agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2461 .



Noapte de Decembrie - II -
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [YLAN ]

2008-12-20  |     | 



Trenulețul de munte cu locomotivă și două vagoane și-a arătat coama de fum alburiu pe după sprânceana muntelui. Zăpada stătea atârnată de umerii zărilor ca un ștergar palid. Ne-am îmbrățișat, cât să ne ajungă până-n primăvară, căci n-am scăpat până ce nu le-am promis bătrânilor că la Paște vom fi la ei, toți trei.
M-am așezat confortabil în cel de al doilea vagon și, dacă nu aș fi zărit într-un târziu o siluetă ghemuită pe ultima banchetă, aș fi zis că sunt singurul suflet care se îndreaptă cu nerăbdare spre sfânta seară de Ajun, visând la căldura familiei și la freamătul globurilor din brad.
Omul m-a simțit, uitându-se în direcția mea și, după ce a căscat zdravăn și s-a întins, de am zis că o să-i pârâie coloana vertebrală de amplitudinea mișcării, mi-a zis din colțul său:
- Credeam că o să vorbesc de unul singur până la Brașov! Slavă Domnului, că mai văd chip de om, că trenul ăsta ai zice că e trenul fantomă!
M-am gândit inițial să tac, să-i dau de înțeles că aș vrea să fiu singur cu gândurile mele, dar mi-am zis că de sfintele sărbători tot omul trebuie să fie deschis la grai și la suflet.
- Păi, cred și eu, că e trenul fantomă! i-am răspuns eu. Cine se mai încumetă în Ajunul Crăciunului să călătorească pe o vreme ca aceasta? Uite, aproape că nu mai poți vedea nimic pe fereastră și nu-i decât ora cinci după-amiaza.
- Fiecare om e cu treaba lui, mi-a răspuns el, și, dacă ne-am potrivit amândoi aici, înseamnă că avem pricini serioase. Eu unul merg la băiat, la Brașov. Că, de când mi-a murit muierea, stau ca un cuc pe ram și torc orele sub caierul gândului nerostit.
Chiar dacă nu eram foarte aproape de bancheta omului, pe care mi-l făcusem fără să vreau prieten și confident de călătorie, simțeam cum dinspre el se prelungesc spre mine damfuri de alcool bine împământenit pe acele locuri. N-am apucat să-mi spăl gândul acela cu valul altuia, că omul a scos o sticlă bobâlcată de sub banchetă și agitând-o în aer a continuat.
- Eu am fost coborâtor sub munte. Am scos toată viața cărbune. Când o fost cu disponibilizările, am plâns ca un copil. Și simțeam că și cărbunele plânge adânc acolo, în pântecele pământului. Ce puteam să mai fac eu om trecut de cincizeci de ani? Un’ să mai merg? Pe la ce porți de patroni să mai bat, ca să-mi mai fac un rost? Am înghițit în sec și am înjurat cu năduf viața asta nedreaptă cu cei umili, ca mine. La an mi-a trecut dincolo și muierea și m-am văzut orfan de suflet și vorbă. Așa că m-am apucat și mai zdravăn să mă împrietenesc cu acest tovarăș, care nu te lasă la greu niciodată. Vreți un gât? E bun pe vremea asta, că uite ușor-ușor scoatem aburi pe nări, cum scot căluții lu’ Văsălie, al meu prieten drag, când urcă toamna pe coama muntelui ăistuia cu căruța cu lemne.
- Nu, mulțumesc, sunt doctor chirurg, peste două zile am gardă și două operații. Trebuie să am mintea limpede și mâna sigură.
- Ce vorbiți d-voastră, don’ doctor! Păi, cine face mintea limpede și mâna mai sigură decât țuca-o-aș eu de pălincă sfântă! Nu cu asta ne ținem noi ăștia de peste munți, că doar nu o să bem apă, ca d-voastră, răgățenii, să-mi fie cu iertare îndrăzneala vorbei! Aista-i medicament de viață și leac de suflet! Hai, vă rog, nu mă refuzați, o gură doar, să nu beau singur ca la un parastas, fără să mă norocesc cu suflet de om.
