agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-12-14 | |
— Spune-mi, tu ai vreo idee despre teoria iubirilor neconsumate? — o întrebă.
Că avea sau nu idee, Ana nu lăsă să se întrevadă, dar se arătă interesată de conținutul acelei teorii, sau, poate de maniera în care urma să-i fie prezentată de către el, așa că el se simți dator să treacă la detalii. În concepția lui, teoria susținea că frumusețea și sublimul iubirilor rezultă, cel mai adesea, din nefinalizarea lor. Iubirile neconsumate au marele avantaj față de celelalte că nu s-au înscrumat încă. Sunt surprinse și imortalizate secvențe din perioada de început a idilei, de ardere intensă, atunci când totul este ca-n vise, sau ca-n basme. Cel mai bine ar fi, dacă te decizi să povestești despre asemenea iubiri perfecte, să ai puterea să întrerupi povestirea în momentul când acțiunea încă se desfășoară pe acele culmi care cochetează cu perfecțiunea. Devine aproape imperativ să se procedeze așa pentru a lăsa și spectatorului, ori, după caz, cititorului, mica sau marea satisfacție că-și aduce și el, cu imaginația sa, o nemărturisită, dar râvnită contribuție la atingerea desăvârșirii în iubire, exact așa cum și-o autodefinește fiecare. Pe de altă parte însă, în momentele de luciditate, de realism, ne putem imagina și ce ar fi în stare să ofere viața reală, și, de fapt, ceea ce și oferă de cele mai multe ori, dacă povestea de dragoste se lungește prea tare. — Un astfel de exercițiu imaginativ a însăilat pentru noi Vasile Băran. Ai auzit de el? — își pregăti el terenul pentru exemplificare. Ana nu auzise de el. Așadar, cine era Vasile Băran? — Era, cel puțin prin ceea ce ne oferea pe plan literar, un tip plin de spirit. Nu-l știu personal, ci doar prin scrisul său. Cazul ideal, căci diminuează riscurile aprecierilor prea subiective... În urmă cu mai mulți ani se făcuse cunoscut ca autor al unor remarcabile pastile literare, pe care și le prezenta sub denumirea de microsioane satirice. Unul dintre acestea urma să fie povestit și Anei. Personajele aduse în prim plan pentru declanșarea acțiunii sunt arhicunoscuții Romeo și Julieta. Numai că, ipostaza în care sunt prezentați cei doi de astă dată este cumva inedită... S-a scurs deja un număr oarecare de ani de la duioasa scenă cu balconul. Îl vedem pe Romeo întorcându-se într-o după-amiază acasă istovit, fără să fie prea clar dacă venea de la muncă, sau de la o bere cu băieții... Dacă nu știm cu exactitate de unde vine Romeo, ni se oferă în schimb alte certitudini. Una dintre certitudini este că acasă o găsește pe nimeni alta decât Julieta, devenită între timp tovarășa sa de viață, — așa după cum cu toții știam că ei amândoi și-au dorit-o cu o nestăvilită ardoare încă din vremea adolescenței lor. O descoperim pe Julieta lui — acum chiar că era a lui, cu acte în regulă — dându-și pasiențe, la o cafeluță și o țigărică, tolănită nonșalant pe sofa, în neglijeul în care-și petrecuse și noaptea precedentă. Își mormăie unul celuilalt o formulă de salut. Și cam de-aici începe acțiunea propriu-zisă. Neimpresionat de poziția îmbietoare spre provocatoare a ei, altădată factor generator de incandescente dorinți, Romeo întreabă sec ce-i de mâncare. I se răspunde printre dinți că să vadă și el ce găsește prin frigider. Lui Romeo, deși îi cam piere cheful de mâncare în atari condiții, mai are totuși puterea să atace și un alt subiect de discuție, inspirat fiind de contemplarea celor două perechi de ciorapi mai întâi purtați, apoi lepădați succesiv de el, unii ieri și ceilalți alaltăieri. Ciorapii se află răzlețiți undeva pe jos, contribuind pe plan decorativ la umplerea colțurilor camerei, locurile alese de Romeo în serile anterioare pentru descălțare. Măcar ciorapii ăștia ar fi putut și ea să-i spele... — consideră Romeo că ar avea dreptul să-și exprime liber o opinie asupra unei alternative de program al Julietei, cu valențe ceva mai constructive, pe ziua respectivă. Dar el ce cusur avea, de nu putea să comită el însuși acest gest? — vine replica vie a Julietei, încurajată poate și de semnele binevoitoare ce i se arătaseră cu ocazia finalizării ultimei sale pasiențe. Din acest moment totul ia amploare. De la simple vorbe se ajunge la fapte concrete. Inițiativa îi aparține tot lui Romeo. El culege de pe jos — hai să zicem, pentru creșterea dramatismului scenei, că ținându-se cu o mână de nas — culege așadar ciorapii săi folosiți în număr de patru și îi aruncă, grupați doi câte doi, prin fereastra deschisă. Julieta, cu intenția provenind dintr-un orgoliu bine reliefat chiar de către autorul textului de a demonstra că este și ea capabilă să arunce ceva, nu stă prea mult pe gânduri, ci se implică energic în acțiune. Și dacă tot era fereastra deschisă, ia o glastră din patrimoniul casei și-i dă drumul grațios de la etajul șase. Vaza aterizează chiar în fața unui pașnic pieton, care asistă panicat la consumarea faptului prin dezintegrarea instantanee a obiectului casnic. Un oarecare și-ar fi văzut de drum în continuare. Poate, cel mult, ar fi efectuat un amplu semn al crucii, mulțumind cerului că a scăpat nevătămat, alegându-se doar cu o sperietură. Trecătorul însă era departe de a fi un oarecare. Este momentul marii dezvăluiri: Cetățeanul purta numele de Shakespeare, însuși Marele Shakespeare de mai târziu, sau de mai devreme, nu contează, în orice caz, la acea vreme, un ilustru necunoscut. Chiar așa necunoscut cum era, el nu putea rămâne doar un simplu martor indiferent la înscăunarea unei stări conflictuale. După o scurtă ezitare, proprie momentelor de cumpănă, Shakespeare ia o decizie care avea să-i influențeze în mod decisiv întreaga sa carieră literară: Nici una, nici două, se hotărăște să urce la ei. Liftul mergea, deci nimic palpitant până sus. Sună la ușă, ușa reacționează, și... Ce să-i faci?! Așa a crezut el că-i bine: să se-apuce să-i dojenească părintește pe cei doi. Dar, de când lumea... Rețineți o povață amicală, voi aceia care credeți că puteți interveni cu sfaturi „utile” în căsnicia altora. Nu vă băgați, fraților! Pentru că veți păți exact ce-a pățit și Shakespeare... Chiar dacă din prima clipă de când i s-a deschis ușa a încercat să adopte un aer împăciuitor, Marele Will — repet, un anonim pe atunci — s-a văzut deîndată beștelit cu brutalitate de către Romeo, și, concomitent, de o manieră nu mai puțin pe potrivă și de către Julieta. Va fi prezentată doar esența vorbelor lor — spre a nu șoca prin reproducerea tuturor invectivelor pe care avea să le suporte bătrânul băgăcios. Cum își permitea el, un neica-nimeni, un coate-goale, un hodorog de pe stradă, etc., să se amestece în treburile familiei lor?! Shakespeare, în lipsă de argumente solide care să stea în picioare în fața unor interpelări de o asemenea natură, își luase mai întâi pălăria, apoi și tălpășița, părăsind rușinat și consternat neprimitorul apartament. Îl vedem pornind abătut pe scări în jos, beneficiind și de un impuls sub formă de brânci din partea celor doi. Iar pe drumul până să ajungă în stradă, se tot căznea să găsească un răspuns pe măsură gândului ce-l frământa. „Ce să fac eu cu ei? Ce să fac eu cu ei?”(după cum se vede, nu era orice gând, ci unul care-l frământa la modul iterativ) Și fiindcă Vasile Băran este cel ce ne-a dezvăluit faptele, tot el ne reamintește că, până acum, noi știam doar efectele. „Și, știți și dumneavoastră ce le-a făcut!” — sună afirmația lui din finalul microsionului său satiric. Ideea, să recunoaștem, n-a fost una rea. Nici pentru Shakespeare, care cu acest prilej și-a dat doctoratul în literatură, câștigându-și o binemeritată și definitivă celebritate, dar, cel mai important, nici pentru Romeo și Julieta, readuși corectiv în perimetrul statutului lor inițial de simboluri ale iubirii perfecte. — Ce zici de modul cum a ticluit-o Shakespeare? — o provocă el pe Ana să-și spună părerea. — Cred că n-avea altă soluție... — se arătă ea a fi de partea dramaturgului. — Vezi că prin afirmația ta tocmai ai aprobat o dublă crimă, atât de ingenios realizată încât și astăzi cei mai mulți dintre noi suntem dispuși să credem că a fost vorba de o sinucidere în serie. Eu zic însă că putea găsi și alte soluții, mai creștinești. Tu ai avea vreo propunere? — Nu... nu cred... — Eu am! Să le fi cumpărat o vază nouă, de pildă. Și mi-a mai venit în minte una acum, pe loc: ce era dacă i-ar fi spălat însuși Shakespeare ciorapii lui Romeo? Ana nu credea însă în trăinicia unor astfel de rezolvări. Și avea perfectă dreptate. Procedurile enumerate de el ar fi fost cu mult sub demnitatea unuia de talia lui Shakespeare. Cu vaza, hai, mai treacă-meargă... Se poate avea în vedere că Shakespeare este considerat și azi a fi fost un om de vază. Dar, cealaltă propunere a lui, cu ciorapii, nici nu putea intra în discuție. Cel mult, poate ca un subiect de dezbătut într-o viitoare piesă de teatru: Romeo, între ciorapi și Julieta... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate