Twilight Zone


-Hey Joe, mă salută băcanul micului orășel de provincie Santa Monica, într-o dimineața însorită de miercuri.
-Hey Marwin, mi-am agitat și eu spre el cheia tubulară de 13, pe care o aveam în mâna.
-Trec dincolo la Mama Maria după o cafea, ok? Dublă, neagră, fără zahăr, nu-i așa? - spuse mai mult pentru sine Marwin, îndeplinindu-și corvoada plăcută zilnică.
Deși era doar ora 8 a.m., soarele băga deja tare pe foc, anunțîndu-și parcă intenția de a ne topi peste zi. De aia am deschis garajul încă dimineața, la ora 6, ca să mai apuc să meșteresc ceva la Thunderbird-ul, care mi-a picat ca o comară neștiută și neașteptată în brațe. Aveam de gând să lucrez la carburatorul uriașului, iar pentru asta e nevoie de o minte limpede, nefiartă de moleșeală.
Pe capul unui șurub parțial distrus mi-a alunecat șurubelnița, oprindu-se, bineînțeles în falanga degetului arătător. Nici nu am mai apucat să urlu de durere. E de bine, e nevoie mare de cafea!
-Tom, adă-mi rapid trusa aia nenorocită medicală, până nu mi se mută dracu tot sângele pe frumusețea asta! - i-am cerut unicului meu tovarăș de lucru care, mormăind pe sub mustața-i stufoasă, s-a executat.
Pe când mi-am curățat și pansat degetul, a aparut și Marwin cu drogul cel mai plăcut al zilei.


*


Johnny Dancer mă numesc și habar n-am cine sunt. Nu am trecut, parcă viața mea a început brusc la 34 de ani, când m-am pomenit singur, târșâindu-mi pașii pe o autostradă, care se încolăcea leneș printre dunele deșertului. Ulterior am aflat că e vorba de A 132 și de deșertul Mohawe. După zile de mers, doar cu o ploscă de apă pe care am descoperit-o în rucsac, am dat de marginea unui orășel, care se întindea la fel de leneș și cuminte, precum autostrada aproape neumblată, în mijlocul no man s land.
Era spre asfințit când am primit botezul orășelului, iar prima persoană peste care am dat a fost chiar Mama Maria (patroana expresului bufet din orășel, după cum aveam să aflu mai târziu). Bătrânica - o doamnă plinuță și cam pe la mijlocul centenarului, era aplecată toată, mai să intre, sub capota unei furgonete Daimler, scoțînd sunete înfundate ce semănau a îmjurături neaoșe de prin partea locului, sunete care aproape că acoperea hărmălaia făcută de loviturile cu ciocanul în ceea ce părea a fi electromotorul autovehiculului.
-Îmi dați voie doamnă? - m-am trezit lângă ea, dând-o la parte de sub capotă. Amintiri latente, nu știu, dar m-am pomenit radiografiind parcă hărmălaia de fire care se încrucișau pe lângă motorul puternic și scoțând fișele din distribuitor. Le-am curățat - erau oxidate, după care am pus la loc fișa de + la electromotor, fir care poate că a sărit în urma zdruncinărilor de care a avut parte, poate, mașina.
- Dați-i acu o cheie! - i-am spus Mamei, după care motorul a început să duduie liniștit, în torsu-i puternic, caracteristic Daimlerului.
N-am știut atunci, dar cu acest gest mi-am câștigat cafeaua zilnică și proaspătă la bufet.
Apoi, totul a venit parcă de la sine. Am mai pus pe roți câteva hârburi ale localnicilor, după care Mama Maria mi-a dat un credit mic, dar suficient, cât să-mi cumpăr o căsuță cu etaj, aflat în pragul demolării, pe care ulterior l-am transformat în garaj auto, câștigându-mi astfel un loc în închegata comunitate din Santa Monica.

*

Pe Tom l-am găsit într-o dimineață făcând pe cocoșul chiar sub geamurile mele. N-aveam asociat, așa că l-am luat imediat la mine, cultivându-i mai ales accentele germanice pe care le poseda din naștere. Îmi mai dădea o cheie, aducea ziarul și mă însoțea în peregrinările dese spre deșert, în canion, când aveam nevoie de singurătate.


