Þine minte ce ți-am spus! Copilul tresări în somn și mormăi ceva de neînțeles, în legătură cu niște cai. Cosmina își continuă monologul cu voce scăzută, dar amenințătoare. Nici o potcoavă n-o să iei din casa asta, măi Ghiță! O clipă se opri, strâmbându-se scârbită de cuvântul pe care-l spusese. Auzi, nume; Ghiță! Cine dracu, te-o mai botezat și pe tine, de ți-o dat numele ăsta? Ãsta-i nume de porc! Se potrivește de minune cu al ăluia care te-o adus! Ghiță Daminescu; ptiu! Tăcu vreo câteva secunde. Ai venit să-mi iei averea, mă? se răsti ea dintr-o dată. Păi, te sfărâm, nu alta! Numai să-ncerci... Se apropie cu încă un pas, își ridică mâinile deasupra capului lui Ghiță ca într-un descântec, își răsfiră dgetele, se aplecă și, cuprinzând gâtul copilului, se pregăti să strângă, în timp ce vorbea în șoaptă: Să-mi iei tu averea și să trăiesc din mila ta? Păi te sfărâm ca pe un pui de găină! Tresări. Dinaintea porților se auzi zgomotul unei căruțe. Curând zgomotul se mută în curte, și de aici, la grajd. În lumina lămpii, trupul ei alcătuia pe perete un desen tremurător. Cosmina își luă mâna de pe gâtul băiatului, așezându-se înapoi, pe scaunul pe care stătuse până atunci. Ai avut noroc, Ghiță! Dar asta nu va fi ultima noapte în care-ți voi purta grija, zise ea încet și începu să lucreze la o broderie, din dorința de a masca scena de dinainte. Câteva minute mai târziu, Mitruț își făcu apariția în cameră.
Culoarea privirii ei se schimbase, devenind acum cenușie, așa cum sunt norii toamna, atunci când sunt străpunși de un soare obosit. Îl întâmpină cu un zâmbet șters și cu un deget dus la buze.
- Ce face copilul? întrebă el în șoaptă.
- Doarme.
Privindu-i pe amândoi, pe băiat dormind îmbrăcat, cu fața la perete, iar pe femeie lucrând ca-ntr-o veghe neîntreruptă la capătul patului, venitul o iertă de toate păcatele de până atunci și, poate și pentru cele viitoare. Mergând pe vârfuri ca să nu-l trezească, Mitruț se apropie de băiat, îi dădu la o parte șuvițele de păr căzute pe frunte, îl sărută și-i spuse clipind din ochi.
- Mă, și-o să-i ia taica o pereche de mânji!...
Privirea Cosminei se înnegrise pentru a doua oară.
- Ce fericită sunt, Mitruțule! spuse ea și se așeză pe marginea patului, între copil și bărbat. Își treci mâna de câteva ori peste obrazul băiatului, apoi privi la Mitruț, cu aerul autoritar al femeilor conștiente de puterea lor și care sunt în stare să treacă brusc de la o dispoziție la alta, de-ți vine uneori să crezi că sufletul lor are puterea să trăiască într-o secundă, ani întregi. Am scăpat de singurătate! De acuma poți să pleci oriunde și oricând vrei, căci am cu cine să rămân. L-am îndrăgit pe băiatul ăsta de parcă eu l-aș fi alăptat.
Mitruț o privea și o credea pe cuvânt.
- Să nu-l trezim, măi Cosmino, zise el, crezând că vorbesc prea tare.
- Cum doarme el acum, poți să spargi și lemne pe el, că nu zice nimic! L-a doborât oboseala jocului și soarele de azi. Atâta a zburdat!... zise ea și privirea i se umbri din nou.
- Tu, ce zici, măi nevastă; să-l dăm la școală la Arad, sau să-l păstrăm lângă noi?
Întrebarea venise pe neașteptate. „Ca să-l ții la Arad, costă o grămadă de bani. N-am chef să cheltuiesc.”, gândi ea. „Dar nici să rămână aici cu mine nu e treabă! Ãsta e-n stare să treacă totul pe numele lui!”.