- V-am spus, domnul meu...am încercat eu să mă eschivez, căci omul începuse să mă cam calce pe nervi cu insistențele lui.
- Grigore...Grigore Coroian mi-e numele. Da’, între prieteni mi se spune Grig...
- D-le Grigore...
- Grig...vă rog, acu’, dacă suntem călători pe același drum, se cheamă că am devenit într-un fel prieteni. Grig...
- Fie...! Grig...nu vreau să te refuz, dar am o meserie care mă obligă să renunț la multe. Știi și dumneata cum e, când ai o profesie care te oprește de la multe plăceri ale vieții. Ce vrei să spui că acolo, jos în mină, îți permiteai să bei înainte de a intra în șut?
- Fer’ Doamne, cum să fac bolunzenie ca aista! Păi, mai ieșeam viu de acolo? Că gazul dansează pe sub bolți și atât așteaptă, om nechibzuit, să-l invite la ultimul vals...
- Vezi...deci trebuie să mă înțelegi! Așa sunt eu...și nu o să mă schimb. M-am învățat cu opreliști în viață și nu le simt lipsa.
- Suntem ceea ce suntem, don’ doctor...și așa rămânem! Sigur că vă înțeleg. D-voastră, de s-or năpârli vremile ca blana vulpii în dricul primăverii, tot om cu carte și cu stil rămâneți. Noi, ăștia mai simpli, dintr-un lemn ciopliți, om fi mlădiți ca pământul și uscați la suflet de dinții durerilor!
Și Grig făcu o pauză semnificativă, semn că voia cu tot dinadinsul să știe cu cine călătorește sub viscolul, care începuse să muște din acoperișul fragil al vagonului.
- Scuză-mă, i-am spus eu, apropiindu-mă, ca într-un gest de conciliere târzie. Scuză-mă... Alexandru Stamatescu...
- Pot să vă zic pe numele mic?
- Poți! Desigur! Săndel..așa mă alintă nevastă-mea, și acum, dacă tot am devenit prieteni, nu...?
Omul surâse, parcă fericit că o ființă ca el, simplă, coborâtor în rărunchii pământului, putea să poarte o discuție deschisă cu un om cu carte multă.
Privea afară și neputând distinge decât rafalele de ninsoare care biciuiau cu harapnic de vânt întinderea, privi cu drag la sticla lui și apoi spuse:
- Ne apropiem de pădurea Bogății... Loc tainic și cu multe pricini de accidente. Mai ales cele cu mașini mici. Noi, aici pe tren n-avem habar de nimic! Ne duce ghezeșul dirept la Brașov, fără pregetare. Dar pe șosea e altfel. Se picură chiciura din copaci pe drum ca un covor alunecos, de nici nu mai ai ce face cu volanul. Poți să-l arunci în râpă și mai bine o iei pe jos! Da’ noi, aici în tren...n-avem...
Grigore nu apucă să-și termine gândul și să îndrepte sticla binecuvântată sub buze că trenul frână brusc, apoi mai înaintă un metru-doi, iar frână brusc, după care se opri. Bărbatul se sculă impacientat de la locul său, căci știa ca și mine că trenul nu are oprire până după pădure, la halta Pârâuș. Deschise o fereastră și încercă să străpungă clisa de afară, înnobilată de atâta alb.
- Nu văd nimic! Cerne domnița iarnă din înălțimi, ca și cum ar vrea să ne acopere de tot cu haine de împrumut!
Am vrut să coborâm pentru câteva clipe, dar apoi ne-am zis că poate nu o fi decât o chestiune de minute și, dacă trenul s-ar pune în mișcare, riscăm să rămânem în pădurea aceea străveche. Scara înghețase instantaneu și era greu pentru doi oameni, dintre care unul plecat spre cărările șerpuitoare ale lui Bachus, să urce deodată în vagon. Am așteptat preț de câteva minute și am auzit ușa rabatabilă care despărțea cele două vagoane deschizându-se. Era conductorul trenului.
- Sara bună! spuse el pe un ton nu prea optimist. Avem un năcaz mare...
- Da’, ce-i, se repezi Grig la el, agitând într-o mână sticla magică.
- O bătut vânt mare pe aici, prin Bogății, și s-o despicat un trunchi exact pe linii. Nu putem să-l clintim cu locomotiva, oricât am încercat.
- Să coborâm și să dăm o mână de ajutor, am căutat eu timid a găsi o rezolvare unei probleme, care deja se încuibase în mine și se lăfăia la căldura inimii, care începuse să bată trepidant la gândul că suntem ostaticii pădurii.
- Nu e cu putință! E copac vechi de ani. Că d-aia s-a și prăbușit. Ne trebă brațe tari și multe...
- Păi, noi suntem doi. În celălalt vagon? am întrebat eu, sperând la un răspuns salvator.
- În celălalt vagon este o familie de tineri și mai sunt doi studenți, băiat și fată, pricăjiți și deja foarte speriați.
- Și atunci? întrebă Grig, sorbind liniștit din puterea pământului, ca pentru a-și face curaj pentru ceea ce va urma.
- Va trebui să așteptăm dimineața...
- Cum dimineața? am întrebat eu, scuturându-mă la gândul că vom sta pe loc sub aripa viscolului o noapte întreagă.
- Mecanicul a transmis la Brașov prin stație care este situația, dar s-a pus zăpadă viscolită și grea peste tot și nu au cum să ne ajute.
- Păi, bine, și atunci înseamnă că vom înnopta aici în adâncul uitării? am zis eu disperat, agățându-mă pentru ultima oară de un fir de nădejde în vorbă.
- Da! În mijloc de pădure, dar suntem în pădurea noastră veche și nimica rău nu ni se poate întâmpla! Așa să știți! Dimineață vor veni de la Ocolul silvic pădurarii și tăietorii de lemne. Sunt mulți și cu brațe puternice. Acu’, e deja noapte și nu se încumetă nici ei să bâjbâie ca huhurezii. Dimineață, pe lumină, iau săniile cu tălpici și una-două sunt lângă noi. O să am o oarece rugăminte la domniile voastre. Să treceți în vagonul celălalt. Să fim lângă locomotivă. E mai cald, oprim aici căldura, ca s-o îndublăm acolo. Mai multe suflete la un loc, mai multă viață, nu?
Am ascultat sfatul conductorului și am trecut în primul vagon. Acolo perechea de studenți stătea zgribulită, ca niște pui părăsiți. Ceilalți companioni, soț și soție, stăteau strânși unul în altul.
- Bună seara! am spus eu cu o voce sigură, puternică, pentru a le mai îndulci un pic teama. Putem să înnoptăm împreună cu d-voastră? am glumit eu, în timp ce fețele celor ce mă ascultau erau împietrite, de stâncă.
- Vă rugăm, cu plăcere! spuse domnul, a cărui soție ațipise sub cojocul acestuia, protejând-o de frigul, care începuse să-și facă loc cu coatele pe la ferestre. Mă numesc Andrei, Andrei Minteuan...soția mea, Elisabeta... peste două săptămâni va deveni mamă, așa că ne iertați de somnul ăsta adânc, dar folositor...
După ce eu și Grig ne-am făcut confortabili și ne-am prezentat scrisorile de acreditare, cu nume de familie cu tot, ne-am simțit dintr-odată cu toții mai liniștiți. “O seară, o noapte poate trece mai ușor, când ai oameni agreabili în jur”, am gândit eu, ascultând parcă mai liniștit urgia de dincolo de ferestre. Studenții ne-au privit pe sub glugile bine trase pe ochi, apoi s-au scufundat iar în somnul lor adânc. Conductorul a apărut cu figura lui bonomă și ne-a transmis ultimele informații.
- Mecanicul ne-a asigurat că acum, după ce am închis căldura la vagonașul al doilea, o să ne simțim mai bine aici. În fond, nu suntem la capătul lumii, iar pădurea Bogății a fost întotdeauna o gazdă bună pentru musafirii ei.
- Don’ șef, i s-a adresat Grig, ridicându-se în picioare cu un echilibru precar, chiar nu ne putem urni de aici din loc?
- Nu, v-am spus. E peste puterile locomotivei și cu mult mai mult peste ale noastre de a urni din loc copacul. E bătrân și a fost putred la rădăcină, dar în trunchi e viguros ca un muntean plin de snagă.
- Mata ești de prin părțile Oltului? l-a întrebat Grig, râzând numai pe o parte a feței.
- De unde ați concluzionat? îl întrebă conductorul, privindu-l mai atent.
- Păi, snagă e cuvânt de la noi din Olt, n-aveam cum să nu-l pricep la inimă. Eu mi-s de prin părțile alea viclenite, cu minți iuți și ascuțite pe tocila vremii. M-am mutat aici decând am devenit scormonitor de cărbune. Pe aici m-am însurat, am dăruit lumii un băiat, dar oful meu tot peste apa Oltului se prăvale cu mult dor. Acu’ merg la băiat. Locuiește la Brașov. Și-a luat nevastă de la oraș și m-au invitat să facem sărbătorile împreună. S-o neliniști, când o vedea că nu mai apar...
- Așa e, mi-s din părțile oltenești, dar de mult mi-am făcut cuib la inimă prin locurile astea, de care mă simt legat cu frânghii de timp grele, spuse conductorul cu o lumină vie în ochi. În ce privește pe cei dragi, care vă așteaptă, nu-i bai, ne-a liniștit el. S-o fo’ anunțat la stație în Bartolomeu de necazul ce l-am avut și că abia mâine dimineață ne vom face zăriți la dunga peronului! Așa că cei dragi s-or trage pe la case și vor reveni la ora anunțată.
- Ce bine, spuse și Andrei Minteuan, noi mergem tot pentru sărbători la fratele soției. Dar gândul ne stă numai în jurul datei de Sân Ioan, când ar fi ceasul pentru Elisabeta mea să nască. Avem un doctor la oraș, care ne va asista cu tot ce trebuie.
- Și d-voastră? se întoarse conductorul spre mine. Sunteți așteptat și d-voastră, nu?
- Eu am cap de linie la București. Mai am pâine de mâncat și frig de îndurat. Dar îl voi suna pe băiatul meu să facă întoarsă calea acasă și să mă aștepte mâine. Nu speram să fac Ajunul într-un tren, dar în viață trebuie să te așezi întotdeauna în rând cu semenii, ca să nu te simți depărtat de suflet...
- Don’ șef de tren, spuse Grig, s-a făcut cald și bine aici, da’ tare aș pipa o lulea! Să deschid oleacă geamul, să trag două-trei fumuri afară...
- Cum să faci așa ceva domnule! îi spuse conductorul, privindu-l cu reproș. Abia ce ne-am încălzit. Nu se poate! Mergi mata binișor în vagonul de unde ai venit și descarcă-ți plămânii pe rotocoalele de fum cât vrei! Da’, nu aici! Doamna e însărcinată și facem aerul de nerespirat.
- Am înțeles, spuse Grig, rotindu-se pe călcâie ca un militar disciplinat la auzul ordinului unui superior. Mă duc în pustietatea celui vagon. Mergeți don’ doctor? Mergeți și d-voastră? Mai tragem și o dușcă de întărire a sufletului la vremuri grele. De restriște!
Îmi făcu complice cu ochiul, deși știa care va fi răspunsul meu. Dar Grig, așa cum sunt toți minerii, voia să-și ducă prietenia și ospitalitatea până la capăt, cu orice preț.
- Hai, vă rog, nu mă lăsați văduv de vorbă!
- Grig, îmi știi de-acum tabieturile. Doar ți le-am prezentat pe larg mai devreme. Trage câteva fumuri și vino înapoi! E frig, a început a gerui, după cum văd eu că se schimonosesc ferestrele astea și nu o să-ți fie nici mata prea moale, dincolo, în frig și pustietate de om...
Ne-am cufundat cu toții în tăcere. Se făcuse deja ora 22. Trebuia să fiu demult acasă lângă Florina mea, să o ajut cu ornarea salatei de boeuf și cu celelalte pregătiri. Așa că m-am strâns sub mantia acelui gând și m-am gândit că sunt lângă ea și Ștefan, nu atât de departe. La un moment dat l-am auzit pe conductor boscorodind.
- Ce o face omul ăla de stă atât! O să ne înghețe și vagonul ăsta cu ferestrele lui deschise. Mă duc să văd, n-o fi adormit cumva pe vreo băncuță cu sticla subsuoară?
Am revenit la reveria mea plăcută și în care mă adânceam treptat, când am auzit strigăte disperate.
- Trage domne', trage ușa aia...! Hai, repede! Doamne Dumnezeule...!
Am sărit de la locul meu, făcând cât mai puțin zgomot ca să nu trezesc cele două cupluri, care dormeau deja adânc. Am deschis ușile rabatabile dintre cele două vagoane, când am simțit cum Grig și conductorul se prăvălesc peste mine cu ochii holbați, ca și cum i-ar fi urmărit o stafie ieșită dintr-un mormânt.
- Repede don’ doctor, repede, închideți ușile!
M-am ferit să nu fiu călcat în picioare, în timp ce conductorul cu palmele lui ca două lopeți a lipit ușile una de alta. N-am putut desluși prin smoala deasă care era cauza spaimei lor și abia când am reușit să aprindem lanterna din mâna conductorului un fior m-a trecut pe șira spinării. De dincolo de geamul ușilor am văzut licăriri primejdioase. Apoi am văzut două siluete îmblănite ridicate pe ușile rabatabile și gheare puternice râcâind în ele.
- Lupii, lupii, don’ doctor, mi-a strigat conductorul gâfâind și cu fața congestionată de frică.
- De unde...? Cum așa...? am mai apucat eu să bâlgui.
- Omul ăsta iresponsabil nu s-a mulțumit să fumeze liniștit la fereastră. A coborât din tren...
- Păi, simțeam că mă înăbuș! se disculpă fără prea mult folos Grig. Am ieșit un pic la aer...
- Ai ieșit la aer...! Păi, și dacă ai văzut că vin lupii spre noi, de ce mama naibii nu te-ai urcat în vagon și n-ai închis ușile?
- Când am văzut siluetele alea negre înotând prin zăpadă, mi-am zis că sunt călători întârziați...
- Pe ăl cu coarne! pufni conductorul. De unde călători întârziați, când știi bine că până la Pârâuș trenul ăsta nu oprește!
- Sau mi-am zis că ne vin ajutoare...
- Pe viscolul ăsta de sfârșit de lume...ajutoare! a mai zis cu năduf conductorul, aruncând iar o privire speriată spre animalele ce amușinau pe la uși.
În timp ce noi ne continuam dizertațiile, fiecare susținându-și punctul de vedere, lupii începuseră să scoată nișe urlete jalnice și înfricoșătoare.
- Cheamă haita! fu primul gând rostit al conductorului, care pasămite mai trecuse prin așa ceva sau ca om al locurilor cunoștea gândul animalelor. Don’ doctor, și dumneata, omule pus pe glume proaste, încercați să țineți ușile blocate până vin eu. Să văd ce găsesc să le întărim mai cu spor!
- Hai, don’ conductor, fii serios, că n-or avea lupii ăștia mâini de om să desfacă ușile așa cu una, cu două, încercă Grig să destindă tensiunea, care se abătuse peste noi mai abitir decât frigul ce se strecura printre canturile ușilor, care ne erau zid de apărare acum.
- Don’ doctor, nu-l ascultați pe bolundul ăsta, vin imediat, mă privi conductorul în ochi, ca să se asigure că nu căzusem în optimismul nefondat și primejdios al lui Grig.
Am încercat să ținem cu mână tare cele două uși, iar Grig văzând fizionomiile lupilor începuse să prindă și el cheag de frică. Conductorul a venit gâfâind cu un piolet luat de la studenții amatori de cățărat montan. A ferecat bine ușile. A mai adus o lanternă și acum, sub fâșiile de lumină îndreptate înspre ei, lupii se mai retrăseseră un pic în întunericul din celălalt vagon. Dar știam că sunt acolo și așteaptă. Lup și om, sub tăcerea albastră a nopții de Ajun, la sânul primitor al pădurii Bogății, leagăn din vecie pentru animal și om.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!