La ora 12, sistemul de siguranță și control al stratului de vid situat în zona inferioară a stratosferei dăduse alarma, indicând infiltrații atmosferice în partea de nord-est a Africii. La câteva minute de la pornirea mașinilor de evacuare a aerului, infiltrația fusese mai întâi limitată în jurul piramidei lui Kheops, iar apoi redusă complet. Restabilirea vidului, mai ales în regiunea unui monument atât de important al vechilor civilizații, trebuia efectuată rapid pentru a nu da timp vreunui agent patogen al pietrei să-și înceapă opera distructivă. Asemenea deranjamente se mai produseseră în zona inferioară a troposferei înainte cu 3-4 luni, în limitele fostei aglomerări verticale New York din America de Nord. Și aici infiltrația fusese treptat captată și redusă în pungi invizibile, de la marginile fostului oraș, într-o clădire cheie construită pare-se în scop ornamental la vremea ei, numită în mod obișnuit clădirea ONU. Acea formă de civilizație de pe continentul american îi era puțin cunoscută cercetătorului contemporan, pentru că nu ajunsese încă la aprofundarea formelor vestice ale vechilor civilizații. Chiar și unele datări terestre, de proveniențe diferite, pe care le transmiseseră computerele erau contradictorii în privința acestor forme de civilizație. Conform complexității fizice și psihice cu care era dotat, precum și viitoarelor participări la releul interplanetar de transmitere a cunoștințelor, fișa de acumulare a cercetătorului nostru pe următorii doi ani prevedea în special aprofundarea unei probleme a vechilor civilizații: "Psihologia umană din apoca imediat premergătoare civilizației stratosferice". În vechile civilizații edițiile filologice de texte clasice marcau printr-o așa numită "crux philologica" anumite cuvinte sau fragmente aflate încă în litigiu, în ceea ce privește exactitatea ori semnificația lor. Noua civilizație păstrase procedeul "crucilor" pentru stările psihice încă neelucidate ale vechilor civilizații, stări care fuseseră puse în ecuații de ordin general. În primul rând, accepția noțiunii denumită pe vremuri "sentiment" nu era prea lămurită. Sentimentele fuseseră stări psihice pure? Limbile vechilor civilizații vehiculaseră pronunțate forme de primitivism mintal care, pretând la ambiguitate, de multe ori derutau aparatele. Înafara faptului că punerea de acord a tuturor acelor limbi asupra acestui concept îl încurca și mai mult pe omul modern. Existau și azi texte mai obscure chiar decât practicile magice, greu de priceput de sistemul riguros științific al gândirii moderne. Din coroborarea tuturor datelor furnizate de mașini, sentimentele păreau să fi fost stări psihice cu grave repercursiuni asupra fizicului individual și colectiv. Stările emoționale puternice provocau se pare perturbări ale umorilor din corp, dar mai ales o puternică accelerație a circulației sanguine: "De câte ori trecea pe lângă el, în rochiile ei pastelate, cu mers legănat, cu parfumul ei în care se amestecau mirosuri vegetale cu arome subtile ditilate în laborator, inima-i începea să-i zvâcnească și un val de sânge-l năpădea în creier și-n obraji..." Textul acesta era o mostră benignă cu privire la efectele stărilor emoționale asupra fizicului, un text printre bilioane de texte care, după formalizare, fusese clasat într-un compartiment periferic al fenomenelor psihice din trecut: compartimentul "Relațiile dintre sexe". În civilizația modernă, noțiunea de sex era necunoscută, fiindcă dispăruse realitatea pe care o desemna; Cercetătorii din domeniul psihologiei reușeau cu greu să-și închipuie niște ființe care, deși dotate cu o gândire uneori remarcabilă pentru niște vremuri primitive, limitate la o știință atomică elementară, erau atât de nevolnice ca alcătuire fizică, încât neajungându-și lor însele, căutau să se completeze cu ființe de sex opus. Această completare care, în cele din urmă se reducea la un simplu schimb hormonal,ajungea să aibă uneori urmări grave asupra psihicului, ducând chiar la sinucidere, adică la întreruperea voluntară a procesului vital. Identică în întrege faună și în întreaga floră, această completare era până la urmă, unicul mod de perpetuare a speciilor. "Ca să-i ierte purtarea bizară, lipsită de orice responsabilitate, ar fi trebuit să știe că în urmă purta o ereditate încărcată; cu multe generații înainte în familia lui, dintr-un incest între un tată și-o fiică se născuse un copil care avea să fie străbunicul lui. Din acest străbunic, în mod ciudat, ieșiseră două generații de oameni normali, vitali, activi, după care, fără nici o explicație aparentă, urmaseră vreo trei sau patru generații de bețivi, de morfinomani și de invertiți sexuali. El era fiul unei nemțoaice grase, gospodină și avară, și al unuia dintre vlăstarele familiei mai sus pomenite, fost morfinoman și invertit sexual. Aveau să urmeze două generații de orbi, apoi câteva de schizofrenici și așa mai departe, atâta timp cât societatea nu avea să ia măsuri științifice în privința înmulțirii oamenilor din cauza lipsei mijloacelor necesare pentru a instaura asemenea metode civilizate..."
Lumea modernă, în care înmulțirea se făcea în vaste incubatoare, fără participarea hormonală a nici unei ființe, nu mai cunoștea noțiunea de ereditate. Din textele clasate la compartimentul "Reproducerea în regnul uman" reținuse un text din jurnalul unei femei: " Sunt urâtă...Și dacă aș fi numai urâtă, ar mai fi cum ar mai fi, dar poate fiindcă de copil am știut că sunt urâtă, am o fire închisă, bănuitoare și nesuferită. E da mirare cum omul ăsta s-a lipit de mine!... Pentru câtă vreme, nu știu și nici nu-mi place să mă gândesc. Vreau să profit de minunea asta nesperată și să fac un copil. S-ar putea,... adică mai bine zis, este sigur faptul că acest copil să fie urât ca și mine. De obicei, ceea ce este prost și urât se transmite cu mare succes din generație în generație... Rațiunea îmi spune că, în mod normal, un om urât n-ar trebui să înmulțească lumea cu încă un dezmoștenit, dar ceva mai puternic decât această rațiune, ceva căruia nu știu să-i dau un nume, un fel de turbare a minții și-a simțurilor mă face să doresc din răsputeriacest copil; ba mai mult, un fapt de-a dreptul straniu, aș vrea ca el să-mi semene, să fie o ființă în care să mă recunosc și, într-un fel să mă reeditez!..." Calculatorul clasase textul la compartimentul "Instinctul reproducerii" printre textele normale. Pentru a afla dacă nu cumva calculatoarele se-nșelaseră, cercetătorul supusese textul unei supervizări, dar răspunsul elimina orice posibilitate de clasare a textului în domeniul patologiei. Supervizorul indica chiar o perfectă coerență logică precum și lipsa oricărei greșeli gramaticale, ceea ce însemna că autoarea fusese un om instruit. Calculatoarele revelaseră nenumărate dovezi ale primitivismului epocii studiate. Convingătoare în ceea ce privea primitivismul gândirii vechilor civilizații i se păreau unele texte clasate în compartimentul "Manifestări ale psihologiei colective", care avea două subdiviziuni importante: a) manifestări spontane; b) manifestări sugerate.
"Se strânsese mulțime de oameni, ca frunza șio ca iarba, și arzând smirnă și tămâie se izbeau cu capul în țărână și strigau: "Baal, Baal, Baal!", iar cu mâinile lor își sfâșiau și-și zgâriau fețele și piepturile..." Sau, pe marginea altui text provenit dintr-o epocă târzie, în comparație cu cele descrise în textul de mai sus, o mână scrisese următoarele: "Înveșmântat în peplum de purpură, purtând cunună de lauri pe cap, fiincă puțin mai înainte se proclamase și, prin urmare fusese proclamat glorie a poeziei latine, cu o privire care se dorea a fi inspirată, cu capul dat pe spate ca într-o comunicare directă cu muzele și cu divinitatea, împăratul plutea în sandalele lui de aur, printre rândurile mulțimii care, artistic aliniată în grupuri prosternate, nu-și înălțau frunțile din țărână decât pentru a striga ritmic:"Nero, Nero, Nero! Ura, ura, ura!", prelungindu-l când pe "r", când pe "a"...". Citate asemănătoare, diferite doar din punct de vedere cronologic și lingvistic, putuseră fi cu greu calculate din cauza numărului lor foarte mare. Caculatoarele grupaseră în compartimentul pomenit și enunțuri mai obscure, având însă același conținut. Textele asemănătoare fuseseră dealtfel grupate sub ambele subdiviziuni. Pentru a simplifica munca cercetătorului aparatele marcaseră o acoladă care unea cele două subdiviziuni, citatele fiind trecute la dreapta acoladei.
Fiecare epocă se simțea îndreptățită să interpreteze asemenea enunțuri aparținând unor epoci trecute, pentru a-și dovedi superioritatea și emanciparea ei spirituală față de tot ceea ce o precedase, precum și-n scopul de a demonstra înapoierea adevărată a maselor sau cea pe care ele fuseseră nevoite s-o simuleze în unele epoci. Înapoiere veritabilă când era vorba de incapacitatea maselor de a deosebi înșelăciunea de adevăr, în epocile mai îndepărtate, și simulată atunci când masele erau cuprinse, în epoci tardive, de entuziasme incompatibile cu nivelul general psihoștiințific de dezvoltare a umanității. Textele explicitar-critice fuseseră clasate într-unul dintre cele mai vaste compartimente ale psihologiei civilizațiilor apuse, denumit nu întâmplător "Umor inconștient?" sau "Ironie disimulată?". Titlul dublu urmat de semnul incertitudinii "?", pretând la ambiguitatea interpretării, îl punea în mod evident în încurcătură pe omul de știință modern, obișnuit cu clasări indubitabile. Mulțimea citatelor și natura lor contradictorie (asta doar în măsura în care acestea manifestau un discernământ indiscutabil cu privire la trecut și o opacitate totală față de fenomenul identic din prezent) cerea imperios o reclasare, care consta de fapt într-o nouă analiză a enunțurilor și în alegerea unui singur titlu. Această nouă analiză antrena în mod automat și eliminarea actualului semn al incertitudinii care urma după titlu. Cercetătorul modern din domeniul psihologiei nu îndrăznea să-și ia răspunderea unei interpretări proprii într-un domeniu al vieții spirituale care nu mai avea nici o tangență cu viața spirituală a noii civilizații, pentru care noțiunea de masă corespundea doar materiei, fiind o civilizație puternic individualizată. Omul modern trăiește singur și este o ființă asexuată. Creat într-un laborator care-l livrează existenței în stare adultă, dotat cu o capacitate de acumulare a întregii științe a lumilor apuse și a celei actuale, el, omul modern nu-și vede niciodată semenii, comunicând cu ei doar prin intermediul undelor magnetice, dornic și obligat să știe tot ce i se repartizează încă din perioada intra-laboratorială, calculatoarele însărcinate cu repartizarea acumulării științifice. În decursul existenței, prin creierul omului modern trebuie să treacă cel puțin o dată atât cunoștiințele vechilor civilizații, cât și cunoștiințele civilizației actuale. Omul modern își ajunge lui însuși atât fizic, cât și moral; el nu cunoaște nici sentimente, nici dorințe. În momentele de deconectare, omul modern intră în relații benevole cu ființe terestre sau extraterestre, indicate de computere drept cele mai potrivite cu ființa terestro-stratosferică ce tocmai se deconectează.
"Lucrez într-un spital de urgență. Majoritatea pacienților din acest spital sunt accidentați sau sinucigași care și-au ratat sinuciderea și care, datorită încercărilor noastre de a-i salva, mor uneori în chinuri inimaginabile; Chinuri atât fizice, cât și morale. Sunt chinurile spălăturilor stomacale, ale plastiilor de esofag, ale oaselor lipite țandără cu țandără, chinurile unui act suprem ratat și regretul unei vieți pierdute, atunci când acesta există. Și, de obicei există... Am avut parte de mari dezamăgiri și nenorociri în viață. Au fost momente când moartea mi s-ar fi părut o izbăvire. Dar niciodată nu m-am dus cu gândul la sinucidere; mi se pare un act de lașitate, rușinos. Dintr-o viață în care lucrurile merg prost, ca și dintr-o țară în care lucruriloe merg de-a-ndoaselea nu trebuie să fugi, deși ai fi îndreptățit. Nu e greu să fugi, e foarte greu să rămâi!... Trebuie să știi să înfrunți vicisitudinile prin care treci tu și cei din neamul tău. Și mai mult, să știi să accepți singurătatea. Să accepți că nimeni nu-ți dă nimic, nici măcar în schimb. Să accepți că în momentele de luciditate, când mintea pare să-ți fi trecut printr-un refrigerator, ești singur, legăturile tale cu cei apropiați sunt doar legături biologice, singurele legături cerebrale fiind doar cu speța, prin intermediul operelor create de spiritualitatea ei. Între tine și părinții tăi, ca și între tine și copiii tăi, legăturile sunt atât de superficiale ca și aceea care, într-un viitor, va fi între eprubete și ființele elaborate în ele. Există în viața omului momente de luciditate maximă, de răceală și de desprindere, care îl apropie de o lume necunoscută ce străjuiește cele două limite ale existenței, nașterea și moartea; acele momente în care toate conveniențele sunt abandonate, când tot ce am învățat că-i leagă pe oameni ne apare ca un balast de truisme moștenite și când, spiritualizați pentru scurt timp, ne dăm seama că spiritul este o categorie individuală, singura împărăție în care nu avem nici mai-mari, nici subordonați, dar nici egali; e o categorie despre care doar bănuim că ne-ar putea apropia de o incontestabilă eternitate...".
Asemenea texte cu implicații variate fuseseră atribuite mai multor compartimente. La prima selecție au fost date la compartimentul "Depresiuni psihice(ducând la autosuprimare)". Textul de mai înainte, aparținând începutului epocii electronice a vechilor civilizații, fusese clasat ulterior și în cadrul compartimentului "Previziuni științifice", deoarece făcea aluzie la modul în care aveau să fie creați oamenii epocii moderne. Acest text care, la vremea lui trebuie să fi părut foarte fantezist, vorbea despre ființe, autorul lui neputând să prevadă, într-o epocă atât de precară din punct de vedere științific, că singura ființă a lumii moderne, avea să fie omul. Omul modern, creație de laborator, cu existență fizică și mentală echilibrată, strict controlată de aparate, nu poate cunoaște îndoielile metafizice sau urcușurile și coborâșurile unei vieți care să ducă la autosuprimare. El este construit după un sistem asemănător cu cel tranzistorial din vechile civilizații. El își conservă corpul nealterat în decursul existenței. În prima perioadă își conservă energia mintală prin acumulare; în momentul în care acumularea atinge punctul maxim, ea se transformă într-o substanță nouă care se oferă mai întâi aparatelor, iar acestea, expurgând-o de tot ceea ce nu este original, o oferă circuitului general al gândirii omenești. Această restituire coincide cu momentul dispariției omului. Menirea lui mintală pe Pământ se-ncheie printr-o epuizare utilă și logică. Despărțirea de viață este prevăzută cu dată fixă din prima zi a existenței, din clipa în care ființa umană părăsește laboratorul în care a fost creată. Această despărțire se petrece în perfectă singurătate, ca și întreaga viață a omului modern. Există o perfectă sincronizare între epuizarea fizică și cea psihică a omului modern, dispariția lui la dată fixă fiind cât se poate de firească și neavând nimic dramatic. Individul, care în perioada de acumulare are tot timpul să afle că nu este sortit eternității, nu se opune și nu se miră.Nimeni nu-i regretă dispariția. Lumea modernă este o lume a solitudinii tehnice și civilizate. Ea nu cunoaște sentimentele, deci nu știe ce sunt regretul și durerea.
Cercetătorul nostru modern, al cărui domeniu de studiu este psihologia vechilor civilizații, ajunsese la anumite concluzii reprezentând suma informațiilor furnizate de mașini în urma cercetării tuturor mărturiilor scrise, rămase de la aceste civilizații. O ramură a studiului se baza exclusiv pe datele din jurnalele intime scrise de persoane care nu fuseseră scriitori profesioniști, pe a căror sinceritate se putea conta mai mult, aceste notări nefiind destinate publicării, ci fiind făcute dintr-o nevoie de descărcare sufletească. Din asemenea texte se descoperiseră, mai ales, principalele stări sufletești ale oamenilor acelor epoci îndepărtate, care, cu tot primitivismul lor, se înscriau în istoria omenirii.
" La câțiva ani după ce te naști, în momentul în care ești în stare de o rațiune elementară, începi să muncești. Mai întâi treci printr-o perioadă de acmulare de cunoștințe care te fac apt să-ți câștigi o pâine. Ajuns ființă adultă, complet dezvoltată fizic și, se presupune că și mintal, dacă vrei să te-nscrii în canoanele sociale într-un mod convenabil, trebuie să-ți găsești un partener cu care să te perpetuezi; așa ajungi să întemeiezi un fel de trib în formă redusă, care se numește familie. Pentru întreținerea sufletelor pe care le ai în grijă, va trebui să muncești de trei ori cât muncești pentru umila ta persoană. În fond viața se reduce la simpla îngurgitare a unor alimente care înlocuiesc energia cheltuită și care te ajută ca a doua zi să o poți lua de la capăt, după câteva ore de relaxare nervoasă numită somn, sau la unele stări tulburi care umplu timpul dintre operațiile necesare vieții, stări ce poartă numele de sentimente. Cele mai puternice stări de acest fel sunt (de multe ori în forme ambigue): frica de moarte, care este o subspecie a fricii în general, frica de semeni, remușcarea, ura, singurătatea (sentiment pe care încercăm să-l convertim în iubire, în dăruire...), sau tristețea, un sentiment aproape permanent ce a apărut probabil o dată cu rațiunea, durerea și disperarea. În ceea ce privește îngurgitarea de alimente în scopul refacerii energiei vitale, este foarte trist că nu poți îngurgita întotdeauna ceea ce ți-ai dori. Această operație ar putea fi o plăcere dacă banii, un alt element indispensabil vieții, ar îngădui-o oricui. Se pare că somnul, necostând bani, este la îndemâna fiecăruia. Dar, poate că nu în mod paradoxal, cei care nu-și pot permite să mănânce și să bea tot ce și-ar dori, nu-și pot permite nici să doarmă cât ar avea chef. Ca să poți dormi cât vrei, ai nevoie ca anumite lucruri să le facă altul în locul tău. În ultimele secole îngrijirea elementară a unui om, deplasarea lui dintr-un loc în altul, în aglomerarea în care trăiește, exercitarea unei meserii, cer mai mult timp decât oferă ziua de 24 de ore. Timpul de care dispune omul pentru activități care l-ar interesa pentru sufletul lui, pentru plăcerea de a trăi, se reduce de multe ori la foarte puține ore. În scurtele momente în care îmi fac un bilanț al vieții, înțeleg mai întâi că nu mi-am dat seama că trăiesc; exceptând momentele de panică sau de mari dureri, când viața s-a manifestat necruțător și când n-am avut nici o îndoială asupra obiectivității lumii. În al doilea rând îmi dau seama că viața nu mi-a oferit mare lucru din ceea ce am așteptat de la ea. Din acest gol care se întinde între realitate și ceea ce aș fi vrut să fie realitatea, ia naștere un sentiment de neputință, de înfrângere și de umilință care mă transformă chiar și fizic. Filosofia, disciplina menită să învețe pe om să cunoască și să se cunoască, ar trebui să fie un panaceu universal, dar vai, în mod paradoxal ea demonstrează tocmai neputința omului de a cunoaște...! Tocmai din această cauză această disciplină nu mă poate consola de neputința mea de a cunoaște măcar ceea ce e cunoscut. Nici o filosofie nu mă învață ce trebuie să fac pentru a avea de două ori mai mult timp: o dată pentru a-mi satisface dorința de posesiune și încă o dată pentru a-mi satisface dorința de cunoaștere, cele două motoare care-l animă pe om. Chiar dacă oamenii vor ajunge în curând să cunoască alte planete, mie nu-mi va folosi la nimic, atâta timp cât voi avea nevoie să-mi pierd o bună parte din viață dormind sau atâta timp cât nu voi mânca pilule sau...chiar și energie electrică(!) pentru a-mi satisface măcar nevoia de cunoaștere. De multe ori mă gândesc că, poate, cel mai puternic sentiment este vanitatea. Altfel, de ce am umbla să cucerim lumi necunoscute, înainte de a face vreun efort de a ne rezolva problemele lumii cunoscute?... Leacul hepatitei este cunoscut, dar pe Pământ mai sunt încă suferinzi de hepatită! Degeaba... Omenia din noi se stinge tot mai mult, se diminuează. Nu mai avem timp! Acum șase sute de ani, oamenii mergeau cu căruța și aveau timp. Dar azi, când cineva întreabă într-un autobus, unde se află o stradă și din 15 pasageri care știu nu-i răspunde nimeni, fiindcă li se pare rușinos să fie de folos unui semen necunoscut, mi se pare că omenia și-a dat duhul!... Iar eu mă simt în fiecare zi tot mai străin; un străin printre străini." Cercetătorul modern realiza foarte greu dubla insatisfacție a oamenilor din trecut; cea de a nu avea și cea de a nu putea cunoaște. Oamenii moderni nu cunosc noțiunea de posesiune. O ființă cu reacții biologice diminuate, datorită hranei compuse doar din substanțe concentrate în pastile și din energie electrică, nu-și poate închipui reacțiile gustului, un simț cu care nu este dotată. Reținuse că multe persoane, în timpurile străvechi, ajungând să poată mânca după pofta inimii, erau ulterior nevoite să treacă la cure de slăbire, de cele mai multe ori din rațiuni estetice, dar și din motive de sănătate, grăsimea fiind pe atunci un pericol pentru viața omului. "Inima omului trece prin stomac" este un dicton fără nici un ecou în viața modernă. O dată cu spiritualizarea lui, datorită vieții izolate, controlată de mașini, omul modern s-a expurgat de dorințele posesive. Din momentul în care, prin dispariția nevoii unei vieți în comun individul se putea izola, precum și datorită condițiilor climaterice create de omenire, el fusese scutit de nevoia hainelor și a locuinței, dormind prin simpla levitare a corpului și prin așezarea orizontală pe o pernă de vid; din acel moment dispăruse emulația materială dintre oameni. Oameni au început de atunci să trăiască într-o izolare creată prin zone compacte de umbră asonorizată în jurul fiecărui individ. Pasiunea cunoașterii își pierduse calitățile de pasiune și, devenită cunoaștere pur și simplu, ajunsese unica rațiune de existență a omului. Ființele eronate la proiectarea lor în laborator, la începutul noii civilizații, fuseseră suprimate la prima probă a calculatoarelor, probă care dovedea incapacitatea acestor ființe de a-și duce la îndeplinire obligațiile raționale ce le reveneau. Prin acumularea întregii cunoașteri de care dispunea lumea în acele vremuri, se elimina posibilitatea inegalității intelectuale dintre oameni. În faza a doua, cea de verificare a cunoștințelor acumulate, aparatele indicau capacitatea selectivă a omului modern, în raport cu ansamblul cunoașterii. Apoi individul făcea o recapitulare a domeniului pentru care era cel mai bine dotat, timp în care aparatele înregistrau fiecare idee nouă apărută în creierul individului, pe marginea cunoștințelor acumulate. După această verificare electronică, pe tot parcursul existenței sale, individul transpunea toate datele originale create de creierul lui în formule, mașinile ținându-l la curent cu noile descoperiri din domeniul cunoașterii universale.
Spre seară, când încep pregătirile pentru deconectare, pentru că mașinile indică un consum intelectual suficient, cercetătorul își amintește unele texte care se integrează în domeniul său de studiu, dar trecându-i doar întâmplător prin circuitul mental, nu caută să le clasifice după compartimentarea lor strictă. "Am încercat ieri să-mi aduc aminte cât timp a trecut de când nu m-a mai emoționat lectura unei cărți care, altădată m-ar fi făcut să plâng; câtă vreme este de când n-am mai râs după un film sau de când n-am mai plâns după un mort. N-am reușit să-mi amintesc. S-a întâmplat încet. N-am avut un șoc. Am trăit experiențe de intensitate medie care, totalizate, poate ar echivala cu un șoc. În continuare, respect oamenii și nu încerc să le fac vre-un rău; dar cred că nu există un om, începând cu părinții și terminând cu copiii mei, despre care să nu fi spus și să nu continui să spun, din când în când, "mai ducă-se la dracu'!...". Răceala mea față de bagajul afectiv s-a desăvârșit în momentul în care mi-am dat seama că nu merită să suferi pentru nimeni și pentru nimic. Iubirea, acel sentiment care, sporadic ne face să ne simțim ca niște zmei, este dirijată mai mult de hormoni decât de nu știu ce cauze psihice. Sufletul nu este un bun partajabil. Afecțiunea, nefiind bazată pe schimburi hormonale, are un echilibru și mai precar decât dragostea. Mi s-au uzat nervii. Nu mai am răbdare să văd mulțimi înduioșate, aceleași care calcă-n picioare idolul adulat cu cinci minute înainte. Sub mantiile pompoase ale marilor sentimente se ascunde pleava instinctului de conservare, mediocritatea minților, dar mai grav, mediocritatea sufletelor. Îi înțeleg pe oameni fiindcă înțeleg lumea în care trăiesc. N-au cum să meargă drepți, pentru că trec printr-o arhitectură în care nu ai de ales decât între a merge drept și a-ți sparge capul, sau a merge cocoșat și a-ți păstra capul intact. În cel din urmă caz, singurele avarii sau cucuie se produc în cutia craniană, dacă nu este goală! Îi înțeleg pe oameni, dar nu-i mai iubesc. Poate că oamenii ar avea nevoie de mai multă singurătate pentru a se iubi unii pe alții, și de mai mult timp în care să mediteze asupra lor înșiși. În apartamentul de deasupra mea, locuiește, alături de părinții lui, un copil care se joacă toată ziua, chiuie, urlă și zuruie tot felul de jucării zgomotoase. Există zile când cel mai mic zgomot îmi brăzdează creierii. Și zilele astea sunt din ce în ce mai dese. Îl urăsc pe acest copil, fără să-l fi văzut. E o ființă nevinovată, pentru care joaca este singurul mod de a-și manifesta vitalitatea. Dar și eu sunt la fel de nevinovat ca și el. Dacă ar muri copilul de sus? Aș zice, desigur, "săracul!", dar cred că a doua zi aș ofta ușurat, mulțumit că am mai scăpat de o sursă de zgomot din această pușcărie modernă numită bloc, împărțită în celule cu confort mediu, prost izolate fonic. Uneori îmi închipui că lumea o să piară într-o catastrofă. Dacă lumea ar avea asemenea soartă, n-aș concepe viața pe o planetă pustie, dar aș dori să trăiesc măcar o oră după ce s-ar instaura liniștea, o oră în care singurele zgomote să fie respirația mea și bătăile inimii mele. Mi-e foame de liniște. Dacă greșesc, Dumnezeu să mă ierte!...".
Cercetătorul modern își ordonează ideile, controlează comutatoarele energetice și stabilește dispozitivele în poziția optimă de recepție, înregistrare, calcul și emisie; în acest timp, circuitul mental este străbătut de texte studiate cu mult timp înainte..., "un fel de baie călduță și de zumzet ușor" s-ar fi spus, probabil, pe vremuri. "De când începem să-nțelegem și până murim, auzim într-una că banul îl dezumanizează pe om. Ceea ce nu ne împiedică, totuși, să ne agităm toată viața pentru a câștiga cât mai mulți bani. Timpul pe care îl răpim acestei nobile îndeletniciri, îl folosim pentru a da motivări morale tuturor acțiunilor noastre. De ce l-am omorât pe cutare, de ce l-am denunțat pe cutare... Nu ne păstrăm conștiința curată pentru că ni s-ar părea probabil plictisitor să ne uităm prin ea ca printr-un geam curat. Îi creem pete mai mici sau mai mari, asupra cărora medităm uneori cu părere de rău. Trebie doar să cunoaștem toate sentimentele pe care natura ni le-a pus la îndemână!... Conștiința ar trebui să fie singurul bun individual. Cred că nicăieri nu găsești mai multe moșteniri pe care, la rândul tău, încerci să le transmiți. Există trei cuvinte care mi-au atras atenția în viață, datorită frecvenței cu care au fost rostite: iubire, dreptate, conștiință.În afara definiției lor date de dicționare, ele nu există ca și formă pură. În viața de zi cu zi m-a frapat sinonimia dintre aceste trei cuvinte și alte două: ipocrizie și simulare. Îmi aduc aminte de vorbele generalului nostru: < Din respect și dragoste pentru ființa umană, acești oameni trebuie salvați, chiar dacă ne sunt dușmani. Au ca și noi părinți și copii! > Generalul le-a promis trupelor încercuite regim de prizonieri de război. Trupele s-au predat. După două zile a trebuit să abandonăm pozițiile. Hrana se termina. < Din cauza acestei noi situații în care ne aflăm, alimentele fiind insuficiente, este mult mai uman ca prizonierii să fie împușcați, decât să rabde de foame; drept care, am hotărât ca astăzi, la ora 12 a.m. să rezolvăm situația!> Vorbise același general. Situația, evident, s-a rezolvat. Orice situație se rezolvă cu arma în mână, atunci când "partenerul" este neînarmat. Ar fi fost inuman ca soldații noștri, lihniți de foame, sleiți de puteri și degerați de frig, să sape gropi; prizonierii și-au săpat singuri gropile. Fiecare a fost executat în groapa lui. N-avea nici un rost să supui la eforturi inutile niște oameni care mai aveau de trăit. Din respect și dragoste pentru umanitate...!"
Cercetătorul în domeniul psihologiei vechilor civilizații se pregătește pentru deconectare. În curând va sta orizontal pe patul său de vid. Prin levitare corpul își ia poziția corectă în care va sta până când aparatele îi vor anunța reluarea activității. Tensiunea circuitului mental se diminuează treptat. " Noi nu iubim, dar nici nu ne prefacem că iubim. Toate gândurile noastre sunt transformate în formule.", emite creierul cercetătorului apoi, încet trece în imponderabilitatea lipsei de gânduri. E pe cale să mai emită o undă slabă, abia perceptibilă de către aparate, când, deodată sistemul de alarmă începu să emită semnale puternice. Cercetătorul își încărcă creierul cu energia necesară perceperii mesajului, care putea să-l priveascvă doar vag.
" Alarmă! Stop! Nimeni nu se deconectează! Stop! Cei a căror scadență a sosit, se vor racorda din nou la sistemul energetic! Stop!" În timp ce își făcea plinul de energie, creierul cercetătorului emitea semnele incertitudinii. "Ce să fie asta? Iar infiltrații atmosferice? Atât de grave încât să îi alerteze și pe specialiștii în vechea psihologie?..."
"Alarmă! Toată lumea își va recapitula cu viteză maximă cunoștințele și va pune în funcție selectoarele de utilitate! Semnalăm apariția în spațiul stratosferico-terestru a unor aparate străine de releul nostru interplanetar! Nu reușim stabilirea unor legături pe căi raționale cu ei. Încercați să faceți legături raționale și să detectați codul de emisie! Stop!"
Cercetătorul își conectă creierul la recapitulări rapide, punând în același timp selectorul de utilitate în funcțiune. Imediat selectorul îi repetă două enunțuri aflate în punctul maxim al curbei de utilitate: "Tot ce știu sigur, este că nu știu nimic!"; "Ajută-te singur!". "Poate este selectorul defect" gândi cercetătorul. Abia acum își dădu seama că acele infiltrații atmosferice în zona vidată a troposferei, nu erau întâmplătoare. Se datorau tocmai acestor penetrări extraterestre necunoscute. Verifică din nou selectorul de utilitate, care indica în mod invariabil cele două enunțuri, ca maxime utilități din toată cunoștința cercetătorului nostru. În acest timp, sistemul de alarmă emitea semnale puternice însoțite de telegrame fulger: "Nu putem lua legătura pe cale rațională! Stop! Releele de comunicare terestră s-au defectat în patru puncte diferite! Stop! Clima se alterează în mai multe zone ale planetei! Stop! Cereți ajutorul altor planete din releul nostru! Stop! Repede! Stop!"
Cercetătorul reuși să ia legătura, simultan, cu două planete mari ale releului.
- Puteți comunica prin mijloace raționale cu extratereștrii necunoscuți care au pătruns în zona terestră?
- Da! răspunseră simultan cele două planete.
- Ce au de gând?
- Să vă invadeze!
- Încercați să le opriți pe cale rațională!...
- Nu avem cum, pe căi raționale!
- De ce?
- Pentru că refuză căile raționale...
- Și atunci, ce avem de făcut?

Cele două planete nu mai răspunseră, întrerupând emisia. Cercetătorul încercă să reia comunicarea, dar nu reuși. Sistemul de alarmă emitea noi telegrame: "Releul nostru de informații și comandă a început să funcționeze deficitar! Stop! În cazul în care va fi scos din funcție, încercați o ultimă luare de contact! Stop! Dacă nu reușiți, lansați forțele defensive! Stop! Nu ezitați! Stop!". După recepționarea acestui mesaj, cercetătorul percepu din nou semnale din partea celor două planete. Deschise decodorul de semnale și descifră mesajul: "Suntem indignați de ceea ce vi se întâmplă! Vom protesta pe căi raționale!" Transmisia se întrerupse din nou, dar cercetătorul nu mai putea verifica dacă era vorba de o întrerupere voluntară. Din ultimul mesaj reținuse cuvântul "indignați", care fusese foarte mult folosit în ultimele forme ale civilizațiilor studiate de el. Încercă din nou să ia legătura cu cele două planete. Aparatele "afectate" ale releului interplanetar funcționară perfect. "Ciudat! Probabil că extratereștrii necunoscuți nu au nici un interes să izoleze solidaritatea dintre planete!..." gândi cercetătorul, reluând comunicarea.
- Învățați-ne ce să facem!
- Protestăm și vom protesta!
Cercetătorul închise aparatul zâmbind a pagubă, cum se spunea în vechile civilizații. În același timp își lansă sistemul defensiv și începu selectarea ultimelor gânduri considerate de el demne pentru a fi consemnate pentru posteritate sau, poate, pentru nimeni...
"Astăzi, 1 Ianuarie, anul I al noii ere, am primit trei mesaje interplanetare adresate de planetele Z și Q. Conținutul ultimelor două mesaje, se pot încadra mai ales la ".
După această conștiincioasă observație, începu să regleze temperatura care creștea pe măsură ce aparatele extraterestre necunoscute se apropiau.

Bogdan Butariu
Arad, 3.01.2001 (mil.III)