O noapte la han

Am înnoptat odată într-un han aflat la răscruce de drumuri, ca orice stabiliment de acest fel care se respectă... Veneam de undeva, firesc, și mă îndreptam, absolut normal, către necunoscutul care mă invită să călătoresc măcar cu gândul de fiecare dată când orașul mă apasă cu betonul turnat peste viețile noastre. Hangiul mi-a oferit o cameră cu vedere către câmpul însângerat de maci, cu o lună plină agățată deasupra, pe un tavan de cer, și mi-a pregătit o friptură alături de care sta cana cu vin roșu, gros, sănătos, nu se plictisea niciodată... Ploaia lipsea... Lipsea și vremea de beție, vorba poetului bolnav de boală și de gânduri, dar în acel han m-am simțit aproape de tot ceea ce îmi lipsise până atunci și am călătorit către... mine, ca și cum aș fi rezolvat o ecuație complicată inventată de un matematician măcinat de frustrările unei vieți lipsită de precizia cifrelor... Mușterii hangiului, petrecăreți tăcuți, ascultau liniștea nopții și șoaptele macilor, vorbeau despre drumuri îndelung bătătorite de pași anonimi și spuneau că a fi amorezat de distanțe neparcurse este desfătare absolută... Am plecat a doua zi către destinațiile mele neatinse, m-am prelins de-a lungul unei hărți împăturite în patru, dar trăiesc fiecare oră în același han de la răscruce de drumuri... Și mă întreb dacă nu cumva acel hangiu discret, spectator al unor vieți în mișcare, sunt chiar eu...