agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-05-07 | | Sfatul meu: niciodată să nu vrei să cunoști autorii cărților care te-au impresionat. Caută-i pe cei nedebutați. Ioana Scoruș Hm, nu neapărat și nu întotdeauna. În cele 3 zile petrecute la începutul lui iulie 70 la Cluj, la repartizarea în producție, moment efleurat în Alexandra de 7 zile, l-am căutat, on purpose, la redacția, care atunci era pe strada Horea, a revistei Steaua, pe Leonida Neamțu, fie el odihnit. L-am căutat împreună cu prietenul meu Eugen, fie și el odihnit și cu ultima lui cucerire de atunci, Delia, absolventă, în același an, de chimie universitară, o fată frumoasă, deșteaptă, dată drakkului și dată-n mă-sa de altfel (altfel cum?). Cu toții suporteri fiind noi ai ciudatului scriitor clujan. Cu care mă voi mai fi întâlnit, după alți 10 ani, tot în Cluj, însă la studioul de radio, cu exact înca 10 înainte de a dispărea, poate acolo unde vântul rostogolește norii. Am tras un soi de bridge alcoolic la cârciuma care, deoarece se afla la subsolul clădirii ce adăpostea redacția, se chema în jargon local subredacție (cum altfel?) A fost o întâlnire memorabilă, lipsită de absolut orice consecințe dezamăgitoare pentru mine și Eugen, unicii absolvenți de atunci preluați de delegata ministerului industriei chimice, o gagică trăznet, altfel, pentru două din institutele acestuia. La opțiunea noastră, of course, fie-ne pe nas să ne fie. Ba chiar au existat și consecințe amuzante, căci în cel puțin 3 din cele 4-5 cărți apărute pe parcursul următorilor 3 ani ale scriitorului, numele Delia a apărut cu o suspectă frecvență. Într-o carte era... mitralieră (mitraliera Delia e mai tare ca bicicleta mea Roxana), în alta nu contează, iar într-a treia, Casa Isloda sau cutremurul, era simultan personaj principal și ea, ea însăși, așa cum o cunscusem, mă rog, în proporții inegale, Eugen și cu mine. Ne-am stricat amândoi de râs și am inventat maxima ad hoc preluare humanum est. Probabil aserțiunea ta, Ioana, e regula, iar experiența noastră a fost (să fie) excepția fericită. Cum? unde fusese repartizată frumoasa, deșteapta, data drakkului și data-n mă-sa Delia? Păi cum unde? La Târgu Mureș... Și mai ce? unde era logodnica mea, în timp ce noi 3 pilisem cu scriitorul la subredacție? Păi cum unde? Treaba ei, it was a free country. There were the days, my friends. Unde e dumneaei acum? Păi cum unde? Într-o carte, într-o nuvelă, în altă filă de jurnal, toate ale mele și-n general în Israel. Dumneaei nu era suportera lui Leonida Neamțu. De Delia nu mai știu, Eugen s-a prăpădit de curând, eu mă simt așa și așa, în funcție de imponderabile și-n general am rămas suporterul lui Leonida Neamțu, fie el odihnit. Calitate în care trebuie să echilibrez relatarea primului contact vizual cu bătrânul Leonidas cu cea a ultimului. Bineînțeles, la prima întâlnire mersesem fiecare cu câte o carte a lui în straiță, Delia era prea frumoasă ca să țin minte care era cartea ei și oricum avea să se regăsească în următoarele, a lui Eugen era Terra Orr, a mea, apărută în chiar aceeași primăvară, Știi, Lavinia, caracatițele... Multă vreme m-a izbit intuiția tipică de scriitor, ceva ce acum mi se pare firesc. Într-adevăr, Eugen era și a rămas, până la dispariția subită, cu ceva vreme în urmă, perfect caracterizat de formula nimeni nu părăsește castelul, în jurul căreia se aglutina cartea lui. Iar mie mi-a trântit o dedicație cu miros de sentință: Domnule Laurențiu! Ai să-ți găsești și dumneata caracatița! Ambiguă și cumva amenințătoare. Destinul eroului era ambiguu. Al meu fu, hm, mai... coerent. A doua și ultima simetrică întâlnire se petrecu în toamna lui 80, când văzui Clujul pentru a treia oară, prima, copil fiind, nu se pune la socoteală, deși ar fi trebuit să mi se întipărească mai abitir. Deși locul meu într-o salvare, pe care o făcea pe șoferul un soi de prieten al familiei, ar fi trebuit să-mi excite pasiunea băiețească pentru motoare. Am rămas doar cu plăcerea mirosului de benzină, lipsit de orice efect proustian, poate unde această plăcere se înfiripase în mai multe locuri, de-a lungul câtorva ani. Tot ce țin minte e că undeva, la un restaurant, am avut ocazia să mănânc salam, o rarissimă delicatesă, căci bunică-mea se ferea de astfel de preparate. Am călătorit cu a mea colegă de laborator, fie odihnită și cu șefa comună, despre care nu mai știu nimic. Am slalomat printre scopul profesional, vizita la prietenul meu, scriitorul Raul Þintaură, atunci redactor la Radio Cluj și altă vizită, la fosta mea colaboratoare, ce mai apare în filele Despre Rodrigo și Despre Justin. Pentru a dezamorsa bomba abandonării colegelor mele, am montat cu prestidigitație un commando, preluîndu-le de la hotel Belvedere, cu Dacia soțului fostei colaboratoare și le-am descărcat la studioul de Radio, unde Leonida Neamțu, acompaniat de fetița lui de clasa a șasea și de băiatul lui de clasa a noua, venise să înregistreeze muzică în beneficiul companiei june, de la șeful de atunci a lui Raul, fie și acela odihnit. Consecvent, scriitorul ne-a invitat pe toți la o bere, după încheierea ședinței. Cucoanele mele au rămas așa de încântate, încât au uitat complet că plecaseră de la hotel chitite să mă ronțăie cu mânie proletară și prestigiul meu de enterteiner a crescut. Femei de știință, dumnealor, colegele, n-au compensat acest prestigiu cu nesecatele mele talente de oaie neagră, pe care le tratau ca atare. Faza memorabilă a serii a fost opera celei mai tinere persoane. Părintele ei, scriitorul, tocmai ne povestea că fata va merge la un liceu de sport, iar băiatul era deja într-o clasă de electronică, unde se regăsise cu nucleul găștii sale de cartier. Deciseseră împreună, cu maturitate și spirit avangardist să dea la electronică, asta fiind, în capul lor, pe care decibelii n-au reușit să-l zguduie, cea mai directă și eficientă cale către muzica rock, viața lor. De asta am avut șansa întâlnirii cu bătrânul Leonidas. Care a scris mult pentru copii. Tocmai ne povestea, cu un amestec indicibil de haz și ciudă înăbușită, că primise un premiu frumos, o sabie de aramă, pusă pe un soclu de lemn, pentru Comoara locotenentului Balica, în care sabia lui Pintea, ascunsă de locotenent, fusese deghizată, un veac și mai bine, în balansierul unei pendule. Domnilor, pentru ei am scris-o, am luat și premiu, și n-au citit nici un rând. S-a lăsat tăcere. Eram șase adulți fără Neamțu și aveam, atunci, un total de 5 copii. Unul singur de vârsta lecturii, care a și citit rezonabil, ca să nu mai adăugăm că Rudolf, fiul lui Raul, avea să devină scriitor. Dar avusesem toți o strângere de inimă. Și atunci fetița, cu infinită inocență, voind să salveze prestigiul fratelui ei, a dat drumul următoarei fraze: Tati, da nu-i adevărat ce spui! Ce-o să creadă oamenii ăștia? Ascultă tu ce-ți spun: Eu știu absolut sigur că unul din colegii lu fratimiu a citit, odată, o carte… Dacă până atunci or mai fi subzistat rezidii de tensiuni, apăi atunci s-au topit cu toatele. Imediat am și plecat la bere. Dar nu le poți avea pe toate. Leonidas a rămas mulțumit că și-a satisfăcut fiul, altfel taciturn, Raul c-a mai găsit un subiect de nuvelă, nu contează că n-a scris-o, șeful lui că a avut în jur un popor asupra căruia să-și plimbe privrea visătoare, soțul Noricăi a avut o dupăamiază mai colorată pe care o fi uitat-o, colegele mele au supt destulă vreme din distracția neplanificată. Numai eu, dincolo de satisfacția tactică a salvării unei situații critice, pe care tot eu o creasem, m-am trezit, acum, la rememorarea acelei ultime întâlniri cu dragul meu scriitor minor, din tertipurile căruia am împrumutat mai multe decât vor contabiliza exegeții mei, că nu comunicasem nimic cu el, că nu-i spusesem nimic din câte-i spusesem în nenumăratele dialoguri, când cu mine însumi, când cu alter ego-ul meu. Credeți, domnilor președinți, că mai e loc de un epilog? Cumva în loc de epitaf? Păi o să vi-l ofer, indiferent de ce credeți voi. S-a întâmplat ca volumul de debut literar să-mi apară la o editură clujană. Tirajul fusese preluat de reprezentantul local al acționarilor firmei unde mă aciuasem, un om finuț, cu care mă împrietenisem. Ei, și mă prinde omul, la petrecerea anuală a patronilor comuni și-mi zice, măi Laurențiu, vezi că doi prieteni ai mei vor să te cunoască. Pe scurt, unul era acel fost licean electronist, îndrăgostit de rock, iar celălalt prietenul lui, amândoi prieteni cu reprezentatul, care apucase să vadă tirajul înaintea mea. Voiau să mă cunoască, deoarece intenționau să-i ridice scriitorului un monument și-i intrigase al doilea rând din carte, dedicația primului capitol, intitulat Neisprăvitul. Dedicația era, așa cum deja ați dedus: Lui Leonida Neamțu. Cei doi voiau să cunoască scriitorul care făcuse o atare dedicație. I-am telefonat fiului, cu prilejul următorului drum în Cluj, peste mai puțin de un an. Nu răspundea. I-am telefonat celuilalt. Ne-am dat o întâlnire, fixată, la sugestia lui, pe o bancă din față catedralei catolice, lângă statiua ecvestră a lui Matyas Rex. N-a venit. Nu m-a mai sunat. Drept pentru care nu l-am mai sunat nici eu. 20.01.2006 Notă: Citiți cartea Nisip peste bordul nacelei de același autor. șș |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate