E noiembrie, afară e o căldura infernală. De fapt eu scriu fiind imbracată foarte sumar, într-un maiou deosebit de violent și niște pantaloni foarte scurți, care îmi lasă dezvelite picioarele slabe și foarte bronzate. M-am bronzat la solar, unde naiba să mă bronzez, că eu pe plajă nu ies dacă nu am fost la sală. Mă simt absurd. Port ochelari să mă dau intelectuală. De fapt port ochelari să pot vedea. Azi am fost la ocean și oamenii pescuiau in neștire- m-au cuprins ușoare cutremurături când am vazut peștii tremurând prin pungi de plastic, înca vii, și inimioare, mațe si alte alea aruncate pe planșete mari de lemn. Băi, sălbatici sunt oamenii ăștia. Nici măcar nu folosesc coșuri de gunoi. Apa era nemaipomenit de albastră, și cerul era foarte foarte departe. La câțiva kilometri distanță ardeau casele oamenilor. Mă rog, am fost cu el. Nu l-am mai vazut de câteva săptămâni. Mi-e drag el, e bun cu mine, dar nu mă iubeste, și imi rupe așa ușor inima, la intensitate maximă, incet incet, de vreo doi ani. Sunt într-o stare de convalescență. Afară arde tot, părinții mei locuiesc mai departe, iar în zona lor au inceput deja sa evacueze oamenii. Mă uit pe geamul meu mic. Afară văd un peisaj apocaliptic, ca în inima mea de altfel. Mie nu îmi mai pasă. Eu sunt în casă, singură ca de obicei, cu pisica. Am băut o cafea azi dimineață. N-am mâncat de trei zile, n-am dormit de mult mai multe. Mă sting incet-incet. Foarte bine. Aș fuma o tigară, dar parcă mi-e rușine să aprind înca un foc. Singurătatea mi-a intrat in oase, și îmi iese pe nas și pe urechi. E a doua sambată din noimebrie. Aștept sa vina duminică, și apoi luni. Mi-e dor de casă. Un foc, trei la zece mii.