- Vedem noi, răspunse ea. Să fim sănătoși, și noi și el, că avem destulă vreme să hotărâm.
Privind-o mai atent, Mitruț desluși umbra neagră ce-i colora privirea, dar nu și-o putu tălmăci. Era prea fericit ca să se mai poată gândi și la altceva în afara copilului. În ceea ce o privea pe ea, era aproape convins că vinovatul nu putea fi decât el. Îndrăzni să-și închipuie chiar că Cosmina îl iubește, dar că la anii lor, dragostea îmbătrânise ca și ei, și nu se mai putea manifesta prin îmbrățișări și jurăminte, ca la douăzeci de ani. Oftă și el și plecă. Afară, dimineața de primăvară năvălise asupra lumii, îmbrăcând-o în lumină.
Din acea zi, viața noii familii se înscrise pe alt făgaș, într-o liniște prefăcută. Pe Ghiță l-au înscris să termine clasa a doua, la școala din sat. Mitruț se ducea în fiecare zi cu căruța să-l ia de la școală. Nu doar pentru că i-ar fi fost teamă ca băiatul, sub imboldul cine știe cărui gând, să ia drumul fostei sale case, ci mai mult pentru că simțea o bucurie fără margini ca la întoarcere să-i dea lui hățurile în mână. Îi plăcea să-l privească cum i se aprind ochii și de multe ori, la venire, ocoleau satul pe margine, vorbind despre toate minunile descoperite de Ghiță în cărți și-n curtea școlii. Dac-ar fi fost să plece la tată-său cel bun, Mitruț era convins că Lae nu i l-ar mai fi dat înapoi, nici pentru tot aurul din lume. Tot drumul vorbeau ca oamenii mari, plănuind fel de fel de lucruri. De cele mai multe ori, Mitruț tăcea, dându-se după mintea lui. Pe Cosmina aproape că o uitase și dacă la intrarea în curte nu le-ar fi ieșit înainte, chemându-i la masă, și-ar fi închipuit că pe lume nu mai există și alți oameni în afară de el și de Ghiță al lui. Prezența ei în casă aproape că nu se simțea. Doar privirea ochilor ei putea fi văzută din când în când, dar Mitruț ori n-o lua în seamă, ori n-o putea desluși. În ceea ce o privea, Cosmina însă se dorea uitată ca o cheie de care nu mai ai nevoie, ca o fotografie neînsemnată într-un fund de sertar, pe care nu-ți pare rău dacă o pierzi. Fugea din calea lor atât cât să nu-i dea de bănuit lui Mitruț și să-l oblige să se gândească la frământările sufletului ei. Era fericită că n-o bagă nimeni în seamă. Se retrăgea în camera ei, la fel ca înainte, se încuia pe dinăuntru și rămânea ore întregi cu privirea pierdută printre ochiurile perdelei, cercetând atentă curtea inundată de soare. Gândurile i se învălmășeau în minte și privirea i se putea înnegri în voie, fără teama de a fi descoperită. În unele zile, îi vedea pe amândoi făcându-și de lucru prin iarba din curte și scrâșnetul dinților ei umplea camera, făcând-o pe Cosmina să tremure. Gândurile ei alergau cu violență înainte și înapoi, se opreau asupra bărbatului sau asupra copilului și din nou se învârteau, nebune. Privirea i se-ncețoșa și-n fața ochilor îi apărea când Andrei, bătrânul, când chipul primului bărbat, de care aproape că nu-și mai aducea aminte. Totul în ființa ei se contracta și dorința de înavuțire o obseda, făcând-o să tremure ca o posedată. Tremurul se preschimba curând în lacrimi de neputință și Cosmina se spijinea de perete și-și prindea capul în palme. „Dacă ar exista o lege care să mă facă stăpână!... Dac-aș izbuti să pun mâna pe banii și pe averea lui!... „, gândea ea în acele momente. Era conștientă că acest lucru nu era cu putință, atâta vreme cât Daminescu se mai afla încă în viață. Trăsăturile obrazului femeii se schimbau fulgerător, arătând când mânie, când deznădejde. Privea din nou afară și tresărea. Nopți întregi veghea, născocind întâmplarea care să o scape de acest dușman ivit atât de brusc în viața ei. Teama că într-o zi planurile i-ar putea fi descoperite, îi îngheța răsuflarea. De bună seamă că Mitruț i-ar fi cunoscut urma degetelor și ar fi omorât-o fără să tresară, cum ai omorî un pui de șarpe. Poate că văzând copilul mort, ar fi fugit. „Atunci, la ce bun să-mi mai încarc sufletul cu încă un păcat?...”, șoptea ea, încercând să adoarmă. Nu izbutea din cauza gândurilor negre, gemenele culorii privirilor ei, care îi dădeau târcoale până la ziuă. Abia atunci o dobora somnul; un somn zbuciumat, îngreunat de coșmaruri. Se trezea după puține ceasuri de dormit, mai obosită decât înainte de culcare.
Avea fața chinuită de gânduri și sudoarea îi curgea șiroaie pe frunte, de parcă ar fi plouat-o în cap. Sărea din pat și privea pe fereastră. Dădea cu ochii de amândoi și-i urmărea cum își fac de lucru prin curte. Uneori Mitruț izbucnea în hohote sparte de râs și, auzindu-l, femeii îi venea să urle. Când cobora la ei, pe față nu i se mai putea citi nici cea mai mică urmă de răutate, iar surâsul ochilor ei îi dădea satisfacție deplină lui Daminescu.
Zilele treceau și stăpânul morii călugărilor muncea pe spetite. De câtăva vreme luase obiceiul să-și măsoare copilul cu o sfoară în fiecare Duminică dimineață, ca să-și dea seama cât a mai crescut. Uneori făcea acest lucru în fiecare zi, chiar și de două ori, provocând astfel hazul „mamei”. Pe la jumătatea verii, când Ghiță isprăvise școala, aducând acasă cărțile și coroana cuvenite premiului întâi, la poarta lor se opri primarul satului.
- Noroc, Mitre!
- Noroc!... Ai ceva treabă cu mine?...
Þinea în mână o toporișcă cu care cioplise niște araci de vie. Vizita asta i se părea destul de curioasă. Nu participa la viața satului și până în acel moment, nici o autoritate nu-i intrase în curte; ca să nu mai vorbim de casă, că nu-și află rostul. Doar pe preot îl primea cu botezul. Dar nu umbla nici după acesta din cameră în cameră, după cum e obiceiul; îl aștepta posac la ușa de la intrare și când îl vedea ieșind, răsufla ușurat. Se apropie de drum mergând încet, ca un om obosit, având senzația că-l împinge cineva dinapoi. Pe cel rămas în deschizătura porții îl privea cu un fel de curiozitate amestecată cu o teamă nelămurită. Strânse cu stângăcie mâna ce-i fusese întinsă și se opri parcă umilit în fața acestui musafir neașteptat.
- Îți faci de lucru cu pruncul?
- Așa ceva!...
- Nevastă-ta e acasă?
- Acasă. Dar, unde să fie? Dar de ce mă întrebi?
- Am o vorbă serioasă cu voi, zise primarul și, fără să mai aștepte o anume invitație din partea celui ce i se postase în față, barându-i drumul, se strecură pe lângă el îndreptându-se spre treptele casei. Cu un pas în urma lui venea cu supușenie Mitruț, fără să scoată o vorbă. În ușă îl aștepta Cosmina, având desenat pe față zâmbetul obișnuit. Zi de zi, sufletul ei se uscase tot mai mult, încetul cu încetul, dar sigur; inimă de piatră, privire împietrită.
- V-am supărat cu venirea mea? Întrebă primarul, adresându-se numai ei.
- Nici gând, poftiți! Luați loc, îl invită ea și porni înainte, conducându-l spre o încăpere mai răcoroasă.
