agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2431 .



Nevroza de sfârșit de toamnă
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [alex_hazel ]

2008-12-19  |     | 





Mușchii toamnei se atrofiaseră în jurul unei grămezi de scrum imense. Sălciile plângeau și trecătorii le ștergeau lacrimile.
Nicio frunză nu mai zbura pe traiectoria propusă de vânt, ci se tolăneau toate pe trotuare ciobit, leneșe.
Eu, încercam să-mi slăvesc destinul, însă atât de multe priviri și atât de multe voci ancestrale se întreceau cu mine la finișul existențial…încât la fiecare pas simțeam cum îmi suflă în ceafă un călău al Judecății de Apoi.
Îngerii se metamorfozau în aripi de hârtie și în suflete de dinozauri și ploaia clipocea șoptit pe umărul meu.
Nu puteam,nu reușeam să plâng. Lacrimile îmi secaseră deja tot ce putea fi secat, apa mi se evaporase în nori cenușii de reacredință și în urma nu rămăsese sare…ci un zmeu verde sfâșiat de ploi nenăscute.
Ploi, da..ploi ce-mi scutură mințile în fiecare seară.
Ploi de o secundă când mi se derulează în picături milimicronice toate momentele ..absolut toate.
Nemaivorbind că-mi strangulează visele, mi le și aruncă de pe pat și mi le ascunde după oglindă. Ploaia nu mai contenea să creierului meu sunete de ca și cum ar sughița Iadul, de ca și cum s-ar sinucide o crizantemă în senectutea toamnei.
Mii de blesteme îmi citeau gândurile și vocea mea supusă la violențe ale unui vânt thanatic îmi juca feste. Nu puteam vorbi, nu puteam impreca pentru că în laringe coardele vocale săreau o altă coardă…coarda de fier a unui vis metalic, pe care a trebuit să-l înghit și să-l depozitez pe pereții carnali ai gâtului meu încornorat de soartă.
Mă întreb care-o fi amantul sorții, cine ar putea să-și înșele soarta și să scape basma curată? Eu zic că timpul este.
Timpul, care joacă mereu poker cu noi și cu soarta și care, uneroi din milă sau din superioritatea lui imperioasă, ne mai dă și nouă o șansă, sau mai multe, ne oferă plictiseala, momentul cnd îți poți schimba soarta. Ne oferă întâlniri tainice cu un ochi de-al lui, uneori cu epiglota lui, care se-nchide atunci când nu știi profita de avantajele plictiselii.
Mă plictiseam.Spleen din acela ironic, care mă făcea să mă gândesc doar la întrebări existențiale. Timpul îmi făcea cu ochiul, dar i-am întors spatele și l-am înjurat de morți. S-a înfuriat și m-a făcut să cad în genunchi pe tava unui servitor al anarhiei, să mă bat cu pendulul care bătea în gol,cu nervii unui amurg al tăcerii, cu tăceri întrebătoare, ce sfințeau zgomotul în rafale de secunde ce mă copleșeau emoțional pân-am ajuns la punctul critic.
Îmi mângâia scoarța cerebrală o energie de plumb, care se sufoca în sânge și care mi-a ieșit pe nas, strigând după ajutor. Palmele mi le-am mânjit cu frânturi de hematii și cu sunete de orgă intracelulară, ale cărei clape s-au rupt în două atunci când celulele mi s-au divizat.
M-am șters cu un o batistă albă, însă furia clocotea în mine, ca o ciorbă de carne, cu paprika și cu șofran, stomacul mi se zdruncina în urlete spasmodice, în lanțuri , vilozitățile intestinale îmi țipau ca niște zarzavagioaice până în străfundurile substanței cenușii și conexiunea mea inversă, se pare că era în pauza de masă Am cedat.
Le-am zis tuturor, adică nimănui, până la urmă, că n-are rost să mă mai bântuie când merg pe stradă. Oricum, mă abțin ca un ascet să nu înjur, zâmbind ca o madonă blondă. Nici nu mai credeam ce spuneam. Cuvintele îmi ieșeau prin ochi, vorbeam atât de tare încât am speriat o rază de soare. Ce soare e acela care stă așa aproape de mine? Am luat raza și am îndesat-o în buzunarul pantalonilor de pe pulpa stângă.
Atunci..s-au liniștit toate. Iadul îmi cânta acum romanțe pe veranda sprâncenelor, viața mi se descătușase din cavitatea abdominală, și mi-am luat zborul într-un tunel de speranțe jefuite de Dumnezeu.
Serios acum, ce poate fi mai plăcut decât să te fluturi ca o frunză tomnatecă prin adâncurile unui cer de stele lingușitoare, care de care mai împopoțonate și care se îngrămădesc să-ți rupă coastele, să rămâi un înger naiv și o neființă drăgălașă?
Soarele mi se arăta prea darnic, trimițându-mi milioane de Jouli de căldură, așa că, mi s-au topit aripile de ceară, doar sunt verișoara lui Icar…trebuia să mi se întâmple și mie.
Am căzut din nou pe asfaltul rece și atrofiat, am dat cu capul de-o frunză, care mi-a amortizat durerea sufletească. Regretul c-am fost atât de aprope de Paradis, mi-a fost înghițit de frunza aceea mică și nesăbuită, așa că am luat-o și-am pus-o pe stern, m-am încălzit, și-am început să lăcrimez.
Lăcrimat, nu plâns, nu sunt un simplu animal.
Așa că nu mi-a mai rămas nimic de spus, căci toți nervii mei îmi rămăseseră suspendați de umbra unui infinit pe care-l numesc cer, și de fiecare dată când vreau să mă întorc acolo, întorc frunza pe cealaltă parte.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!