agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-12-07 | |
Răspândise luna pe cer lacrimi de sânge, în noțile când Anuța păzise somnul adânc și parcă străin de viață a lui Ilarie. Mitru îi spusese că rana de la picior este destul de aprigă, dar pădurarul era bărbat tare și nu aveau de ce a se teme de moarte. Dar vorbele felcerului erau vorbe de om, nimeni nu știa ce sorț de viață primise Ilarie când mumă-sa, Saveta, îl adusese sub nor de munte. Și Ilarie simțea cu fiecare zi grămădită peste el, cum o aripă de primejdie fâlfâie din ce în ce mai aprig. Știa acum că nu peste multă vreme va trebui să se pregătească de drum fără întoarcere. Îi era greu să se gândească că o va lăsa singură pe Anuța. Codrin era stâlp al casei deja, dar locul lui, al bărbatului ce o furase haiducește peste apă și munte, nu i l-ar fi putut lua nimeni.
- Anuța mea, dragă, îi șoptise el într-o seară, când Codrin zăbovise mai mult în brațele Minodorei. Am semn de plecare... - Ce vorbă scoți și tu, Ilarie, unde să pleci în starea în care te afli? - Apăi, eu nu va trebui să fac nimic, Anuță! Alții vor avea grijă să mă despart de tot ce îmi este drag. E scris în carte cu slovă întoarsă, din seara când maica m-a dăruit luminii... - Ah, despre astfel de plecare este vorba, ai? Păi, ce fel de om ești tu, să nu crezi în vorba deprinsă din învățătură a lui Mitru? Rana se va închide, nu trebuie decât să stai liniștit și să nu mai dai din gură vorbe de cobire deșarte..!. - Simt, simt, femeia mea dragă...! Și nimeni nu poate smulge din sufletul omului taina, pe care îngerul i-o deschide, când este aproape de plecare. Mi se năzărește în vis, sau aievea, când sunt singur aici în camera noastră, că poștalionul cu zece roibi albi stă la poartă și m-așteaptă... Pe capră stă un om tare întunecat, cu o mantie lungă cu stele văpsite în toate culorile pământului. Stă și așteaptă ca Ilarie să dea glas de plecare... - Urâte și încâlcite vise mai ai, bărbate! Lasă, că vine ea vara și te sui iar pe roib și nu te mai văd până la asfințituri...Vorbești acum așa, că ai tristețe pe inimă că trebuie să stai locului, țintuit de pat. Să vedem atunci ce ai să mai spui! - Anuță, am rugăminte mare la tine. Cată în lada în care îmi țin eu pușca de vânătoare... - Acu’, musai? - Acu’, Anuță, acu’! Că vremurile sunt tot mai scumpe la vedere și se trec ca frunza de toamnă sub pasul călătorului. Omul, ca iarba, zilele lui, ca floarea câmpului...știi cum zice glasul psalmistului... - Și ce ar trebui să aflu în lada aia? - O să găsești într-o cutie metalică doi bani de argint. La noi, aici în munte, banul ăsta, pe care din bătrâni îl știm de ort, se pune pe găvanele ochilor celor care pleacă... - Ilarie! îl suduise Anuța și cu privirea, și cu strânsoarea vorbei. - Ascultă-mă, Anuță, să nu uiți...! Când o veni vremea, să nu mă lași neplătit, că n-am cum urca în poștalionul roibilor albi. Să mă trec dincolo... - Mă, bărbate, da’ văz că a intrat dihonia asta de gând în miezul minții și nu o mai dezghioci de acolo, parca-i fi jurat! - Fata mea dragă de câmpie, când mă așez la cina de taină a amintirilor seară de seară, văz cât sunt de sărac în merinde! Așa mă simțesc eu de la un ceas și asta însemnează că s-a șters umbra pe care o făceam pe pământ...Vezi, să-i dai glas lui Codrin ca mâine să nu mai bată drum la Minodora. Să stea pe aproape, să vă știu pe amândoi pe lângă sufletul meu. Am o vorbă și cu el ca între bărbați singuri, fără papuc de muiere prin preajmă...Să fiți amândoi aici, când va trebui...Să nu plec cu lacrimă în ochi, că nu v-am privit din poarta casei la plecarea căluților albi...! Anuța începu să plângă ușurel și se cuibări lângă Ilarie pe cerga cu culori rupte din obrazul văzduhului. Îl mângâie pe fruntea îmbrobonată și dogorind ca plita în iarnă și îi șopti duios: - Și cui mă lași tu, mă, Ilarie, cui mă lași? Că mi-ai promis atunci pe capra șaretei tale că vei rămâne cu mine până la săvârșitu’ lumii? - Eram mai tânăr și nedeprins cu sorții, care se abat peste om ca norii vălătuci înainte de o furtună mare. Credeam că am să împărățesc lumea și pe tine te-oi pune regină peste stele... - Și m-ai pus, Ilarie...m-ai pus...! M-ai iubit, cum iubește soarele, drăguțul, blânda lună...! Ai fost lângă mine și Domnul mi-e martor că niciodată n-am simțit grije și așchie de tristețe pe sufletul meu. Când vedeam că te ații pe poarta casei de două-tri ori pe zi, dând binețe buzelor mele, juca inima în mine ca titirezul copilăriei. Și îmi era tare cald și bine pe la suflet! Când l-am adus pe lume pe Codrin, am știut că te-am putut răsplăti cu cel mai scump dar, pe care viața ți l-ar fi putut da vreodată. Și iar am simțit cald și dulceață pe la suflet! Dar acum, acum când îmi vorbești de visele tale, ca și cum ai vrea să-mi dai carte de despărțire, se ofilește inima în mine ca fir de floare la marginea pustiei... - Îmi e știut asta, fată dragă, am primit șoaptă de Sus! Nu vine de la mine gândul de plecare! E rostuit printre stele de mult, așa cum a fost rostuită și ursita noastră mândră. Hai, hai să punem visul tău și pe al meu în căruța somnului, să ne mai călătorim prin văi și coclauri nebătuți, să fim iar prin câmpiile în floare, pe unde ne-am petrecut pas de tinerețe. Miroase părul tău a busuioc, ca atunci, în seara când se topea carnea pe mine privindu-te, și când mi-ai însemnat somnul cu crenguță coborâtă din livada părului tău bogat. Așa, așa, Anuță, ține-mă strâns, căci mai am să petrec o noapte lângă trupul tău de neuitat... Și Anuța se cuibărise lângă pieptul bărbatului, care o fermecase într-o seară amăgitoare de toamnă, cum amăgitoare sunt căile omului prin firidele iubirii, în care, cu cât te afunzi mai adânc în ele, mai mult ți se prinde de suflet cu brațe de veșnicie dorul. În ziua ce urmase Ilarie era când pe pământ, când în cer. Aiura cuvinte fără sens, strângea la piept un odor numai de el știut. I se dezghețase pojghița minții, numai atunci când Codrin se apropiase de patul său. Ilarie îi făcuse semn să se plece cu urechea la buzele lui, semn că vor avea lucru de taină de deslușit. - Codrin, băiat legănat, vreau să mă destăinui ție...Tu, ai acum minte înțeleaptă, de aceea mă pogor în curtea ta de gânduri. Ce zici, omul trebuie să se țină musai de făgăduință făcută la ceas de cumpănă a vieții? - Acu’, depinde tăicuță de ce fel de făgăduință e vorba! Că oamenii făgăduiesc câte în lună și în stele, numai să apuce cale de plinire a gândului, care le stă de trecut în față. După ce-l sar cu folos, uită, amână făgăduința, sau, mai rău, se juruiesc că nici nu au tors ei gând de ținere de cuvânt. Eu cred că omul trebuie să respecte cuvântul dat cuiva, altfel este de râsul lumii...nu mai e om! - Chiar dacă este în joc viața unei ființe dragă lui ? - Cum adică, viață de om? Ia, spune, spune așa pe de-a dreptul și nu mă mai purta la fântâna din capul satului, când izvor limpede îmi curge pe sub fereastră...Despre ce făgăduință vorbești? - Codrine, eu am avut în pădure ceas de cumpănă cu balaoacheșii...Nu eu, cu puterile mele, am ajuns la margine de sat, sub privire de om... - Apăi, altfel cum? - Știi că ți-am povestit în nopțile tale de copil, că am fost la bătrân ghicitor, care mi-a deschis cartea cerurilor... - Da, mi-amintesc asta și tare mult mi-a plăcut că zodia a fost cu tine și cu maica, ca o soră mai mare, ocrotitoare... - Atunci moș Cosoambă mi-a destăinuit și o taină a pădurii. Mi-a vorbit de Vântoase, zânele bune și neștiute de oameni... - Și de Pădureanca...spuse cu inima tropăind la galop întins Codrin. - Da, întocmai. N-am crezut atunci niciun bob de cuvânt de pe buzele moșului! Am tăcut, căci simțeam că între mine și el trebuie să șadă respectul ca untdelemnul deasupra apei...Acu’, cu balaoacheșii, am aflat adevăr despre zânele bune. Ele m-au adus la viață înapoi... - Tăicuțule, tu șuguiești cu mine? Crezi că dacă e oră de seară, copii care nu știu prea multe despre lumea ce îi înconjoară, trebuie să adoarmă la vorbele tale? - Codrine, am trăit clipa vederii lor, am simțit adierea de brad și fân cosit din părul Pădurencei, i-am ascultat vorba moale ca un fulg de nea ce se topește pe obraz de om bun... - Bine, bine, nu vreau să te necăjesc! Poate așa a fost. Ce-i cu făgăduiala? - Pădureanca vrea ca la Cincizecime să purcezi în Poiana Ciutelor. Să te mai audă horind o dată. Nu te va primejdui, ficior! Ea și zânele ei nici nu se vor arăta locului. Numai vor asculta de departe viersul tău. Poate că Pădureanca va avea și o vorbă cu tine. Dar să nu ai teamă! Duhurile din munte sunt rupte din trupul blând al pădurii și niciodată nu vor face rău oamenilor. Au și ele suflet, dar nu suflet de om dedat la răutăți și răzbunare...Făgăduința e făgăduință, chiar tu ai recunoscut-o! Așa că trebuie să te duci. Să nu zică Pădureanca: „Ilarie a plecat și a rămas dator de cuvânt pe lumea asta...!” - Nu-mi cad bine la inimă vorbele tale despre plecarea asta, dar știu de la tine că, atunci când vine la om semn din tăriile cerului, e musai să se pregătească de drum lung. Cât privește Pădureanca, nu fi grijit, nu va ști nici maica, nici Minodora mea. O voi face pentru liniștea ta! - Codrine, mi-ai luat greutate de pe suflet cu vorbele tale de înțelepciune! După asta, poți să faci planurile de împreunare, pe care le tot izvodești cu Minodora! Păcat că eu nu voi mai fi la hora miresei. Dar, să știi, că rog pe Bunul Dumnezeu să-mi dea bilet de îngăduință să mă pot strecura printre Porțile de Sus și să vin oleacă la viers de ceteră și călcâie aprinse de patima jocului. Să ai grije de gospodărie! Să o ții dreaptă ca trunchiul de brad. Să nu se plece sub vânturi și ploi, să fim de râsul altora! Și de Anuța să ai grije! Se vor trece ca vremea și zilele ei cu putere și o să fie ca un copil neajutorat la bătrânețe. Atunci simte părintele iubirea de prunc. Să o petreci prin clipele ce i-au rămas cu vorbă blândă și mângâiere dulce, așa cum te-a purtat și ea prin anii de copil. Acu’, meri de îmbucă ceva! Să-ți dea Anuța să prinzi puteri, că te-a stors de vlagă și dor, Minodora ta! Dar să nu zăboviți mult prin bucătării, să veniți, să vă am aproape... Pe seară omul cu mantia de stele pe umerii-i gârboviți se strecură prin ușa descuiată și se apropie de patul lui Ilarie. Anuța și Codrin mai zăboveau încă în bucătăria din spatele casei. - Te-ai pregătit, Ilarie? îl întrebă umbra, trecându-și de câteva ori mâna de-a lungul trupului căzut în boală, ca și cum ar fi vrut să-i prefire ultimele bătăi ale inimii obosite de atâta viață. - Îs pregătit... de mult îs pregătit... din pântecele maicii mele...! Am ruga pe buze și pe cei dragi în suflet. Nu vreau să plec încă! Vreau să-i am reazăm pe Anuța și Codrin...! - Ilarie Streja, oamenii cu fir de viață nedepănat încă își văd de ale lor... Vorbesc, iubesc, mănâncă...Cei ca tine tac și se pregătesc. Ce nevoie ai de reazăm, acu’? Nu sunt eu aici? Întinde numai mâna și te voi strânge la pieptul meu ca pe un pui căzut din cuib! Ilarie vru să mai păcălească o dată moartea, așa cum mai făcuse și în alte dăți în primejdii de pădure și întinse mâna, vrând să apuce cu braț tare veșmântul omului întunecat și să-l smulgă de pe el. Ar fi dezbrăcat moartea preț de câteva ore sau zile. Ar mai fi întârziat plecarea, căci nu mai avea glas să strige către cei dragi lui. Dar umbra îl țintui rece cu brațu-i sclipitor ca gura de coasă ascuțită la vreme potrivită și nu-l mai lăsă. În acea clipă, intrară Anuța și Codrin în cameră. Femeia simțise pasul rece al morții, ce plutea pe sub ochiul tainic al candelei, ca un bob de mac aprins, și strigă către Codrin: - Aține-te, băiatu' mamei, că-l pierdem...! Anuța mai avu timp doar să aprindă lumânarea de la capătul patului și să se plece peste pieptul bărbatului, acolo unde căutase o viață întreagă alinare și iubire. Dar Ilarie era deja la porți, sărind sprinten în poștalionul, ai cărui căluți fremătau de dorul vântului spulberat prin coama lor deasă. Pădurarul din Valea Lungă privi cu tristețe ferestrele casei sale, unde își sădise dorul pentru cei dragi și lăcrimă adânc. Atunci simți răceala ortului, ce-i acoperea acum ferestrele ochilor, prin care lumina se topise în umbră veșnică... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate