- Alo...!
-....
Cum îi auzise vocea, închisese. Ca de obicei, grăbită, ca și când cine știe ce consecințe ar fi avut de suferit dacă ar fi pus receptorul normal în furcă. De șase luni treaba asta se întâmpla zilnic; în primele trei luni de zile, telefonul se repeta de câteva ori pe zi. Apoi își alesese oră fixă: optsprezece și treizeci de minute. La început o enerva faptul că nu avea timp să-i tragă o înjurătură suculentă, s-o învețe minte. Oricum, în privința acestei sexului acestei tăceri n-avea nici o îndoială. Curând a devenit chiar o obsesie, mai ales de când se fixase la o anumită oră. De pe la ora 18 începuse să se uite într-una la ceas și dacă o suna careva prin jurul orei 18 și 25 de minute, găsea un pretext și întrerupea convorbirea. Când a intrat în acest joc al "tăcerii", pregătise discursuri lungi. Nu i le-a ținut. Tăcerea nu-i lăsa timp... Se gândise de multe ori să nu mai răspundă cu "alo", înlocuind plictisitoarea formulă de salut cu ceva mai dinamic. "Ascultă, doamnă!..." sau orice altceva... Și dacă nu era ea? Ar fi fost o situație ridicolă. Căuta să-și facă o voce cât mai ridicolă pentru ora 18:30. O dată îi telefonase o prietenă, reproșându-i că răspunsese cu o voce înțepată și pusă pe ceartă. De atunci aborda o voce blândă și aproape maternă, compătimitoare chiar. Voia să pună în acest "alo" toate sentimentele pe care i le inspira această tăcere necunoscută, rând pe rând. Dacă nu suna într-o zi, se enerva cum s-ar fi enervat pentru o întâlnire la care nu s-a prezentat partenerul. " Mă și fierbe, scârba dracului!" gândea ea și în momentul de față. " Uite, e 18:30 și încă n-a sunat! Fir-ar să fie de treabă! Și, cu toate că am treabă, nu-mi vine să plec de acasă!... Aah! În sfârșit, sună!"
- Alo...!
-....
-Alo!
-....
- Alo, doamnă, te rog nu închide telefonul! Să nu îndrăznești să închizi telefonul! Ascultă-mă,te rog cinci minute! Te rog!...
Vorbele porniseră precipitat, ca o rafală. În vocea ei sunase panica din vocile care cheamă Salvarea sau Pompierii. Important era că interlocutoarea nu închisese și că acum o asculta.
- Domniță dragă, știi foarte bine că nu pot nici să te văd, nici să te împușc, nici măcar să te zgârii prin telefon!... Þi se pare atât de spiritual să mă deranjezi în fiecare zi? Și dacă cineva se lansează într-o afacere ilegală, adică umblă după un bărbat însurat, ar trebui să facă măcar și un efort de imaginație. Te rog să nu-nchizi! Ascultă-mă, poate o să-ți folosească. Uite, de exemplu îți schimbi vocea și-ntrebi ceva banal: "Alo, spitalul? Cu doctorul X, vă rog!...Aaa, nu e spitalul?! Vă rog să mă scuzați!" sau "Familia Z? Vai!... Îmi pare rău că v-am deranjat!". Ce zici?! Îți place cum știu să-mi prefac vocea? Observi că, dacă aș fi vrut să-ți întind o cursă, aș fi putut, dar mie îmi place să joc cinstit. Vezi, eu nici măcar nu-ți cer să renunți la mica dumitale manevră, îți cer doar un pic de varietate și de îmbunătățire a metodelor. De fapt, orice ai face, pe mine tot n-ai să mă poți duce; aș ști oricând că ești dumneata. Asta-i așa..., un exercițiu pentru gimnastica minții! Am observat că ești foarte bine informată asupra orelor în care l-ai putea găsi acasă, dar trebuie să-ți spun că el răspunde extrem de rar la telefon; are oroare de pisălogi. Deci ai foarte puține șanse să dai de el. Dar programul lui de repetiții este afișat la intrarea actorilor, ca și programul spectacolelor. Eu, în locul dumitale l-aș aștepta o dată și i-aș spune ce am de spus sau, dacă aș fi timidă, așa cum trebuie să fii dumneata, i-aș scrie o scrisoare. În nici un caz nu mi-aș pierde vremea cu telefoane la domiciliu, ca să aud invariabil vocea nevestei! Sau poate vrei să te măriți cu el? Þi-a făcut un copil? Și dacă tot dai telefon, de ce nu spui niciodată nimic? De șase luni am fi putut să ne împrietenim. Să știi că sunt un om cumsecade și deloc lipsit de umor. Și eu n-am nici o vină că-ți place bărbatul meu. Și nici nu-ți port pică. Și acum când ți-am spus o parte din ceea ce aveam să-ți spun, îți mulțumesc pentru că m-ai ascultat și îți doresc o seară plăcută. Dar te mai rog ceva: lasă-mă pe mine să închid. Cred că merit și eu atât după șase luni. Noapte bună.
Nu se-șelase; trebuie să fie tânără, timidă și nu de calitate inferioară. Alta ar fi fost obraznică, i-ar fi spus ceva grosolan. Era aproape sigură că nu o să-i mai telefoneze și aproape că îi părea rău din această cauză. Avusese o voce ușor ironică, dar nu răutăcioasă. Totuși, poate fusese puțin cam brutală. Spusese prea multe. Avea un sentiment de vinovăție. Tot ea! Când la urma urmei farfuzica asta ar trebui să se simtă vinovată, pentru că umblă să sucească mintea unui bărbat însurat. Ba, încă îi mai și deranjează și-i enervează nevasta! Noroc că ea nu este geloasă! Altă femeie ar fi făcut crize de nervi! Bărbatu-său părea intrigat de acest telefon și ajunsese să creadă că, de fapt, ei îi era adresat. Acest fapt o măgulea. Foarte bine! De ce să fie el atât de sigur de ea? Acum avea un sentiment de părere de rău. Fata nu o să mai dea telefon... " Off! este ora 18:30 și ea nu o să mai sune...! 18:31. Sună!"
- Alo...!
-....
-Alo!
-....
- Credeam că n-ai să mai dai telefon și, vrei să fiu sinceră? Îmi părea rău! M-am învățat cu telefonul dumitale așa cum te-nveți cu o otravă... Te-ai hotărât cumva să-mi spui câteva vorbe?... Aa, nu? Bine. Atunci, ascultă-mă! E ciudat și chiar nerecomandabil ca la vârsta dumitale să trăiești din virtualități. Din himere. Sunt sigură că ești tânără. De ce umbli după un bărbat pe care l-ai văzut pe ecran și pe scenă? Și de ce umbli în felul ăsta ocolit și ciudat? Trebuie să fie atâția băieți drăguți, de vârsta dumitale, care-ți fac curte. Și dumneata,....! Sau poate ești măritată cu un bărbat pe care nu-l iubești și asta e forma dumitale de evaziune?! În orice caz, eu simt că nu ești fericită. În viața dumitale există un gol, ceva neîmplinit. Fă un copil. Poate ți-e greu, poate nu-l poți avea cu bărbatul pe care-l iubești... Mie îmi pare rău pentru dumneata... Îmi pare rău pentru toți oamenii timizi. Să nu-ți închipui nici un moment că vreau să te umilesc. Nu este nimeni cu mine în cameră. De altfel să știi, când are să fie cineva aici la mine, am să îți spun: "Nu pot vorbi; este cineva la mine. Vorbim mai târziu". Așa că nu ai de ce să te jenezi, fiindcă nu ne aude nimeni. Îți închipui, poate, că sunt puțin nebună, dar nu este așa; sunt și eu un pic cam ciudată, asta e tot. Dacă vreodată ai nevoie de ceva, poți să-mi scrii; am să caut să te ajut. Atât deocamdată, nu vreau să te plictisesc. Așa că îți doresc o seară bună, tăcere dragă.
Tăcerea nu s-a supărat. Dădea conștiincios telefonul ei mut în fiecare seară. Au mai schimbat și ora, într-un mutual și muțesc acord. Tăcerea tăcea în continuare și nici o rugăminte nu a înduplecat-o să scoată un sunet, măcar. Iar partenera ei de la celălalt capăt al firului îi povestea tot felul de lucruri. Îi comunica impresii despre cărțile citite, despre muzica ascultată și despre spectacolele vizionate. Îi citea pagini din autori care îi erau dragi. Aveau sfertul, uneori chiar jumătatea lor de ceas de intimitate și de încântare. Îi spunea lucruri pe care nu le vorbea cu nimeni. Tăcerea ajunsese un alter ego al vorbitoarei, care avea cu ea dialoguri imaginare pe fondul tăcerii. De câteva ori, bărbatu-său o întrebase ce-i mai face nebuna sau nebunul de la telefon. Ea îi răspunsese că s-a potolit de mult timp. De ziua ei primise un buchet de garoafe albe. Pe cartonașul înmânat de comisionar scria, cu litere decupate dintr-o tipăritură: " La mulți ani, T." Acum era sigură că telefonul fără cuvânt nu-i mai pândește bărbatul. Probabil că relațiile dintre el și Tăcere se consumaseră de mult. Sau nu începuseră niciodată... În orice caz, Tăcerea avea o oarecare afecțiune pentru ea. Buchetul de flori o înduioșase. Ar vrea și ea să-i facă un cadou... Dar cum? Cui? Îi propusese să lase un plic cu un nume convențional la prăvălia din colț, pe numele ei, iar ea să-i lase pachetul la o adresă convenită. Dar Tăcerea nu se învoise. "Îți jur că nu am de gând să te pândesc, că nu vreau să aflu cine ești, dar după doi ani de convorbiri, aș vrea să-ți dau ceva, un fleac, ca să ai ceva de la mine!...". Tăcerea era inflexibilă. În fiecare an când pleca în concediu, primea din partea Tăcerii un buchet de flori însoțit de un Mesaj scris cu litere decupate:" Plec pentru 21 de zile. Cu drag, T.". Uneori treceau două sau trei zile fără telefonul devenit acum obișnuință. Când revenea, ea îi reproșa pe un ton supărăcios:" Vezi cum ești? Omul așteaptă să dai un telefon, iar ție puțin îți pasă!... Sau poate ai fost bolnavă!?... Dacă ești încăpățânată cum să-ți ajut?" Și astfel, mai trecuse un an.
În ziua în care s-a internat în spital, pentru niște analize, a rugat-o pe sora ei să aștepte telefonul fără cuvânt, să spună de două ori "alo" și să-i comunice spitalul în care se află internată. Să sune în fiecare zi și o să afle vești. Îi mai spusese soră-sii că oricât de rău i-ar fi, să nu-i pomenească nimic misterioasei interlocutoare. Sora ei era convinsă că era vorba de un bărbat. Ea zâmbise: " Unde ai mai văzut tu bărbat atât de statornic?". Astfel, în fiecare săptămână primea un buchet de flori la spital. Pe cartonaș scria simplu " Multă sănătate, T.". Dar nu mai erau tăieturi din reviste; Era un scris subțire, lunguieț, puțin copilăresc. Nu văzuse nicăieri scrisul ăsta. Tăcerea telefona zilnic. O vreme a primit vești îmbucurătoare:" Îi merge mai bine și îți mulțumește pentru flori. De abia așteaptă să mai stați de vorbă...". Dar într-o zi, Tăcerea a primit următorul răspuns:
- Sora mea a murit azi dimineață la ora 9. M-a rugat să aștept telefonul dumitale. Þi-a lăsat o brățară și o broșă pe care trebuie neapărat să ți le dau! Þi-a scris și câteva rânduri pe care m-a rugat să ți le citesc:
" Iubită Tăcere,
N-am vrut să te întristez înainte de vreme. Te-am mințit și eu o dată. Îți las ceva care să-ți amintească de mine. Îți mulțumesc pentru fidelitate. Are să-mi fie urât pe lumea cealaltă fără telefonul tău. Rămâi cu bine!"
Glasul surorii se îneca în lacrimi. De la celălalt capăt al firului se auzi un hohot de plâns și o voce tremurată, subțire și copilăroasă:
- Doamne, Dumnezeule!

Bogdan Butariu