Se înălțase Codrin ca la zece ani, când Ilarie începuse să-i destăinuie din vraja ce acoperă sufletul omului de munte, atunci când sfios intră prin rânduiala tainică a pădurii pentru a descoperi acolo o altă lume. Mai bună, cotropită de magie, și care simte atunci când pas de om bun îi brodează cărările. Copilul asculta vrăjit și, când într-o aplecare spre seară Ilarie îi povestise despre Vântoase și despre Pădureanca cea necunoscută chipului de om, Codrin cu inocența vârstei lui îi spusese:
- Tăicuțule, oare o să pot și eu călca cu pas sigur ca al tău pădurea? Să aud cum cântă cetina și să uit, așa cum spui tu, de tot și de toate?
- O să poți, Codrine! O să poți, căci ești parte din mine și trup bogat din viața mea am lăsat acolo, adormit sub pat moale de frunze și lângă izvor...
Anuța, care robotea prin bucătăria ce avea zid de frăție cu tinda, unde cei doi depănau vise, îi spuse lui Ilarie:
- Ba, să faci bine, Ilarie, drăguțule, și să-mi lași pruncul în apele mele! Nu o să mi-l iei prins de izvoarele ce cobor din munte, ca să uite de mamă și de casă! Codrin nu mai trebuie să fie ca noi! Trebuie să sporească în carte la cuget și în suflet, să nu mai bată cărări și să-și adoarmă visele pe sub adiere de brad. Vreau să fie om cu carte. Îl și văz dascăl pentru pruncii din împrejurimi, îmbrăcat curat și bogat în respectul celor ca noi...
- Anuță, draga mea femeie, nu de noi atârnă împlinirea viitoare a pruncului. Ci de ursită...Știi prea bine asta...Am hălăduit prin lume și nu mi-am găsit capac la ciutura sufletului decât la apa Ialomiței, departe de pădure și munte...Cine știe el ce soartă va mai avea...? De ce să nu-l lăsăm pe el să cântărească zilele ce îl vor înconjura de acum încolo...!
- Cum să-l lăsăm? Acum e prunc neștiutor. Se apleacă la basmele tale, cum se dă roibul însetat la apă cristalină și rece în vipia verii...O să vedem cum se va potrivi vieții, atunci când va deveni flăcău împlinit...Până atunci nu-l lua de lângă mine prin rătăcirile tale meșteșugite !
Dar în copil ardea dorul de a bate cu piciorul poienele, în care auzise că se strâng și dănțuiesc zânele bune, Vântoasele, coborâte din sprânceana muntelui ca niște fulgi de nea la nălucirea dintâi a iernii. Se gândea că acolo, în spatele umbros al muntelui, era o lume pe care trebuia să o cunoască, să o pogoare în suflet. Dar nici pe Anuța nu voia să o supere. O privea cu ochii lui atât de negri, că ai fi zis că îi înmuiase în strop de noapte. Părul începuse să i se așeze pe umeri ca un pârâu, ce creștea de la izvoare, și trupșorul începuse să ia forme de bărbăție, căci era ajutor de zi cu zi la treburile mai grele ale gospodăriei, braț de nădejde pentru Anuța. Se împlinea pe zi ce trecea, dar dobândea și știință, dovedind multă râvnă la citit și socotit, fiind printre primii din clasa lui, în care puteai număra copiii pe degetele de la o mână și un picior beteag. Dar înainte de toate avea o voce coborâtă parcă din cuibar de înger. Nici Anuța, nici Ilarie nu dovedeau a hori așa de măiastru. Mai ales Ilarie era prilej de speriat pisicile din tindă, atunci când începea să-și reverse glasul gros ca de buhai prin cotloanele casei. Codrin însă era frate de cruce cu doina, iar la hore ceterașul îl ademenea cu drag să-i ție hangul cu vocea lui măiestrită. Acolo, printre chipurile îmbujorate de patima jocului, Codrin o zărise prima dată pe Minodora. Se mirase băiatul că Bunul Dumnezeu grămădise atâtea semne de frumusețe pe chipul unei singure copile. Când a strâns-o pentru prima dată la joc, i s-a părut că îmbujorarea din obrajii ei se putea lua la întrecere cu rumeneala merelor de aur din povestea lui Prâslea cel Voinic, pe care i-o depănase cu mult drag Anuța, când începuse el a ajunge cu lumina ochilor la înălțimea mesei, pe care așterneau sfânta pâine.
- De unde ești, fată dragă? o întrebase Codrin, neslăbind-o din strânsura mâinilor sale tinere.
- De peste munte, de la Adâncata...
- Și în curtea cui ai răsărit așa de mândră?
- Rada este muma, iar Drăghia, vânătorul, tăicuțul...
De atunci băiatul trecea la pas de cal muntele și căuta poteca brodată de gândul amândurora, locul de taină și de taifas al sufletului lor. Când Ilarie, la îngrijorarea Anuței, îl luase la rost din pricina plecării lui de cu ziuă și întorsului spre înnoptare, Codrin îi spuse doar atât:
- Am cules la horă o floare și trebuie ca musai să o ud zilnic cu apa vorbelor de drăgălire...altfel sunt mulți grădinari prin împresurul ei, care vor să o pună în glastră la fereastra sufletului...
- A cui este?
- A lu’ Drăghia, vânătorul...
- Iepurele șchiop?
- Iepure...lup... auzi vorbă! Om îi, că din carnea lui s-a coborât în lume Minodora mea...Drăghia, vânătorul...!
Ilarie tăcuse și înghițise în sec. N-avea ce spune. Îl vânturase într-o aplecare de seară pe Drăghia și îl urmase de la spate cu fuga, până ce acesta se pierduse pe după munte. Se pare că iscusitul vânător simțise pe urme arsura de gând a lui Ilarie și din clipa aceea a știut cu cine are de-a face. Pornirile lui prin pădure s-au rărit, iar, după ce auzise din gura Minodorei sale pe cine avea drag fata lui, hotărâse să nu mai supere vânatul și lemnul lui Ilarie. Așa că nici acesta nu avea de ce mai cârmi cuvânt de împotrivire la alegerea feciorului său.
Cum Codrin se împlinise cam la 18 de ani, Ilarie îi spuse Anuțăi:
- Fată dragă, o să-l iau o țâră pe Codrin al nostru prin vârtejurile pădurii și cotloane de munte. M-a rugat de atâtea ori să mi-l fac tovarăș de drum... Acu’, că a împlinit cheag de ani, cred că poate socoti singur ce e bine și ce e rău pentru zilele lui viitoare. Cuget că un astfel de drum i-ar folosi ...Dacă nu i-o fi pe plac, atunci îl las în rosturile cărții. Să ți-l faci pitrocitor de cuvinte la școală. Asta ca să nu zici că fac după capul meu de bărbat altoit cu catâr domnesc!
Urcase Ilarie până în inimă de pădure și Codrin ascultase vrăjit glasul brazilor în legănare. Privea și se întreba de ce nu făcuse pas prin poteci, atunci când era mai neștiutor. I-ar fi pătruns și mai crunt în suflet dorul de a fi aici, singur cu gândul lui. Știa că tată-său începuse să simtă moliciune în pas, osteneală de bătrânețe în brațu-i până atunci de neoprit. Trebuia să ia cineva domnia pădurii, să o poarte pe mai departe. Știa că maică-sa se va întrista foarte, dar el nu avea cum mai trăi altfel. Căci răsărise în carnea și în sângele lui un glas de demult, chemare de munte și dor de pădure, și nu avea ce face. Se opriseră în Poiana Ciutelor, acolo unde Ilarie își mai odihnea călcătura pe la prânzuri de foc văratice. Se pogora dintre făcliile de brad, ce-și uneau spre cer frunțile, o liniște domoală. Codrin se întinse pe iarba încă pârguită de verde și începu să cânte. Răsunau timpanele muntelui de viersuirea sa, că ai fi zis că timpul se oprise în loc, călător obosit să se scalde în năvala glasului ce luase în stăpânire împrejurimile. Ilarie închise ochii și mulțumi Celui de Sus, că ajunsese clipa când mugur din trunchiul său se arăta falnic și plăcut pădurii sale. Simțiră dintr-odată cum se vălurește iarba înspre ei, ca o apă care curge pătimind printre pietre de munte și prin scorburi de stejar ecoul vocii lui Codrin se răsucea împletit cu o tremurare blândă de crengi, amestecată cu șoapte neștiute urechii de muritor. Era o zvârcolire de aer moale, ca și cum un uriaș și-ar fi plimbat degetele prin coadele împletite ale pădurii. Codrin cânta cu foc, dar Ilarie simți gustul unui gând amar de primejdie. Își amintise de vorbele moșului Cosoambă și de dansul Vântoaselor. „Ce gând mă năvălește, Doamne? Ficiorul aista al meu încântă cu horitul lui adulmecarea de vânt și poate nu e năzărire de om bătrân, așa cum mă simțesc eu acum. Dacă au auzit Vântoasele glasul ăsta coborât parcă din heruvimi cădelnițând? Dacă ne primejduim sufletul și viața, tată și fiu, sub privire ascunsă printre tufișuri a duhurilor tainice de pădure?”. Îl trase pe Codrin cu putere de braț, ca să-l trezească din visul lui și îi spuse:
- Ficior, hai ș-om mere spre poarta noastră, că nu mă știu în toate apele mele!
Codrin îl privi cu grije răscolită pe obrazu-i tinerel și îl ajută să se ridice de pe covorul de iarbă. Plecară pe căluții lor în pas întins spre Anuța, care îi aștepta cu gândul că pruncul ei va alege lumea oamenilor și nu pe cea a pădurii lui Ilarie, care și pe ea o înspăimânta uneori prin măreția ei deplină.
De atunci, ori de câte ori Ilarie era călător însingurat prin pădure, fără Avram sau Medrea, i se părea că aude șoapte nedeslușite, că simte cum aerul se toarce ca pe un fus uriaș și îi bate călcâiele, urcând până spre puntea inimii, apoi spre țancurile gândului. Dar mai știa că nălucile pădurii nu s-ar arăta niciodată unui om simplu ca el...
Și, totuși, i se părea că, ori de câte ori se afla singur, era urmărit de un foșnet necunoscut și parcă aceleași șoapte se răsuceau prin însingurarea crengilor. Era început de Prier și toate începuseră să cânte prin văzduhul pădurii osanale anotimpului, pe care Ilarie, de când o furase pe Anuța, îl păstra la inimă ca pe un odor de mult preț. I se păruse că mișcarea frunzelor era parcă mai nerăbdătoare ca de obicei. Ar fi jurat că zărise alcătuire de om, strecurându-se în spatele lățit de vremi al arborilor și se opri, glăsuind:
- Ce oi fi, om sau umbră de duh, arată-te! Mă prigonești cu pasul în urmărire de ceva vreme și nu îmi place când se întâmplă așa ceva în pădurea mea!
Într-o clipită din umbra copacilor, ce-și fluturau pe chip primele semne de viață proaspătă, se iviră trei balaoacheși, doi mai tinerei și unul înfipt bine în sulița anilor.
- Ce-i cu voi, mă, nespălaților? îi luă la rost Ilarie, care de mult purta ciudă pe hoții aceia nevăzuți de lemn. Trecu iarna hapsână, nu v-ați mai săturat cât arbore nevinovat ați cărat cu spinările?
Furii însă nu aveau motive de glăsuire și Ilarie mirosi primejdia imediat. Nu se putea răzima pe brațul lui Codrin, plecat peste munte la Minodora lui, iar Avram și Medrea erau pe culmea cealaltă a pădurii la inspectarea locurilor de adăpat și hrană pentru ciute. Nu avea nici pușca la el, fiindcă acum la croiala bogată a celor 60 de ani, socotea că nu mai are nevoie de așa ceva. Mai ales de când Drăghia îi slăbise potecile cu pasul lui. Balaoacheșii aveau securi strălucind de așteptarea morții și Ilarie se trase cu spatele la un stejar bătrân. Simțea lemnul tare susținându-i trupul și prinse curaj. Zări pe jos o creangă viguroasă de stejar și o apucă amenințător. Gândul cel bun îi șopti să fugă și să lase destinul în voia lui. Dar gândul cel viclean, cel de mândrie, îi șopti că nu ar fi de cinste ca Ilarie Streja să fugă mișelește din calea furilor. Așa că îi privea pe rând pe fiecare să vadă în clipocitul amenințării din ochii lor, unde să afle mal de salvare vremelnică. Se aruncă peste unul din tinerei cu toată greutatea corpului său adunat pe sub streașina anilor ca ciucurii mari de țurțur la vreme de iarnă. Îl lovi cu scurtătura de lemn peste mâna în care odihnea securea și acesta fu surprins de îndrăzneala omului singur. Ilarie îl prohodi peste măsele cu drepta, cu care făcea sfânta Cruce la așternutul mesei, și îi smulse securea din mâna nesigură. Balaoacheșul căzu ca un sac cu cartofi, pe care gospodarul îl priponește în cămara toamnei pentru nevoi mai întârziate. Ceilalți doi făcură pas de înaintare hotărâtă, pas răsădit cu sămânța mâniei adunată sub zulufii de păr smolit, ce li se vânturau pe sub pălăriile cu boruri de șatră. Ilarie sudui văzduhul cu niște vorbe, ce n-ar fi încăput nicicând în cădelnița părintelui Juravle, ce le statornicea duminica sfânta slujbă. Apoi se prefăcu că se repede spre țiganul aplecat sub ani ca și el, dar dintr-un salt de cerb aprig dădu drumul la sângele ce pâlpâia din brațul drept al celuilalt țigănuș. Nu apucă însă să se întoarcă, fulger înăsprit, spre țiganul puriu, că piciorul drept îi alunecă peste un prag de mușchi și licheni. Fu ceasul balaoacheșului nărăvit de ani, care-i săgetă piciorul stâng cu securea lată. Ilarie simți cum din el se prelinge primul strop de viață și își privi piciorul cu deznădăjduire. De acolo, de jos, de unde se afla, aruncă dibaci securea spre bărbatul rămas ca o amenințare neagră în picioare. Acesta chemă parcă în ajutor anii de tinerețe și reuși să fandeze în aerul tăcut al pădurii. Securea îl mângâie doar cu pripit ascuțiș de moarte, apoi se înfipse într-un trunchi din spatele lui. Ilarie știu că ăsta îi era sfârșitul. Și cum stătea așa, prăvălit cu obrazul mângâiat de răcoarea mușchiului primăvăratic, auzi de sub pământ lătrat adânc și înfricoșător. „Aista-i Cățelul pământului!”, gândi el repede, ca și cum ai trece o custură pe piatră de ascuțiș. Și el, și balaoacheșul, ce se ridicase de la pământ și căuta să se apropie pentru a-l mirui pe veci, simțiră cum un frig straniu cuprinsese locul ca o negură primejdioasă. Se priviră unul pe altul, o clipă, ca și cum ar fi vrut să citească unul în ochii celuilalt, dacă vreunul din ei avea știre de amenințarea ce se abătea supra lor. Deodată poiana fu călcată în pas repezit de zâne, dalbe ca mielușeii cruzi, iar graiurile lor se amestecau cu șoaptele vântului, reverberând în ecouri din altă lume. În fruntea lor călca măiastru Pădureanca. Ilarie știa că ea era. Stăpâna locurilor de pădure, duh blând și vechi de la facerea humei și cerului boltit peste oameni. Și mai știa Ilarie că acum era vremea să închidă izvoarele ochilor, căci auzi pas înfundat și simți cum podeaua pădurii se clatină, iar un nefiresc amestec de șuier de șarpe cu cucurigit aprig sparse tăcerea locului. „Vasiliscu’...!” cugetă Ilarie, care-și strânse baierele de la pungile ochilor și își ținu răsuflarea ca mort. Balaoacheșul vru să facă pas înainte de amenințare, ridicând în aer securea de prădăciune, dar Ilarie știa că de acum este mântuit din partea amenințării de moarte a acestuia. Vasiliscul bătu aprig din aripile-i cocoșești și înălță glas ce parcă creștea din bojogii săi nesătui de moarte. Ilarie mai auzi cum trupul țiganului fur se prăvălește sub oglindirea ochilor de topaz ai ființei cu coroană de aur pe creasta-i mândră. O liniște mare se plimba nestingherită prin cămările pădurii și lui i se părea că numai bătăile inimii lui se mai aud în strânsoarea de pace, ce se încuibase printre crengile copacilor. „Trebuie să par dus din astă lume”, mai îndrăzni el să cugete, de teamă ca săgeata de gând slobozită să nu sfâșie tăcerea și să-i dea de gol sămânța de viață ce încă o purta în el. Auzi cum iarba proaspătă fâșie, aducând spre el miresme de rășină și con de brad. Întredeschise ochii, așa cum făcea când îl adormea pe Codrin, prefăcându-se la somn, pentru ca pruncul odată plecat în sania odihnei pe derdelușul viselor, el să poată trece în camera Anuței. Simți cum ființă îngenunchează lângă el și auzi un glas nepământesc de duios:
- Ilarie...Ilarie Streja...nu ai a te teme...! Mi-ai păzit pădurea amar de vreme și te-ai dovedit stâncă de cinste și omenie pentru animalele și lemnul meu... Știi bine cine sunt și să mai știi că acum este a doua oară când mă arăt la chip de om...! Nu te teme...Bea din lumina poienii, căci Vasiliscul este sub stăpânia mea...
Ilarie mai simți cum Pădureanca îi mângâie obrajii, pe care barba crescuse parcă mai repede în clipa de cumpănă, prin care poposise călător pribeag, și un miros de trifoi și fân proaspăt cosit îi urcă peste simțuri. Deschise ochii și văzu frumusețe, la care niciun pământean nu a visat vreodată. Pădureanca era ca o rază de soare cufundată într-un diamant de lună plină, iar pe creștet ai fi zis că îi înfloriseră toate stelele revărsate peste lume.
- Ai rană de moarte la picior, Ilarie, continuă Pădureanca să-l aline cu vorba. Îți voi da sorț de scăpare și te-om duce, eu și Vântoasele mele dragi la marginea satului, ca să te găsească picior de om. Îți dau înapoi viața, atât cât ți-a hărăzit-o Cel de Sus. În schimb, vreau să-mi dai și tu dar de viață..
- Dar de viață? Ce fel? îngăimă Ilarie, minunându-se că un om nevrednic ca el poate glăsui unui duh vechi de pădure.
- L-am auzit horind pe Codrin al tău, atunci când l-ai adus în pădure și tare ne-o plăcut. Mie și suratelor mele. De om trece cu bine sfântul Paște, să-i spui ca la Cincizecime să vină în Poiana Ciutelor...
- La Rusalii?
- Da, la Rusalii...că am o vorbă cu el. Da’, să nu uiți, Ilarie, așa cum faceți voi, oamenii, după ce se gată un bine aruncat de soartă asupra voastră...
- Așa voi face, mai apucă Ilarie să rostească stins, căci rana din picior își întinsese umbra de pieire prin pârâiașul de sânge ce se odihnea pe lichenul proaspăt.
Privirea i se întunecă, o slăbiciune îi cuprinse încheieturile și mare întuneric se abătu peste trupu-i stins la pământ.
Spre seară, câțiva săteni, ce veneau de la stână, îl găsiră aproape fără suflare la marginea satului. Îl duseră la grijirea Anuței și chemară pe Mitru, felcerul, să vadă dacă Ilarie Streja mai avea sorț de preumblare printre oameni sau va deveni umbră de uitare...