agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-12-09 | |
În jurul meu totul era cuprins de întuneric. Nu-mi aduceam aminte cum anume ajunsesem aici. Stăteam în șezut, cu spatele sprijinit de un perete rece și umed. Mă așteptam să-l simt aspru, dar palmele care-mi alunecau pe el nu-mi întâlneau decât muchii tocite și ude. Închideam ochii, încercând să mă obișnuiesc cu lipsa luminii. Trebuia să-mi dau seama unde sunt. Poate așa, îmi voi aminti și cum am ajuns aici.
Undeva, sus de tot, se întrezărea o lumină palidă, desenând un cerc îndepărtat pe fundalul de întunecime. Probabil era marginea de sus a peretelui. Se părea că sunt într-un puț adânc. Citisem despre puțurile tainice din vechile castele normande, „oubliettes” de tristă faimă, în care răufăcători sau simpli indezirabili erau aruncați și uitați acolo. Un fel de temniță sumară, un terminus implacabil pentru destine anonime sau revoluționare, deopotrivă. Ce făcusem eu ca să ajung în așa ceva ? Oricât încercam, nu reușeam să-mi aduc aminte. Era o beznă la fel de adâncă și în interiorul meu, poate chiar mai înfricoșătoare, pentru că n-o puteam pipăi, și întemnița însăși identitatea mea. M-am ridicat încet, temându-mă să nu descopăr durerea vreunui membru dislocat sau a vreunei coaste rupte. Cine știe ce alte surprize neplăcute mă așteptau. Surprinzător, totul părea la locul lui și în perfectă stare de funcționare. Nu mă durea nimic, nu simțeam că mi-ar fi foame sau sete și până și frica inerentă unei asemenea situații părea estompată de ignoranța detaliilor a ceea ce părea o dramă. Am făcut câțiva pași înspre dreapta, păstrând mâna în permanență în contact cu peretele și călcând cu grijă. Podeaua, deși umedă, părea curată și pașii nu mi-au întâlnit nimic altceva decât o piatră netedă, la fel ca și degetele care alunecau pe perete. Am ținut-o așa, pășind din ce în ce mai îndrăzneț, până am fost sigur că dădusem ocol întregului spațiu, cel puțin o dată. Cu excepția mea, nimic nu mai părea să fie acolo. M-am pus cu spatele la perete, am întins mâinile în față și am pășit drept înainte. După nici zece pași am întâlnit iarăși peretele. Ochii mi se obișnuiseră, oarecum, cu puțina lumină și mi se părea că pot urmări conturul întregii pardoseli. Să umblu de colo-colo mi se părea fără rost, așa că m-am lăsat din nou în șezut. Era ceva ciudat cu această încăpere. Un puț al unui castel medieval n-ar fi atât de curat. Eram complet îmbrăcat și încălțat și-am fost surprins să recunosc, pipăind, familiaritatea pantalonilor de jeans, cu dispoziția inconfundabilă a buzunarelor. Am dus mâna, instinctiv, către locul unde se găsea de obicei celularul. Tocul era acolo, dar era gol. Pipăind, rând pe rând, celelalte buzunare, n-am dat decât peste absențe: absența actelor, a banilor, a stick-ului de memorie. Tot ce m-ar fi putut convinge că clipa de față era, cumva, o continuitate a vieții normale, lipsea. Și totuși, recunoșteam pantalonii, puloverul, pantofii, cureaua, ba chiar am realizat că am și ochelarii pe nas. M-am obișnuit atât de mult cu ei, încât au devenit o parte din mine. Îi scot doar când dorm, când fac duș și când fac dragoste. Nu știu de ce, am fost convins că cineva mă pusese intenționat acolo și că urma să se întâmple ceva. Totul avea un motiv. Așa sunt eu, trebuie să mă sprijin mereu pe rațiunea oricărui lucru și oricărui gest. Totul este o rațională înlănțuire continuă a trecutului cu viitorul, o împreunare armonioasă a zilei de ieri cu cea de mâine, trecând ingenuu și elegant prin cea de azi, pe care atârnă, ca o picătură de rouă, clipa prezentă. Picătura aceea e transparentă, dar, tot ce văd în și prin ea, până și propria-mi reflexie, e deformat de forma ciudată a lentilei lichide, acționând ca un filtru al sinelui. Recunosc această latură mistică a mea. Credința într-un scop anume și rațiunea care-mi spunea că picătura clipei atârnă de o ață fixată, la un capăt, de trecut, iar la celălalt, de viitor, m-a făcut să întâmpin, cu calm și împăcare, aproape orice în viață. Sunt doar legi ale firii, sorți care se împlinesc după soroc și o ordine universală care ține toată șandramaua în picioare. Așa că, și prezența mea aici, trebuie să fi fost menită să se-ntâmple și trebuie să aibă un anume rost, chiar dacă eu nu-l pot încă pricepe. Cum stau acum, așezat în întuneric, probabil că arăt ca un călugăr al vreunei congregații religioase, retras să mediteze. La ce pisici să mediteze ? Îi suspectez că trag, nevăzuți, un somn sănătos și revigorant. Orice revelație, dacă e să fie pe de-a-ntregul divină, n-are cum să fie supusă temporalului. N-are nevoie de înlănțuirea clipelor ca să se producă. Ar trebui să se producă instantaneu, ca aprinderea unui bec. Până acum stăteai în beznă și dintr-odată, „să fie lumină”, și totul ți se dezvăluie. Doar noi, muritorii, avem nevoie de timp ca să ne pregătim de momentul revelației și de încă și mai mult timp ca să pricepem întreaga semnificație a celor aflate. Dar, imprimarea întregii revelații pe retina sufletului nu poate dura nici măcar o clipă. Nu poți să surprinzi momentul în care adevărul e pe 56% revelat, ca la un progress-bar de computer. „Please wait ! The system is downloading.” Deci, având în vedere ineditul situației mele prezente, de aparent prizonier într-un puț pietrificat, ce rost au toate gândurile astea ? Daca m-am gandit la călugări meditând, poate e un semn c-ar trebui să meditez puțin. Și așa, nu prea pot face altceva mai bun. Să țin ochii deschiși sau închiși ? Pe bezna asta, n-are nici cea mai mică importanță. La ce să meditez ? La lucrurile care-mi lipsesc din buzunare ? Sau la esența divinității și rostul vieții ? Uite, cu celularul aș fi putut face puțină lumină. Ar conta ? Tot n-aș putea lumina cu el întunecimea dinăuntrul meu. La ce-ar folosi toată lumina din lume, dacă sufletul mi-ar fi în beznă ? Curios. Toate lucrurile ce-mi lipsesc sunt de fapt interfețe cu lumea exterioară, fără legătură cu cine sunt eu de fapt. Nici un buletin nu-ți va răspunde niciodata, cu adevărat, la întrebarea „Cine ești ?”. Toate celelalte acte nu sunt, de fapt, decât mici lanțuri cu care lumea te ține legat. Cardul te ține legat de bancă, de serviciu, de muncă, permisul de conducere te leagă de mașină, de poliție, de starea drumurilor și tot așa. Nici unul din ele nu ți-ar folosi la nimic pe-o insulă pustie, spre exemplu. Sau pe fundul unui puț. Banii ? Irelevant. Cheile ? Hai că zâmbesc ! Singurul lucru care ar avea o oarecare întrebuințare ar fi player-ul de muzică. Mi-aș pune căștile și-aș asculta o melodie-două. Și apoi ? Chiar și asta ar fi doar o amânare, o mică evadare de sub imperativul nevoii de-a găsi răspunsuri. La urma-urmei, sunt chiar așa de importante răspunsurile astea ? N-aș sta eu, la fel de bine, dacă nici nu mi-ar păsa cine sunt și ce caut aici ? Poate că aici m-am născut, de fapt, și bezna asta e casa mea și umezeala de pe pereți îmi ostoiește foamea și setea și lumina de deasupra a fost, este și va fi mereu de neînțeles. Totul începe și se termină în beznă și nimic nici nu consemnează măcar ceea ce fac sau ce gândesc. Pe bezna asta, cine să scrie, cine să citească ? Nu. Refuz să accept așa ceva. Ce existență ar fi asta ? Noi suntem ca niște fluturi din specia Icarus, îmbătați de lumină până la pierzanie; ne stingem cu un orgasm cataclismic când ne atingem idealurile, prea fierbinți și prea strălucitoare pentru noi. Pacea pe planetă, fericirea perpetuă, integrarea în natură și, prin ea, în divin. A dracu’ călugăr ! Citeam cândva pe-un forum cum se întreabă unii cum să facă să nu se plictisească ? Și eu stau singur cuc pe fundul unui puț, în beznă, fără nimic altceva decât hainele de pe mine și nu mă plictisesc. Unde eram ? A, da, meditam ! Ce e mai important: ce e în tine sau ce e în afară. Care beznă mă deranjează mai mult ? Oare și beznele astea or fi legate, ca-ntr-un fel de vase comunicante ? Oare dacă reușești să faci lumină înăuntru, se luminează și pe afară ? Merită încercat ! Ei, și cu ce fac eu lumină înăuntru ? Oare de aceea mi-s buzunarele goale ? Că orice aș fi avut, n-ar fi făcut decât să mă abată de la găsirea căii ? Încep să mă simt ca-ntr-un joc pe computer. Un puzzle. Asta mă stimulează puțin. Înseamnă că sunt mai multe nivele și trebuie să rezolvi mai multe enigme ca să poți trece la nivelul următor. Totul ar avea o noimă și atunci ar trebui să-mi dau seama ce trebuie să fac. Din păcate, acum nu pot fugi pe Net și să dau „search” după un „cheat” la care să tot trag cu ochiul ca să nu slăbesc pasul și să pot zâmbi fericit când povestesc amicii la ce nivel au ajuns. Oare câte nivele are jocul acesta. Dar vieți ? De regulă, pe computer ai mai multe vieți, măcar trei. Aici cum o fi ? Și oare cum se numește jocul ? Sper că nu „Arahnofobia” sau așa ceva, că nu-mi plac păianjenii. Poftim, am ajuns un călugăr cu o consolă de jocuri în mână. Păi, bine măi, Moș Ciu-en-laie, te ții de prostii ? Þi-ai făcut temele ? Te-ai spălat pe mâini ? Ia treci înapoi la meditație ! ’tu-ți ceara ta ! Ia te uită ! Nici pe fundul unui puț nu scap ! Deci, să fac lumină în interior. Unde-i întrerupătorul ? Ce simplu ar fi ! Manualul tânărului călugăr: Ca să obțineți iluminarea interioară acționați întrerupătorul aflat chiar lângă ușa de intrare. Revenind la lucruri serioase, mă concentrez cât de tare pot spre acel bulgăre întunecat care e în centrul ființei mele. O clipă îmi trece prin minte o umbră de teamă. Dacă ceea ce voi descoperi mă va șoca ? E posibil să mă cutremur dezgustat când voi avea în fața ochilor toate detaliile vieții mele și să realizez de ce-am fost în stare în anumite momente ale vieții. Probabil că, în conjunctura unei clipe, totul poate fi justificat, dar dacă ajungi să re-analizezi la rece te poți trezi cu ciulinii regretului adânc înfipți în inimă, ca niște buruieni pe care le smulgi doar ca să constați că reapar cu înnoită vigoare. Fac bine, oare, ce fac, încercând să dezvălui muchiile colțuroase inevitabile ale vieții mele ? De ce să nu păstrez această stare de beatitudine prezentă ? Există o inocență a abandonului de sine și a uitării și simt cum starea aceasta de beatitudine semi-conștientă mă învăluie într-o dulce mantie, ca și cum mi-ar fi citit intențiile și încearcă să mă seducă. Încearcă să mă facă să renunț, ca o iubită care-și sprijină brațele pe pieptul meu și mă mușcă poznaș de ureche în timp ce-mi șoptește suav „Rămâi ! Nu pleca !”. Îi simt sânul lipit de spatele meu și aud inima bătând ca un ecou îndepărtat. Oare își dorește cu adevărat să rămân sau e doar un superb capriciu feminin ? Rămânând i-aș îndeplini o toană, sau o sete profundă de ființa mea ? Grea întrebare. Oare vreau să aflu răspunsul ? Dacă am fi puși în fața unei uși în spatele căreia ne așteaptă cruda realitate al adevărului ultim, am deschide-o fremătând de nerăbdare sau am ezita, realizând că ne tremură mâna întinsă spre clanță ? Citim ceea ce scrie pe ușă: ”După această ușă este sau nu este Dumnezeu”. Dacă nu e aici, înseamnă că nu există, sau îl pot găsi în întreaga plenitudine a unei superlative splendori care-mi va răspunde instantaneu la toate temerile și întrebările. A fi, sau a nu fi. Aceasta e-ntrebarea ! Vrem cu adevărat să știm ? E o întrebare ajutătoare. Ce alte întrebări fundamentale ar mai fi ? Suntem singuri în univers ? Dacă puțul acesta e universul meu, ar fi dezolant să aflu că voi fi perpetuu singur aici, luptând cu tenebrele. Se pare că nu mă pricep prea bine la concentrare. Nu-s bun nici de călugăr. Sunt prea carnal, prea iscoditor, prea pătimaș. Absorb cu nesaț toată plăcerea lumii, ca un prunc nesătul, agățat de sânul matern cu iz de vanilie. Inocență, abandon, întuneric, prunc, o existență suspendată în timp și cunoaștere, deși vie, toate astea fac să-mi încolțească în minte o idee. Dacă sunt o reincarnare ? Sunt un suflet curățit de întreaga existență anterioară și pregătit pentru o nouă naștere, iar puțul acesta… Cercetez mai atent ceea ce pot vedea din perete pătrunzând negura, apoi privirea îmi urcă spre acea pată de lumină aflată sus de tot. Oare ? Sau doar închipuirea îmi joacă feste și încep să văd cu ochi imaginari cum peretele e umed și cald și cum palpită ușor, într-un ritm egal, uniform, hipnotic pe care-l cunosc mult prea bine, perfect sincronizat cu inima mea. Cumpănesc o clipă la semnificația acestei ipoteze. Un nou început. O nouă șansă. O reînnoire miraculoasă. Oare am o anumită karmă, ca o tainică partitură pe care șirul meu de vieți o parcurge, interpretând-o mai bine sau mai prost, până când un nevăzut dirijor bate exasperat cu bagheta în pupitru și mă oprește. „Nu e bine. Iar ești pe arătură ! Încă o dată ! D’a cappo !”. O fi și acum un nou d’a cappo în căutarea interpretării perfecte care să mă facă demn de integrarea în absolut ? Poate sunt un fetus, pitit în fundul unui uter, în așteptarea binecuvântării nașterii. Asta ar explica lipsa senzațiilor de foame, sete și frig. Ar explica și întunericul. Îmi duc instinctiv mâna spre pântece, așteptându-mă să dau peste un cordon ombilical pe care nu l-am băgat de seamă până acum. Păi, fiind parte din mine, sunt obișnuit să nu-l bag de seamă, așa cum nu bag de seamă cotul sau genunchiul decât atunci când mă lovesc. Totuși, palmele mele nu întâlnesc nimic în zona buricului. Nimic în afară de hainele de pe mine. Stai puțin ! Cine a mai auzit de un fetus îmbrăcat cu blugi și pulover ? Nici dacă m-aș naște în America nu m-aș naște îmbrăcat în blugi. Și, nu știu de ce, dar aș prefera să mă nasc oriunde, dar nu în America. De ce ? Habar n-am, n-am văzut America îndeaproape, dar am așa un sentiment nelămurit. De parcă m-ar întreba cineva: „Băiete, ești de acord să te naști în cutare sau cutare loc ?”, sau aș putea să-mi aleg părinții. Zâmbesc în timp ce-mi imaginez cum stau cu soi de un meniu în față, ca la un restaurant, alegându-mi detaliile nașterii, în timp ce lângă mine, un chelner mă asistă îndatoritor și mă ajută să aleg. „Pot să vă recomand această familie de pescari vietnamezi. Sunt niște oameni săraci, ce-i drept, dar iubitori și-și doresc tare mult un copil. Ați fi aproape de mare și ați copilări într-un mic paradis”. Hmmm ! Nu sună rău ! „Da’ asta cine e ?” întreb arătând spre o femeie singură. „O alegere excelentă, domnule ! Aceea e o femeie care iubește enorm. A iubit la nebunie un bărbat care, ingrat, a părăsit-o, deși puteți vedea și dvs cât de frumoasă e această femeie. Acum suferă, dar s-a decis să-și investească întreaga ei dragoste într-un copil, pe care e decisă să-l aibă, chiar dacă nici un bărbat nu se va încumeta să-i fie tată, rămânând lângă ei”. Plimb ușor vârfurile degetelor peste conturul acestei femei frumoase. Mama ? Dar, când ridic privirea spre chelner, nu mai e nimeni acolo și nici palmele nu-mi mai țin nici un meniu. Poate că-i mai bine că nu ne-ntreabă nimeni nimic. Ni se formatează memoria înainte de naștere și pășim în lume nou-nouți și zâmbitori, indiferent ce ne așteaptă. Nici n-ar fi corect altfel, pentru că nici părinții nu primesc un meniu de bebeluși ca să-și aleagă odrasla. Deși, din câte-am auzit, vom ajunge în curând și acolo. Vom avea un meniu de gene și vom fi întrebați: „Doriți înclinații artistice sau manageriale ?”. Vom ajunge, poate, o lume de oameni perfecți, cel puțin prin comparație cu ce e acum, dar pentru cei de acolo, tot vor exista diferențe infinitezimale și comparații. „Vai, dragă, iubitul tău are forma lobului urechii mai armonioasă, dar al meu are un gât superb !”. S-a dus naibii toată meditația mea ! Aș trage un pui de somn, dar realizez cu stupefacție că nu mi-e somn. Ciudată poveste ! Nu resimt nici o nevoie omenească. Oare plăcere aș putea simți ? Observ, oarecum așteptat, că nici libidoul nu mi-e la cote măsurabile. Cineva, sau ceva, mă ține în starea asta. Evident, există un scop și intuiesc, cu proverbiala intuiție masculină, că nu voi reuși să ies din starea asta decât când voi păși pe calea care trebuie. Văd c-ați zâmbit când am zis de intuiția masculină ! Da, recunosc, e acea iluminare care cuprinde un bărbat, atunci când toate femeile s-au prins deja de mult care-i treaba. Dar, vă las, că musai trebuie să meditez să aflu în mine ce trebuie să fac ca să ies de aici. Nu zic, nu e rău, dar mie îmi place să dorm din când în când. Să mă afund în oceanul de vise ciudate și să pătrund în lumi imposibile. Și dacă acesta vi se pare un argument îndoielnic, vă mai zic că mă topesc după senzualitatea iubirii. Na ? Acum sunteți de acord cu mine că nu pot rămâne aici ? La treabă ! Simt în mine cum voința de a face ceva s-a învârtoșat. Au dreptate cei care afirmă că e esențial să fii motivat. Dacă privești lucrurile din unghiul corect, totul capătă sens și știi ce ai de făcut. Dacă nu ești sigur tu însuți ce ar trebui să faci, se găsește imediat o puzderie de bine-voitori să-ți spună ei. O fac spre a-și justifica, și ei, în felul acesta existența. Nu-i huliți prea tare ! O fac și ei din dragoste față de aproape și chiar cred în misiunea lor. Cum altfel ar putea să-i motiveze pe alții, dacă ei înșiși sunt cuprinși de îndoieli, nu ? Simt cum, în adâncul ființei mele, ceva se clatină. Un dragon adormit se trezește. Oare mă va lăsa să-l încalec ca să mă înalțe în văzduh, sau mă va devora. E deja prea târziu ! Timpul întrebărilor a trecut ! Să fie lumină ! Deja, în suflet s-a aprins o luminiță, încă plăpândă, roșiatică și tremurătoare, dar care crește. O simt. Simt cum îmi pătrunde prin vintre și mă încălzește, umplându-mă de febrilă anticipare. Oricum, n-am s-o las să crească necontrolat și stau la pândă s-o apuc de hățuri imediat ce va încerca să răzbată spre suprafață. Am trecut prin destule să știu că șansele sunt finite și nu trebuie să scapi o ocazie prielnică, odată ivită. Acel neastâmpăr viril, care s-a trezit, e șansa mea să scap de aici și n-am de gând s-o ratez. Pielea îmi devine translucidă, întinsă de presiunea luminii de dedesubt și încep să mă tem că dezlănțuirea aceea mă va străpunge, mă va rupe, în încercarea de a evada din temnița ei. E ironic ca eu să fiu întemnițat într-un puț și la rândul meu să întemnițez în mine atâta energie. Instinctiv, deschid gura și raze puternice se revarsă tăios în afară prin ea. O clipă sunt orbit de acea strălucire. Mă zbat între teama că nu voi reuși să stăpânesc revărsarea și speranța că a sosit o clipă îndelung așteptată. Ca o fiară sălbatică ce eclozează, lumina a țâșnit în afară, iar puțul e acum luminat ca-n miezul zilei. Stau în mijlocul unui cerc de piatră, mărginit de un perete vertical care urcă cât vezi cu ochii. Sus, acolo unde era umbra de lumină, acum e un cerc întunecat. De parcă acum aici e lumina și afară e întunericul. Poate, prin voința mea, am absorbit lumina de afară și-am revărsat-o aici. E un pas înainte, dar realizez că schimbările s-au limitat, deocamdată, la lumină. Mă așteptam la un bidiviu de foc care să mă înalțe, scoțându-mă de aici, sau măcar la o pereche de aripi angelice care să-mi deschidă noi orizonturi. Îmi pipăi spatele cu speranță, dar nu întâlnesc decât textura banală a puloverului albastru. Acum știu că și puloverul și blugii îmi sunt albaștrii. Halal progres. Încep să fiu convins că nu voi reuși să răzbat singur prin această încercare ciudată. Ce să fac ? Aș putea să urmez exemplele clasice și să-mi scot o coastă, suflând peste ea ca s-o transform într-o femeie ? Zâmbesc. Oare de ce, întotdeauna când mi-ar prinde bine o pereche de aripi, chiar și spirituale, tânjesc după un suflet de femeie ? Aș privi adânc în oglinda ochilor ei și, ca să mă dovedesc demn de ea, mi-aș oțeli voința și-ar purcede, ca un demiurg, să creez lumea pentru ea. Dacă aș reuși chestia cu coasta, nu văd ce m-ar împiedica să cutez spre orice. Evident, sunt într-un mic impas, pentru că nu-mi vine să mă apuc să-mi smulg o coastă doar în speranța că suflarea mea o va însufleți. Și, la urma-urmei, chiar dacă reușesc, ce-mi garantează că acea femeie mă va iubi ? OK, nu prea sunt alți bărbați în puțul acesta, dar chestia cu coasta poate ar funcționa și invers și m-aș putea trezi cu o turmă de Adoniși înfoindu-se pe aici și, evident, dând vina pe mine pentru toate, în timp ce s-ar împreuna, fără rușine, cu Eva mea costală. Am trecut eu prin destule.. Prefer să-mi păstrez coastele la locul lor. Femeia e mult prea nestatornică ca să mă bazez pe aripile insuflate de asemenea creatură. Te poți trezi că te înalți până la jumătate și auzi, aparent dintr-odată,: „Pui, m-am plictisit. Nu te prea pricepi la bâțâială și nici nu prea le nimerești cu ceea ce-mi doresc. Uite, pun pariu că habar n-ai la ce mă gândesc acum !”. Cum să mai zbori ? Þi s-ar topi aripile instantaneu și te-ai prăbuși grămadă la picioarele ei, la timp cât s-o auzi pufnind „Cu ce nătărău m-am procopsit ! De nimic nu ești în stare !” Mi-ar fi de ajuns, atunci, doar amintirea mângâierilor și alinturilor, a viselor în care alergam de mână peste câmpuri nesfârșite de verdeață ? Sau mi-aș zice că n-am nimerit coasta potrivită ? Mi s-a cam topit entuziasmul. „Stop joc !” strig.. trebuie să fie ceva, să cumpăr o vocală, să sun un prieten, să întreb publicul… Clipesc, nevenindu-mi a crede ce văd în fața ochilor. Pe perete stă scris cu litere mari, stângace, albe, un cuvânt. CREDE ! Nu l-am văzut până acum și, instinctiv, duc mâna înainte să pipăi vopseaua. E proaspătă și vârfurile degetelor s-au albit și ele. O fi vreun indiciu ? Pocnesc din degete ca să-mi sară vopseaua și rămân perplex când vopseaua se dezlipește și ia forma unui fluture mare, alb, care începe să zboare feeric prin aer, în relative spirale ascendente. Urmăresc acea superbă vietate întrebându-mă dacă eu am făcut asta, sau vopseaua nu e altceva decât un roi de fluturi ascultând de o poruncă magică. Mai pocnesc o dată din degete și un nou fluture, de data asta roșiatic, apare din neant. Cu gura deschisă și cu ochi de copil nu scap nici o bătaie a acelor aripi improbabile. Încerc să prind un fluture, dar sunt deja prea sus. Ridic palmele și bat din ele, făcând să răsune tot puțul. Realizez că am în palme un porumbel. Mă privește o clipă, recunoscător, după care și el își ia zborul, întrecând fluturii. Nu cutez să mă îndoiesc de ceea ce trăiesc, de frică să nu se destrame totul, ca un vis frumos. Întind degetul și-l plimb pe lângă zid și de data asta știu că vrejurile ce se înalță din piatră sunt niște flori ce explodează în jerbe de culori de cum trec de ele cu degetele. Străpung cu degetul zidul și fac un izvor cu apă limpede, care începe să susure molcom. Îmi fac palmele căuș și adun în ele apa pe care o sorb cu nesaț. Acum realizez că mi-era sete. De moft, fac un portocal și mușc cu poftă din fructul zemos. Plimb palmele peste piatra de pe fundul puțului și o acopăr cu un covor de iarbă, plină de sevă și parfum. Totuși, îmi mai pipăi o dată coasta și mă concentrez cât de tare pot, strângând pleoapele până îmi dau lacrimile. Stau o clipă așa și adulmec temător aerul. Da, îți recunosc mirosul și știu că ești în fața mea înainte de a deschide ochii. Zâmbesc. N-am putut rezista! Chiar dacă mă vei dezamăgi din nou, chiar dacă totul va fi doar o clipă efemeră, chiar dacă totul e o iluzie, o prefer, chiar și așa. Decât un pustiu, mai bine o clipă de iubire. Stai în fața mea, privindu-mă cu ochi mirați. Îți zâmbesc și, nesigură, îmi zâmbești înapoi. Profitând de ezitările tale, înainte să apuci să rostești ceva, îți acopăr buzele cu o sărutare pătimașă. Mă las să mă cufund în adâncul ființei tale, realizând cât de însetat am fost de tine. Gemi de plăcere sub alinturile mele, și, de câte ori simt că vrei să rostești ceva, te opresc cu o nouă sărutare. Nu te las ! Magia trebuie să rămână întreagă și eu trebuie să pot spera că așa vom fi pentru totdeauna, că mă vei aștepta mereu ca să mă încolăcești cu brațele tale și să mă cuprinzi între coapsele tale, absorbindu-mă. Nu există ieri, nu există mâine, ci doar un prezent sublim și ne iubim, înconjurați de fluturi și de flori, fără grabă. Într-un târziu, adormi epuizată și-ți mângâi părul, sărutându-ți fruntea și pleoapele. Ce bine ar fi să fie așa pentru totdeauna ! Dar, știu că nu se poate, știu că în tine cresc deja cornițele și nu mai pot, nu mai vreau să trăiesc încă o dezamăgire. Mă ridic binișor și, cu gesturi scurte, îmi schimb hainele în altele albe și strălucitoare. Te mai privesc o dată cum dormi la umbra portocalului, cu fluturi în păr, și, oftând, ridic piciorul. Din zid iese o dală de piatră, ca o treaptă, exact când talpa mea începe să coboare. Pășesc pe ea și, în timp ce mișc celălalt picior, mai apare o treaptă, exact la timp. Încep să urc, grăbind pașii, călcând pe treptele ce răsar exact acolo unde le poruncesc. Dacă pășesc mai larg, și treptele se potrivesc după pașii mei. Am început chiar să alerg, căci calea până sus e lungă. Deja, privind în jos, de-abia mai zăresc fundul puțului, de un verde punctat de petele de culoare ale florilor și de albul trupului tău adormit. Apoi îmi ridic privirea și mă avânt în sus. Puțin câte puțin, buza puțului se apropie și eu realizez că am fost propriul meu prizonier și că am avut tot timpul în mine tot ce-am avut nevoie. Mai am doar un pas. Ajuns până aici, simt că mi-am învins teama și-mi simt inima bubuind de nerăbdare. Orare ieșit afară, magia aceasta va continua să funcționeze, sau, confruntat cu milioane de alți magi cu voințe divergente, ne vom anihila reciproc potențialul ? Oare, obosit de luptă, mă voi putea refugia în puțul meu, simțindu-mă ocrotit, iubit și puternic ? Sau, odată ieșit, aș abandona pentru totdeauna acel mic Paradis tainic ? Fie ce-o fi ! Înapoi nu mai dau ! Stau pe marginea puțului și privesc spre zare. S-a dovedit că puțul meu era, de fapt, un turn înălțat spre înaltul cerului și acum stau pe buza lui, cercetând lumea de dedesubt. Afară, acolo jos, e o viermuială de nedescris. Miliarde de ființe de toate felurile se zbat, sar unele peste altele, se luptă pentru o bucățică de carne sau pentru o gură de apă. Pe lângă astea, toți par să se zbată după tot felul de obiecte ciudate, pe care de la înălțimea mea nu le deslușesc prea bine. Pe orizontul întunecat, spintecat de limbi roșiatice și străfulgerări de lumină, se profilează, din loc în loc alte turnuri, unele mai înalte, altele mai scunde. Văzduhul e străbătut, din când în când de ființe înaripate, care se reped în picaj spre viermuiala de dedesubt, sau planează indiferenți, ca niște nobile și rafinate păsări de pradă. Înțeleg că am de făcut o alegere. Pot deveni una din acele ființe care stăpânesc suprafața pământului, fiind, la rândul lor stăpânite de țărână, sau pot deveni un Icar înaripat. Clenciul este că Icarii sunt blestemați cu un soi de boală care face ca, în timpul zborului, din aripi să le picure sânge, ca niște esențe din ei înșiși. Observ picăturile cum coboară din ce în ce mai repede și, când ating pământul, stropesc acei încrâncenați luptători. Sub efectul acestor băi de esență, luptătorii se opresc o clipă, capătă priviri în care strălucește extazul și privesc oftând înaltul cerului. Când văd un Icar, zâmbesc, iar uneori le fac gesturi de salut cu mâinile pline de vânătăile bătăliei. Apoi, după o vreme, destul de scurtă, acest efect dispare și ei redevin încrâncenați și reiau lupta lor de neînțeles. Simt în adâncul ființei mele că Icarii au un număr limitat de picături și, când esența a picurat cu totul, zborul nu mai e posibil. Văd câte un Icar prăbușindu-se, cu un suspin, în masa amorfă de jos, care-i înghite cât ai clipi. Alegeri. Nu toți sunt atât de norocoși să poată alege. Așa că-mi întind aripile enorme și, înainte de a mă avânta în gol, primul strop de esență îl las să cadă în interiorul puțului. Știu că va picura pe creștetul tău, în somn, și că vei avea un vis feeric, divin, care te va face să gemi în somn, în timp ce te vei întinde sublim, tulburând o clipă fluturii care-ți fac o mantie la rugămintea mea. Restul e zbor și picurare. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate