În ziua în care evenimentele care se petrec de obicei în camera mea luaseră o întorsătură neobișnuită, mă trezisem foarte devreme. Aveam chef să înnebunesc pur și simplu datorită plictiselii obositoare care-mi stăpânea întreaga ființă. Vroiam să pătrund taina lucrurilor care mă înconjoară, nebunia obiectelor simple, să acționez la voia întâmplării fără să mai apelez la rațiune care, de multe ori, mă plictisea.
Încă din primele clipe în care constatasem că sunt trează și nicio umbră de somn nu-mi mai tulbura echilibrul, am pus ibricul cu apă pe aragaz pentru a pregăti delicioasa cafea pe care obișnuiam să o beau zilnic.Întotdeauna aveam nevoie de un impuls pentru a-mi pune în aplicare planurile, chiar dacă nu le rosteam cu voce tare. Cafeaua pentru mine era un stimul necesar pentru a-mi pune în mișcare sângele. Îmi trezea neuronii adormiți care aveau chef să asimileze doza de nebunie pe care eram dispusă să le-o transmit în dimineața aceea.
În timp ce îmi turnam cafea în cană mi-am aruncat privirea către fereastra larg deschisă spre livadă. Era o livadă de cireși de mai în fața camerei mele. Cafeaua o serveam din cană pentru că ceșcuțele erau prea mici, iar eu simțeam nevoia unui consum mare de cofeină în acea dimineață.
Nu mai văzusem până atunci un cer atât de senin cum era cel pe care îl zăream printre crengile pomilor a căror boboci dădeau să plesnească de prea multă încântare. O liniște înfricoșătoare domnea în jurul meu, în jurul acelor cireși, încât îmi venea să strig, să tulbur acea liniște profundă în care mă lăsam purtată de gânduri către cele mai mari enigme ale existenței noastre. Începusem să inventez cuvinte cărora le dădeam o explicație, și nu orice explicație, ci aceea care-mi convenea mie cel mai mult. Trebuie să fii nebună să o iei razna în asemenea împrejurări când natura îți oferă tot ce are ea mai plăcut, mai frumos, îmi spusei în gând. Era însă o nebunie plăcută, aleasă nu impusă, care mă făcea să tremur din toate încheieturile de extaz.
Mă așezasem cu coatele sprijinite de pervaz și sorbeam cu plăcere lichidul fierbinte ce-mi alinta gâtlejul. Bine că nu sunt obligată să respir aerul poluat din oraș, în zgomotul acela infernal produs de mulțimea de oameni care aleargă zilnic către atingerea unor scopuri imprecise, mi-am spus în gând. Încă un motiv în plus de a profita de aerul acela proaspăt care-mi umplea plămânii, de acea lumina caldă care-mi încălzea camera până aproape de sufocare, de verdele acela din livadă care se topea parcă sub mângâierea blândă a razelor de soare formând un tot unitar care-mi transmitea o stare neobișnuit de plăcută. Mi-am privit chipul în sticla de la geam ce-și deschise parcă brațele către o lume care se născuse cu zece minute în urmă, într-o îmbrățișare ce n-avea să se termine curând. Îmi strecurasem mâinile printre crengile surde care îmi băteau în geam la fiecare adiere de vânt. Zgomotul lor nu ajungea decât la mine, numai eu îl culegeam în palme spre a-i îndepărta sfârșitul ce-l amenința, cu doar câteva clipe. Duceam palmele repede la tâmple și-l lăsam să vibreze posac până când rămânea fără vlagă spre plăcerea auzului meu și mă rugam să mai adie iarăși vântul. De fiecare dată reveneam cu drag în fața geamului să mai primesc un strop de bucurie creat cu atâta măiestrie în livada mea, asemeni unui fier înroșit bătut de fierar pe nicovală, asemeni unui colac mare și gustos modelat de mâinile unui brutar priceput.
Deși recunoșteam această priveliște, în fiecare zi o primeam în sufletul meu ca și cum ar fi fost pentru prima oară și mă bucuram nespus că-mi este dat să trăiesc asemenea nebunie. Iubeam nebunia care punea stăpânire pe mine. Parcă intram în transă iar trupul meu era conectat la aparate care aveau obligația de a-mi menține pulsul stabil în timp ce eu rătăceam imaterial printre lucrurile din jurul meu și-mi însușeam fiecare celulă moartă sau vie, care nu-mi aparținea. Pot spune că am fost copac la un moment dat. Eram plin de carii și furnici roșii și negre care alergau sub coaja uscată spre un alt scop decât cel pentru care fuseseră create. Cu un miros înțepător mă împungeau de parcă ar fi fost vite iar eu un prădător fioros ce le amenința existența. Și totuși, se hrăneau din mine și-și plimbau corpurile infime peste fibrele mele albe, îmbătrânite. Scopul meu era acela de a-mi sprijini musafirii să ducă o viață plăcută, îndestulată, în timp ce eu mă uscam ca și cum cineva mi-ar fi tăiat rădăcinile fără să-i pese de urmări. Un lucru era sigur și anume acela că nu eram în stare să înfloresc și mai apoi să produc fructe. Mă apropiam de sfârșitul vieții mele de copac și asta nu mă îngrijora deloc. La un moment dat un trosnet puternic îmi curmă existența iar furnicile o luaseră care încotro.
Devenisem mii de așchii și bucăți de lemn de diferite dimensiuni. În fiecare din ele era o fărâmă din mine, o celulă ce se năștea iar pentru un alt scop decât cel dinainte. Mă născusem pentru a doua oară în acea zi, curată nebunie și totuși memoria îmi spunea că e full, că păstrase de-a lungul timpului o sumedenie de amintiri la care nu avea de gând să renunțe. Poți să le păstrezi, mi-am spus atunci. Pot trăi și cu amintirea că am fost un pom flămând care a murit de sete și care, în ultima clipă, nu a avut alături decât o mulțime de furnici negre și roșii.
Într-un colț din existența mea priveam o fotografie veche pe care mâinile mamei o atârnaseră de perete, lângă un ceas tare gălăgios din abanos. Erau tineri și frumoși cei pe care-i cuprindeam în brațele mele de lemn lăcuit prelucrat cu grijă, ce se dorea a fi o ramă scumpă și de bun gust. Aveam să mă plictisesc să-i privesc atâta timp nemișcați, atârnați în cui, cu aceleași haine îngălbenite de vreme, cu aceeași coafură și aceleași flori în brațe care nu aveau să se ofilească nicicând. Mă salvase din primejdia unei plictiseli cronice nepotul mamei, un băiat de 5 ani, care-mi strâmbă forma pe care o aveam în mâinile sale, îmi scoase cuiele din șolduri și-mi schimbă priveliștea într-una care semăna cu flacăra unui șemineu. Era atât de cald încât mă sufocam. În nebunia aceasta uitasem care-mi sunt dorințele, formele, culorile. Mă ridicasem deasupra tuturor sub forma unei particule de fum. Mă plimbasem așa o seară întreagă până când am căzut frântă de oboseală pe coperta roșie a unei cărți din bibliotecă. Mă bucuram că scăpasem de plictiseala priveliștii din perete, de acea formă pătrată de lemn. Aveam de gând să citesc toate cărțile scăldate în praf de parcă ar fi fost pudrate împotriva îmbătrânirii fizice ce avea oricum să le cuprindă într-un timp foarte scurt, nu mai mult de o generație.
În nebunia ce-mi cuprinsese încheieturile, situată în alte colțuri ale existenței mele deveneam pe rând, suport pentru cină, dulap pentru haine, picior de scaun, draperie sau corp de bibliotecă. Luasem o sumedenie de forme în a căror esență bătea inima mea. Celule mele păstrau încă memoria unui pom uscat ce nu mai înflorise de multă vreme, sub a cărui coajă trăiau cândva o mulțime de furnici.
Dacă aș fi un fir de iarbă în livada din fața camerei mele? În secunda următoare mă apropiasem deja de trunchiurile pomilor mei, mângâiam deja fiecare fărâmă de pământ ce-mi susținea tulpina și aveam o grămadă de vizitatori, diverse gâze și gândaci, ce se tolăneau sub mângâierea fierbinte a razelor de soare. Îmi place mai mult aici, mi-am spus încet în șoaptă, parcă să nu mă audă nimeni. E liniște și pot să dorm legănată în adierea vântului.
În acea dimineață am cedat ispitei de a-mi planta câte o celulă în fiecare lucru sau obiect din jurul meu, însuflețit ori nu, pentru a-mi satisface curiozitatea legată de nebunia existenței. Mă rostogoleam asemeni unei particule de nisip, luând diferite forme și culori și nu aș fi renunțat niciodată la ele dacă nu m-ar fi trezit ploaia ce-mi bătea în față, gata să-mi invadeze spiritul căzut în agonie.