Două arabescuri
*


Zi de primăvară în împlinire – Paștele Blajinilor. După o iarnă friguroasă, dar fără zăpezi, codrii de pe geana deluroasă a Ineascăi, au înverzit pe neprins de veste. În ghirlande albe ca zăpada pomii fructiferi, răspîndesc în aer mirozne îmbătăroare. Tot satul de la mic la mare – care cu coșulețe, care cu legăturele, cu colăcei, cu dulciuri și ouă roșii merg spre țîntirimul din Fundătură. Ziceam că-i Paștele Blajinilor și Radu Inereanu în această zi vine acasă ori de unde ar fi. Vine neapărat ca să fie măcar o singură zi împreună cu viii și morții satului în care s-a născut.
Satul e pustiu. Cimitirul e plin de lume, dar e o liniște atît de apăsătoare, încît nu se înțelege cine la cine a venit: cei vii la cei morți sau poate cumva viceversa. Din orizonturi se iscă niște nori și pare, pînă preotul va porni ritualul pomenirii moșilor și strămoșilor cineva nevăzut, dar închipuit de tot satul va să boteze toată împrejurimea. Dar nu se împlinește nici de data aceasta tainica așteptare. Nu se împlinește pentru că nu se știe de unde a apărut mătușa Profira, care parcă bocește, parcă cîntă, parcă răcnește, mai boțindu-și cu multă sîrguință baticul negru pe vîrful capului. Atîta doar că și deslușește lumea:
---Filipaș al mamei, Filipaș! Cum de-ai murit tu nespovedit și neîmpărtășit? Cum de ai îndrăznit să iei tu groapa mamei și să adormi întrînsa, lăsîndu-mă pe mine să mă chinuiesc pe lumea aceasta fără început și fără de sfîrșit...
Cu vreo două luni în urmă, Filipaș, care o cam îndesise cu paharul de-o vreme, a fost găsit înnecat în fîntîna din grădină lui unde mersese să ia apă pentru adăpatul vitelor, pe la revărsatul zorilor de către măhăleni...
Așa chinuindu-se și văicărîndu-se, mătușa Profira, deodată dă cu ochii de Radu Inereanu. El o cunoștea pe mătușa din copilărie, fiindcă părinții lui o cununase pe dînsa și erau, cum s-ar zice copiii al acelorași părinți. Mîngîiată de sentiment asemănător, mătușa văzu în Inereanu pentru o clipă salvarea ei.
--Ești om al legii, dragul meu. Știu că poți face multe... Oare n-ai putea să afli cumva cine și de ce l-a aruncat pe Filipaș al meu în fîntînă? Eu nu cred că el a fost în delir alcoolic, un decăzut moral sau epuizat de pahar. Fiecare om din Ineasca cinstește vin, dar nu ajunge chiar la aceea ca să-și pună capăt zilelor.
Radu Inereanu e oarecum descumpănit de vorbele mătușii Profira, și, c-am surprins, caută s-o liniștească:
-- Ai dreptate, zice el. Dar dacă ar fi fost așa, demult vinoveții aveau să înfunde pușcăria, continuă Radu Inereanu, mîngîindu-i părul alb ca zăpada, mai cuprinzîndu-i corpul micuț și veștezit al mătuții plîngărețe. La noi organele de drept ar fi depistat îndată vinoveții.
-- Doamne, Dumnezeul meu, nu vreau să fie pedepsit nimeni, continuă deja mai potolit bocetul ei mătușa. Aș da de la mine tot ce am în casă și pe lîngă casă aceluia care mi-ar spune că feciorul nu s-a înnnecat, nu și-a luat zilele cu mîinile sale, că s-a lăsat luat de Dumnezeul care mi l-a dat .
Cineva a înțeles-o mai bine pe mătușa Profira, vorbind așa ca pentru sine: „ Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat.”
---Da, dragul meu, da, așa este, așa trebuie să fie cît va fi lumea și pămîntul, se văicărea în durerea ei mătușa, cu respirația parcă suspendată între adevărul ce era și între ceea ce ar fi vrut să fie.
-- Dragi săteni și frații lor, zicea ea, spunețe-mi că feciorul a murit în rînd cu lumea. Nu s-a înnnecat, pentru ca părintele să-l îngroape ca pe un cîine sub gradul țîntirimului... Ci...l-a ucis cineva, din întîmplare... Atunci aș muri și eu cu inima împăcată... Și, chiar ca mîine aș ruga preotul să-l dezgroape pe Filipaș de acolo, de sub gardul părăsit și să-l aducă aici lîngă rudele noastre din vechime, unde au să mă îngroape și pe mine.