- Mă, Mitre, da’ ți-ai făcut o casă, pe cinste! îl lăudă el. Cred că te-a costat o groază de parale. Ai avut tu ceva cheag de la bătrânu’ tău, altfel nu-ți înălțai tu minunea asta!
Femeia dispăruse, de parcă n-ar fi vrut să fie martorul acestor vorbe de laudă.
- Am făcut și eu ce-am putut. E adevărat că mi-a rămas și de la bietu’ tata, dar ce se vede, este munca mea de-o viață.
- S-o stăpânești sănătos! Măi, oameni buni, uite de ce am venit eu la dumneavoastră. Dar unde ți s-a dus nevasta?! Am de vorbit cu amândoi, preciză musafirul, descoperind lipsa femeii.
- O fi plecată pe undeva, răspunse Mitruț nesigur. De altfel, poți să-mi spui mie, că eu sunt stăpân aici! Dacă socotesc c-o interesează și pe ea, o să-i spun eu!...
Primarul zâmbi. În timpul acestei scurte convorbiri, Cosmina, care plecase crezând că au de vorbit treburi care pe ea n-o privesc, alesese cu grijă un pahar și, așezându-l pe o tavă, intră să-i ofere oaspetelui un pahar cu vin. Spera că va fi oprită printr-un semn al bărbatului sau printr-o vorbă a celuilalt. Presupunerea ei se adeveri. Cum o văzu intrând, primarul o invită să rămână.
- Am o vorbă cu dumneata și cu bărbatul dumitale!
Daminescu se posomorî. Nu-i conveni că o pusese pe ea prima și i se năzări că musafirul procedase dinadins așa. Cosmina zâmbi și se așeză.
- Vă ascultăm, zise ea binevoitoare.
Înainte de a începe, Niculae Baciu, primarul satului, își plimbă de câteva ori privirea de la unul la celălalt. Dacă te uitai cu atenție la el, descopereai că în ochi avea ceva din privirea marinarilor obișnuiți să privească prin ochean. Nu se știa de ce, dar se vedea că primarul avea impresia că bărbatul și femeia care-i stăteau în față ca la o judecată, aveau în ei vicleșugul și turbarea împreunate; împerechere respingătoare și cumplită.
- Vara asta, începu el, o să vină în sat o echipă de ingineri. Mitruț se uită la el, fără să înțeleagă ce legătură este între casa lui și inginerii care aveau de gând să vină în sat. Montează niște instalații și încep să sfredelească pământul, continuă primarul pe același ton. „Și ce mă privește pe mine?” gândi Mitruț. „De-aia îi plătește statul, să facă ce li se spune!...”. Din câte am auzit, s-ar zice că stăm pe un rezervor de gaze naturale. Știți cum?... Vru să le explice, dar fiindcă nici el nu înțelegea prea bine, se răzgândi. În sat, Daminescu era cunoscut ca un om care citește zilnic gazeta. Avea abonament și-i arunca poștașul ziarul peste uluci. Primarului îi era teamă să nu-l întoarcă cu vreo întrebare mai anapoda, la care să nu știe să răspundă. Oricum, zise el, pentru comună, o să fie o treabă bună. La acele instalații o să muncească o mulțime de oameni. Cine știe, poate că se ridică și vreo fabrică de te miri ce! „Asta-i foarte bine!... Dar ce caută primarul la mine, că doar n-o vrea să mă pună directorul fabricii de te miri ce?!”. Gândurile începură să se ivească și pe chipul Cosminei. Dar ele nu semănau nici pe departe cu cele ale bărbatului său. „Poate că o să avem și magazine, ca la oraș... Or să asfalteze și or să tragă și curent electric, probabil, să se poată plimba muierile inginerilor seara. O să fie ceva!... Cu puțin noroc, o mașină trecută în goană, poate să-l strivească pe Ghiță sub roți... Și câte nu se mai pot întâmpla de pe urma acelor instalații!...” o vreme primarul tăcu, neștiind cum s-ajungă la vorba pe care venise să le-o spună. „Cum dracu’ să-i iau, ca să nu mă refuze? Ãștia-s un fel de oameni curioși; dacă nu reușești să le obții consimțământul de la început, în zadar te mai chinui.”
- Va să zică, vin ingineri, reîncepu el. Voi aveți o casă cât trei la un loc. Ați putea face rost de niște bănuți frumoși, dând o cameră cu chirie... Din partea mea puteți închiria și două, ori chiar toată casa!
Tăcu și se uită speriat în jur, de parcă i-ar fi insultat pe cei care-i stăteau în față. Se uită la ei și-i văzu cum tac, ca și cum n-ar fi auzit propunerea sau nu ar fi luat-o în seamă.
- Când vin? întrebă femeia.
- Ce te privește pe tine? o chestionă Mitruț pe un ton răstit.
- N-am voie să-ntreb?
- Păi, de mâine încep să sosească, se repezi primarul cu răspunsul.
- Unul am lua și noi, zise ea, neținând seama de bărbatu-său.
- Asta să faci când o să ai casa ta!
- Stați, măi oameni buni, sări cu gura Niculae Baciu. Nu vă obligă nimeni! Dacă vreți, dacă nu...! Sunt destui în sat, dornici să câștige un ban. Eu m-am gândit la voi, că deh..., casă de oameni gospodari! Poți avea încredere să aduci un om străin.
Lui Daminescu îi plăcu aprecierea primarului.
- Numai să nu ne aduci familie, zise Cosmina. Nu vreau să mă împiedic de o altă femeie prin casă.
Mitruț o privi spunându-și în gând: „Are dreptate!... Un bărbat singur, nici nu-l simți; pleacă de dimineață și vine seara. Poate că mă bagă și pe mine într-o slujbă oarecare... Ghiță are ocazia să audă cuvinte inginerești; e un avantaj...”
- Ce zici, Mitre? îl întrebă Baciu.
- Ce să zic?... Adu-l încoace.
Cosmina zâmbi cu răutate. Era bucuroasă că lucrurile se vor aranja după bunul ei plac. Nu se gândise încă la avantaje, dar îl simțea pe Mitruț înfrânt de dorința ei și această neînsemnată victorie îi făcea o deosebită plăcere. După plecarea primarului, Mitruț o întrebă:
- Crezi că e bine ce am făcut?
- Îți strică niște bani primiți pe degeaba?
Dar Mitruț nu-i mai răspunse și-și văzu de treburile lui. A doua zi dimineața, în fața casei opri o mașină. Mitruț nu era acasă. Cosmina o văzu și ieși să-l întâmpine pe noul venit. Inginerul era un bărbat nu foarte înalt, cu fața arsă de soare și cu pomeții obrajilor puțin ieșiți în afară. Purta un costum de haine de culoare închisă și o barbă mare, deasă și neagră, ca la preoți. Cu toate că nu avu vreme să-l cerceteze cu de-amănuntul, femeii îi plăcu. Părea un om trecut de patruzeci de ani, iar mersul lui sigur și elegant o făcu să tresară.
- Doamna Daminescu? Întrebă el când o văzu aproape. Cosmina își înclină capul fără să-i răspundă. Îmi pare bine: Florian Bătrânescu. Îi luă mâna și i-o sărută. Un fior plăcut cuprinse întreg trupul femeii, în clipa în care simți atingerea buzelor lui. Abia atunci șopti, legănându-se ușor:
- Poftiți, domnule inginer, v-am pregătit camera. Sper să vă placă. Un singur lucru îi lipsește...
- Ce anume?
- Lumina electrică.
- Dar nu-i nimic; sunt obișnuit cu viața de șantier. Și sper că în scurtă vreme n-o să mai lipsească nici acest lucru... Frumoasă curte aveți!...
Mergeau alături, el cu privirea îndreptată spe casă, ea legănându-și ușor șoldurile. Cercetă admirativ lustra prinsă în tavanul sufrageriei.
- Înseamnă că nu mai trebuie decât legătura la rețea; instalația văd că o aveți făcută. Asta e camera mea?...
- Da... Cum vi se pare?
- Foarte bună, mulțumesc!
- Cu plăcere. Eu trebuie să plec la ale mele. Poate doriți să vă odihniți sau să vă aranjați lucrurile. Nu vreau să vă stingheresc. Dacă aveți nevoie de ceva, vă rog să mă chemați.
Și Cosmina plecă, lăsând ușa deschisă în urma ei, ca și cum ar fi vrut să-l urmărească, să vadă ce face. O vreme își făcu de lucru prin camera mare, apoi ieși în curte. „Nostimă femeie...”, gândi Florian Bătrânescu imediat ce aceasta plecă. „Dacă știu cum să mă pun bine cu ea, și cred că n-o să-mi fie prea greu, o să trăiesc împărătește. Bineînțeles că asta mai depinde și de bărbatu-său. Din câte spunea primarul, ar fi un om cam ursuz!... În sfârșit, am să văd eu... Acum n-am timp de așa ceva. Trebuie să pornesc lucrările. Și, după ce totul va fi pus la punct...”. Gândurile lui repezi urcau ca o scară în spirală spre vârful unei sonde. Închise ușa din cameră și deschise geamul dinspre curte. Văzând-o pe Cosmina care venea de la fântână ducând într-o mână găleata cu apă, inginerul nu se putu abține să nu facă o nouă constatare: „Nu e rea deloc și pare destul de tânără! Cred că n-are mai mult de 36 de ani... Exact cât trebuie ca să nu-ți creeze obligații!”. La rândul ei, Cosmina îl văzuse de când ieșise în cadrul ferestrei. Lăsă găleata jos și adresând inginerului un zâmbet timid, îl întrebă:
- Aveți nevoie de ceva?
- Deocamdată nu, mulțumesc frumos! Sunteți amabilă!... Îmi place să admir curtea asta minunată... Dar soțul dumneavoastră lucrează undeva?...
- Nu, e plecat cu pruncul pe câmp.
- Aveți copil?... întrebă el surprins. Este mare?
- Are aproape paisprzece ani; dar nu-i al nostru, răspunse femeia cu răutate. L-a înfiat bărbatu-meu.
- Aha! Făcu inginerul și, neștiind ce s-o mai întrebe, scăpă intenționat cutia cu chibrituri cu care se jucase până atunci. Eu am să plec puțin prin sat, zise el după o pauză de câteva minute, și ieși din cameră. N-o să stau prea mult, ca să nu vă deranjez cu venirea mea.
- Dar nu ne deranjați deloc; puteți veni la orice oră doriți.
Mitruț veni se întoarse pe la ora prânzului.
- A venit? O întrebă el, oprind căruța în fața porților.
- Da.
- Ce fel de om e? Are nevastă?
- Nu l-am descusut. O fi având, că e om în puterea vârstei. Nu mi s-a părut prea vorbăreț și nu puteam să-l întreb așa, tam-nisam. Dacă te interesează, întreabă-l tu!...
Mitruț înălță din umeri. Glasul femeii i se păruse cam agitat, dar nu îi dădu importanță. O crezu enervată de întrebările lui și tăcând, îndemnă caii la grajd.
La câteva zile de la sosirea inginerului în sat, veniră încă patru specialiști. Satul trecu brusc la o agitație necunoscută până atunci. Mașini mari, unele cu remorcă, stârniră praful drumurilor, cărând peste drum de curtea lui Mitruț Daminescu tot felul de materiale. Inginerul îi propuse să se angajeze ca gestionar de materiale. Mitruț primi fără să se codească. Se încadră imediat într-un anume ritm de muncă și nu-l mai interesă nimic din viața care se desfășura în jurul lui. Pleca dimineața, venea la prânz să mănânce, după care pleca din nou, întorcându-se abia seara. Ghiță îl însoțea peste tot, amândoi alcătuind o pereche fără cusur.
Aproape de toamnă, când pământul începu să fie străpuns, traseul de înaltă tensiune se prelungi până în satul lor; în câteva zile, casa lui Daminescu primi viața strălucitoare a lustrelor prinse în tavan. Cu inginerul se întâlnea destul de rar, seara, mai mult întrecere. Ceva mai des, uneori chiar de două ori într-o noapte, îl întâlnea Cosmina. Deocamdată nu avea motive să o bănuie, deoarece femeia știuse să-și păstreze bine taina. Și, cum pe lumea asta toate își au rostul lor, iar multe lucruri nu se spun, ci doar se ghicesc, el nu știu să le ghicească și nici să le citească în ochii femeii. Era mulțumit de noua lui ocupație și, după felul în care era privit de ceilalți oameni, se putea deduce cu ușurință că nimeni nu-l urăște. Mai mult decât atât, nimeni nu avea curajul să inventeze ceva pe seama lui. Astfel, viața lui Mitruț Daminescu se desfășura lent, așa cum se desfășoară de fapt viața oricărui om obișnuit. Uneori, seara înainte de culcare, îl lua pe Ghiță de mână, și amândoi, afară în curte, priveau tăcuți instalațiile care sfredeleau pământul fără încetare. „Peste ce-or da?” se întreba el, legănând copilul pe genunchi. „ Or da peste ceva, ori găuresc pământul numai așa, de dragul lumii? De altfel, de unde să cunoască omul ce ascunde pământul în străfundurile lui?” Întrebările îl frământau și noaptea. Viitoarea activitate din satul lor era legată în cele mai ciudate aspecte de numele și de viitorul lui Ghiță. Îl vedea când director general la vreo rafinărie, când – absurd – stăpânul unei sonde, asta în cazul în care întâmplarea va așeza o schelă și pe pământul său. Nu făcea parte din acea categorie de oameni care înnebunesc la gândul că locul de pe care se putea scoate grâu sau porumb, are să fie transformat într-o adevărată uzină. „Fața pământului, tot a început să nu ne mai aparțină. Dedesubtul însă, va rămâne pentru totdeauna al nostru. Cine știe ce se schimbă în mersul lumii și,...”. Ghiță dormea cu capul pe brațul lui Mitruț.
Dormeau în același pat de la venirea inginerului și, respirația ușoară a copilului îl reîntorcea în așternut, revenit din locurile prin care hoinărea cu gândul. Cu toate că acum avea o viață plină de activități cu totul și cu totul noi, Mitruț nu-și neglijea nici casa, nici curtea. De curând îi intrase în cap să-și tragă instalație de apă. Din toată proprietatea, doar roata morii rămăsese la locul vechi, însemnând pământul și iarba cu urme de fier ruginit. Iar după felul în care umbla și vorbea, Mitruț lăsa impresia că de starețul mănăstirii din Toc uitase din clipa în care galbenii trecuseră din mâna lui, în buzunarul cumpărătorului. De câteva ori regretase banii; dar asta rămăsese o taină a sufletului său, pe care se pregătea s-o dea uitării. Casa și copilul erau preocupările lui zilnice. Nevasta i se părea o ființă alături de care era silit să trăiască, legat prin firele nevăzute ale unui blestem de nedesfăcut. Gânduri legate de ea îi apăreau destul de rar. O socotea când o femeie rea, din vina căreia viața lui se desfășura bolovănos, când ca pe un om bun, cuminte și ascultător, față de care se simțea vinovat din pricini știute numai de el. Erau zile în care o urmărea cu privirea ceasuri întregi, fără să scoată o vorbă, încercând s-o surprindă la ce se gândește. Presupusele ei gânduri se împleteau cu ale lui și atunci se întâmpla un fapt neobișnuit. Întâlnite, gândurile se luau la harță între ele, apostrofându-se cu cele mai dușmănoase cuvinte și acuzându-se reciproc pentru o cauză sau alta. Mitruț nu lua nici o măsură. Rămânea un simplu spectator, lăsându-le să se certe până adormeau. Abia atunci, obosit și el că le suportase, se scula, își aprindea o țigare și pleca pe dealuri, hoinărind până târziu. Asta se întâmpla mai cu seamă Duminica, ziua în care nu avea obligații față de servici. Nu-l interesa nimic în legătură cu activitatea, iar când venea la prânz și seara acasă, i se părea un drept al lui ca totul să fie pregătit și să-l aștepte. „Asta-i menirea femeii!...”, își zicea și, nu erau de loc rare cazurile în care, în timpul mesei nu schimbau nici un cuvânt. Pentru toate acestea Cosmina nu se plânsese încă nimănui și nici reproșuri nu-i adusese. La intervale de timp mai lungi sau mai scurte îl cerceta învăluindu-l în privirea aceea neagră, promițându-i în gând cea mai cumplită răzbunare. Evoluția rupturii dintre ei nu putea fi înțeleasă de nimeni, poate chiar nici de ei înșiși. Pentru Mitruț nu constituia o surpriză faptul că ea îi cerea banii necesari diferitelor cumpărături, iar ea nu reacționa în nici un fel atunci când se trezea cu el în pat. Venise toamna, se pregăteau ploile lui Noiembrie și ea nu se putea dedica în întregime noului gând – patimei răzbunării – din cauza târziilor lui plăceri. Multe din tainele lui Mitruț Daminescu erau înțelese de Cosmina. Avea impresia că acest suflet era acoperit cu un capac de sticlă, prin care ea poate să vadă tot ce o interesează. Uneori însă, capacul acesta se aburea și ea nu mai putea să distingă nimic. Acesta era de altfel motivul pentru care nu se purta urât cu el , iar nopțile în care auzea râcâitul unghiilor pe ușă, căutându-i clanța, nu se prefăcea adormită și nici respingătoare nu devenea. Îi intrase în cap să afle tot ce i-ar putea trece lui prin minte și să-i speculeze și cea mai neînsemnată slăbiciune. Într-o noapte, socotindu-l în toane bune, îl întrebă șoptit:
- De unde ai avut tu bani să cumperi moara călugărilor, Mitruț?
Nu primi răspuns. Își trecu mâna peste fruntea lui și-i simți tremurul trupului. Își dădu seama cât de dorită poate fi ea în acele clipe și continuă:
- O lume întregă ne invidiază casa și lucrurile!...De unde ai avut bani, Mitruțule?
Se lipi de el, atingându-i pieptul cu buzele și șopti:
- Te ferești de mine? Mă socotești dușmanca ta?
Bărbatul oftă răsucindu-se în așternut.
- Ce nevoie ai să știi?
- Așa. Mi-am legat viața de tine și nu te cunosc nici cât ai cunoaște patul în care te culci. Poate ai prădat pe cineva, poate ai ucis!...
Mitruț tresări.
- Cum poate să-ți trecă așa ceva prin minte?
- Zic și eu!...
- Vezi, să nu zici cumva și față de inginer!
- Te temi?
- Nu, dar oricum!...
- Atunci de ce nu vrei să-mi spui și mie?
- La ce ți-ar folosi?
- La nimic! Recunoscu femeia. Apoi, deodată: Acum mai ai?
Lui Mitruț i se păru că întunericul camerei se lungește ca o pastă diformă, în mijlocul căreia prinse a luci negrul privirilor ei.
- Nu mai am! L-am terminat!
- Dar de unde l-ai avut?...
- L-am găsit ascuns în paie. Bietul tata l-a agonisit. Dar să nu mă întrebi de unde, că nu știu să-ți răspund.
- I-ai plătit mult călugărului pe moară?
- Destul!...
- Oare ce-o fi făcut cu banii?
- Dracu’ să-l ia!... zise Mitruț și se-ntoarse cu spatele.
Dar nu stătu mult. Afară ploua cu găleata, dar el, nemaiîndurând acest interogatoriu neașteptat, se ridică dintr-o dată din pat, își puse o haină pe el și ieși afară să fumeze o țigară.

- va urma -