Aceste cuvinte ale mătușii Profira au răvășit tot cimitirul. Tot atît de neputincios s-a dovedit a fi și Radu Inereanu, cu toate că se considera specialist în cunoștințe juridice.
După încheierea procesiunii de pomenire a morților la cimitirul din Fundătura Ineascăi, peste sat a început să plouă....

**
Portocala turcească

După mai multe zile de zbuciumări interne inexplicabile și tulburări puternice, Marea Mediterană se liniști în sfîrșit. Lumea se tot întreba în sine: să fie vreun semn bun la mijloc? După aceasta pe litoralul stațiunii balneare năvăliră parcă de undeva, din înălțimile munților, o puzderie de cete de oameni de graiuri diferite și înțoliți în haine pestrițe. În vecinătatea celor doi îndrăgostiți, Marionela și Radu Inereanu își făcură loc alți doi tineri, care, probabil conversau între ei nu românește, ci bulgărește. Se agitau și se contrau asupra unor probleme ce țin de arta fotografiei. Ambii dotați cu aparate performante nu mai încetau să imortalizeze peisajele din jur, selectau fețe de oameni ieșiți pe plajă, tot analizînd apoi pozele expuse deja pe monitor. Tăblițele prinse la gît îi trădau că ambii sunt corespondenți și reprezentanți ai prestigiosului ziar american „Forwards”. Fata era josuță de stat, cu părul negru ca tăciunele, ochii mari, pătrunzători. Costumul vișiniu de baie stăruia să amintească imaginea unei nimfe din Grecia Antică. Tot ceva la fel de miraculos țineau să sugereze și pașii cu care măsura ritmic spațiul nisipos din preajmă. Bărbatul dimpotrivă, era înalt, suplu, cu mustețe și barbă surie ca de țap, cu un smoc de păr prins la ceafă. Lăsa impresia că este un preot din muntele Afon și că a nimerit pe acea plajă cu aparatul de fotografiat la gît cu totul întîmplător. Discuțiile dintre cei doi, aici domolite și tot aici repezite îi aminteau lui Radu Inereanu niște cuvinte bulgărești învățate de el în adolescența sa cînd avu ocazia să călătorească timp de o lună întreagă la Plovdiv, Sofia, Burgas și Varna. Dar nu cuvintele propriu-zise, mai curînd tonalitatea rostirii lor și felul de-a gesticula l-au făcut să înțeleagă că între corepondenții americani de origine bulgară s-a aprins o ceartă...
Soarele se ridica nemilos spre amiezi, iar spațiul plajei de la Kemer forfotea. Aerul îmbîcsit cu miros de citrice turcești, cîntecele ce izvorau ca apa din megafoanele instalate în hoteluri creau o atmosferă de o adevărată sărbătoare. Toată lumea se scălda și se bronza tolănindu-se apoi pe paturile pleante și îndeletnicindu-se fiecare cu ce prefera: jucau șah și dame, citeau cărți și ziare, rezolvau rebusuri și krosvorduri, admirau muzica sau pur și simplu urmăreau prin binoclu corăbiile ce veneau sau plecau din chei, cascada din depărtare, zborul pescărușilor, acum unicile ființe autohtone ale golfului Antalya. Așadar, lumea ca lumea, păsările ca păsările și numai corespondenții americani de origine bulgară erau ca o excepție, erau în exercițiul funcțiunii, pentru că tot ce se petrecea aici și acum într-o clipă, într-o oră, într-o zi trebuiau să-i ofere dimensiuni nelimitate în timp și în spațiu. Adică ei continuau să adune materiale pentru publicația ce le-a încredințat această misiune nobilă.
În a patra zi de aflare la Kemer, tabloul nu pare să sufere mari schimbări. Atît că Radu Inereanu de cum intră în valuri se lovi de o piatră după care simți o durere acută în șira spinării. Deranjat de aceste dureri, imediat se gîndi că va avea din nou probleme cu hernia de disc, pe care medicii nu o dată i-au propus s-o opereze. Din cauza bolii, de fiecare dată cînd urma să se scalde în mare, se întindea copilărește pe burtă, întrînd între valuri ca o reptilă. Înnotînd așa, parcă i se potoleau durerile. Prefera s-o ia razna depărtîndu-se de mal, unde era mai puțină lume și astfel putea să admire munții pitorești din preajma stațiunii, dar și cerul albastru-albastru...
Radu Inereanu rămase oarecum surprins cînd observă că și cei doi fotoreporteri preferau să înoate la o anumită distanță de litoral. Faptul acesta îl făcu pe Radu Inereanu să-și amintească cu satisfacție de anul 1977 cînd o lună întreagă s-a aflat în compania Dimei Mațanova, o domnișoară foarte drăguță din satul Dorkovo, amplasat pe malul lacului Batak de lîngă Pazardjik. După aproape 30 de ani, de cînd nu o mai văzuse pe Dima mai păstra vie în memorie vocea ei zglobie și cuvintele rusești pe care le rostea cu un evident accent bulgăresc ceva asemănător cu atmosfera de acum trei decenii, actualiza în simțiri comportamentul celor doi americani de origine bulgară. Poate că anume acest sentiment îl făcu pe Radu Inereanu să iasă la mal, lăsîndu-i pe cei doi fotoreporteri în obișnuita lor discuție agitată.
Scăpat de îmbrățișările mării, simți că și durerile din șira spinării îl mai slăbesc, așa încît simți nevoia de a se întinde pe o canapea de piele albastră. Razele soarelui băteau deja pieziș parcă intenționînd să ascundă tot mai mult vîrfurile cu fărătură de basm medieval ale Kemerului. Oamenii locului spuneau că pe aici, cîndva își ținuse calea spre Palestina și Egipet faimoasa oaste a lui Alexandru Macedon. Acum, însă, Radu Inereanu vedea cum din apă își facea apariția tînărul bulgar, care odinioară se scălda cu colega sa de la ziarul american...
Își adună agitat și în mare grabă toate aparatele și bulendrele într-un rukzac, își aprinse o țigară cubaneză și deja fumînd nervos se întinse pe o canapea din vecinătate. Era ora cînd de obicei oamenii nu mai vor să se scalde, fiecare grăbindu-se la cină, după care se adună la distracțiile de seară ce aveau loc cu regularitate în curtea stațiunii balneare „Larisa M”, lîngă piscina cu apă dulce și cristalină, oglindind puzderia de becuri multicolore, jucăușe.
Noaptea a trecut ca un vis. Dimineața, însă, s-a stîrnit un vînt șăgalnic de primăvară tîrzie, valurile mării s-au agitat și ele în talazurile lor, din cînd în cînd tuna și fulgera ca, în cele din urmă pe tot litoralul să se dezlănțuie răpăitul unei ploi torențiale. Dar nu ținu mult ploaia că peste cîteva clipe, norii grei se topiră undeva în depărtările golfului Antalya, înspre Cipru, astfel că ziua ce urma începu cu aer proaspăt, mirosind iar a fructe exotice ca toate cele de pînă acum, îndeosebi a portocale turcești. Cu atît mai neașteptat deci tabloul lugubru pe care aveau să-l vadă pe plajă oamenii veniți încoace, inclusiv Radu Inereanu. Odinioară salvamariniștii trăsese cu canga din iureșul valurilor trupul unei domnișoare avînd pe corp urme de vădită violență. Fața îi era toată în vînătăi hașurate, iar gîțele ei lungi îi înfășurau gîtul subțire parcă anume să-i curme respirația. Nici urmă din tinerețea fermecătoare a bulgăroaicei pe care mai ieri o admirau cei din jur. Nici urmă din agitația a doi fotoreporteri care odinioară țineau să imortalizeze clipele și orele de odihnă ale unei întregi plaje turcești. Medicii-legiști i-au constatat moartea violentă, după care au acoperit-o cu o prostire albă, astfel marcîndu-i clipa plecării ireversibile. Dar unde-i tînărul care a însoțit-o pînă la tragedie? A rămas doar zvonul că a fost dat în căutare internațională și că în toiul nopții izbutise să părăsească stațiunea lăsînd portul Antalya și făcîndu-se dispărut într-o direcție necunoscută.
În aceiași zi Radu Inereanu răpus de dureri acute în șira spinării, a părăsit Turcia, grăbindu-se la Chișinău, unde, în scurt timp a fost supus unei intervenții chirurgicale pentru înlăturarea herniei de disc.