*


-Cum merge cu Thunderbird-ul? - mă întrebă Marwind, sorbind cu nesaț din drogul lichid negru.
-Mai am câteva probleme, după care pot să trec la vopsirea caroseriei - i-am răspuns, înghițindu-mi valurile de regrete pentru că trebuia să mă despart de minunăție. Dar datoriile nu te iartă.
-Cred că vineri îi dau drumul, șeful Poștei, Isaac, i l-a promis deja cadou la fi-su. Va avea cu ce să se dea mare în fața pițipoancelor de la colegiu.
Cu degetul încă pulsând de durere, m-am apropiat din nou de carburator, izbucnind, de necaz, într-un hohot de râs.
-Ce-i cu tine? - se uită la mine cruciș Marwin, din cauza fumului de țigara care i-a intrat în ochi.
-Nimic, doar că după ce mi-am bușit degetul și revenind din nou la blestematul ăsta de carburator, mi-am adus aminte de bancul cu ginecologul, care a curățat un carburator prin țeava de eșapament hehehehe....
-Bună treabă, bine că nu era și pervers, că atunci în loc de mâini își folosea alte extremităăăăăăăăăți hahahah...dublă și Marwin înecându-se cu cafeaua sub privirile mirate ale lui Tom.
- În fine, hai la treabă băcane, vineri trebuie să termin, pentru că vreau să-mi petrec sâmbata și diminica doar în tovărășia cactușilor, a scorpionilor și a zidurilor canionului.
- Iar pleci? Nu-i a bună plăcerea asta a ta de a te cățăra pe pereții aia, mai ales fără nici o asigurare, iar apoi urlându-ți la lună rănile. I-ați o fată, eliberează-te, distrează-te, ești tânăr, ce-ți trebuie ție cățărări, nu te văd bine.
-Marwin, amigo, nici o fată nu-ți poate oferi eliberarea și libertatea pe care o simți atârnând în gol la 150 de metri.
-Stupido, cabron, a mai mormăit Marwin în loc de salut, după care s-a dus să-și deschidă prăvălia.

*

Nu avea dreptate Marwin, nu mă duceam singur în peregrinările mele, iar urletele de durere la lună le făceam pe două voci, împreună cu Tom, cu glasul său puternic ciobănesc.
La 5 dimineața eram deja treaz, pregătindu-mi necesarele pentru escapadă. Apă, multă apă și ceva snițele primite de la Mama Maria. Tom era deja instalat pe bancheta din dreapta a camionetei Ford. Și am plecat în momentul în care zarea abia se înroșea peste turnurile bisericii din orășel.

*

Evident, Tom a rămas jos, urmând să-l trag după mine cu coarda, după ce aveam să fiu sus. De data asta am ales o faleză un pic mai abruptă, dar din câte mi-am dat seama de jos, existau suficiente colțuri și găurele pentru priză.
Eram în umbră, soarele era încă acoperit de geamănul canionului, când mi-am permis să fac o scurtă pauză, indus și de faptul că nu mai vedeam încotr-o s-o apuc. La circa 70 de metri de sol, Tom se vedea doar ca și o bulină neagră, iar eu pe vine, mi-am introdus genunchii într-o scobitură, oferindu-mi câteva momente de relaxare. În vene-mi bulbucea sângele, aproape cum auzeam adrenalina dând pe dinafară. Aveam o burtă deaspra mea, peretele ieșea în afară bombat și nu aveam cum să trec. Mi-am permis o balansare scurtă, iar în dreapta mea, la circa 10 metri și 7 în jos, se găsea un alt prag, care oferea mult mai multe prize. Nu putea fi vorba să cobor și să reiau traseul pe celălalt fir. Era imposibil. Tocmai asta e palpitant: o dată ce te-ai pornit, nu mai există cale de întors. Doar înainte, în sus, tot mai sus. Sau zborul. N-am făcut asta niciodată, să mă arunc oblic, în jos, ștergând peretele și să mă prind de ce mi-o oferi, la urma urmei, Zeii. Dar știam că-mi va reuși.
Totul s-a petrecut într-o fracțiune de secundă, din momentul în care m-am aruncat de sub scobitură. Și, totuși, parcă filmam cu încetinitorul. Lin, cădeam, măturând cu degetele peretele, aterizând doar cu vreo 3 metri deasupra scobiturii celelalte. M-am lăsat să alunec în continuare în jos, pregătit să-mi înfig degetele în priză. Tăișul scobiturii mi s-a înfipt puternic în degete, rupându-mi falanga deja accidentată la gara. După care am mai apucat să-l văd, departe, jos, pe Tom, agitându-se.

*

-Are activitate cerebrală? De ce are activitate cerebrală? De ce nu l-ați deconectat de la realitatea programată?! Mein Gott - urlă ca apucatul doctorul Kruger la celelalte halate albe - toate trebuie să le fac eu? Măcar câinele a fost de ajutor și ne-a alertat rapid despre accident, pentru că corbii deja stăteau să-i soarbă ochii.
-Ce mă făceam idioților, dacă nu reușeam să-i recuperăm unitatea centrală într-o bucată? Doar știți că bugetul ne-a fost înghețat!
- Dar stimate coleg, primul lucru a fost să-l decuplăm de la realitatea indusă. Și totuși are activitate cerebrală...
-Verificați mizeria aia de aparat. Această persoană este doar un înveliș exterior fără cipul de inducere! - a mai ordonat Kruger, după care a trecut la propriile sale calcule.

*

M-am trezit zâmbind, cred ca daca aș fi avut un magnetofon pornit pe înregistrare, mi-aș fi auzit și propriul râs în somn.
Era ziua în care aveam să i-o trag din nou imbecilului ăla de procuror general care, în orgoliul său nemăsurat în altceva decât cuanți de idioțenie, a trecut cu vederea câteva amănunte la dosar, lăsându-mi astfel liberă ușița în a-l reda societății pe Alvin Digg, unul dintre cei mai unși mafiot din Detroit. Și bogat al dracului, ceea ce va aduce firmei, și implicit mie, un sac de bani.
Am trecut rapid la dușul rece, am dat iama prin garderobă, alegându-mi costumul albastru închis, evident, o cămasă albă, pantofii Gucci de 800 de dolari și o cravată roșie, cu picățele albe, combinație care știu că-l va irita bine pe procuror. În servietă toate-mi erau în ordine, mi-am recuperat cheile Viperului de pe comodă și, călcând la podea accelerația, cu anvelopele scârțâind de plăcere, să mă audă toată lumea, am năvălit pe bulevard din garajul subteran.
Mă numesc James Dupree al II-lea, avocat asociat la Dupree, Lloyd și Fii, o prestigioasă firmă de avocatură, specializată pe obstrucționarea justiției - doar prin forme legale, evident - în marea luptă de combatere a criminalității.
Am format din mașină numărul „amicului” meu procuror Greenfield:
-Iubițel, ce faci, ți-ai ales costumația pentru bară?
- Ba pe a mă-tii Dupree, abia aștept să te trag în țeapă - strigă procurorul cu voce stridentă.
- Ei, ei, câtă răutate din partea ta, Greenfield. Să-ți dau un sfat: pune-ți un costum de clovn, ca să fii asortat la spectacol. Iar acu poți să deschizi televizorul. Cauta ABC News!
- Ce, ce.....?! - l-am mai auzit bălmăjind pe procuror, după care peste liniștea de pe fir a intrat vocea crainicei:„....noapte, o casă de pe strada 13, care se bănuiește că a fost locul în care Procuratura îl supraveghea pe Giordano Bruto - martor în cazul Statul vs.
A. Digg, a explodat din cauze care până acum nu au putut fi explicate de către oficiali. Părți infime ale rămășițelor celor din casă au fost împrăștiate pe o rază de câțiva zeci de metri”.
- Amice, fără martor nu mai poți aplica Legea Rico, iar noi doi, adică moi și Digg vom sărbători azi în cel mai elegant loc din Detroit. Iar tu poți doar să ne pupi în fund pe amindoi - am turuit repede, după care am întrerupt linia.
Amiaza m-a prins deja plăcut întins pe canapeaua de pe terasa turnului Detroit, cel mai select loc de servire a mesei. Cu burta plină de delicatese, iar în servietă cu un cec care avea să aducă multă bună dispoziție asociaților.

*

- De ce rulează realitatea indusă nr. 2? Partea asta din program a fost ștearsă din motive de securitate - se întrebă dr. Kruger. Măcar mai avem cipul respectiv?
- Nu domnule, vă amintiți, membri Comisiei de inducere a realității virtuale a hotărît distrugerea acestui cip, considerându-l „tres mal pentru societatea noastră democratică - spuse unul dintre cercetători.
- Datele aparatelor de înregistrare a activității neuronale arată că subiectul se va trezi în 12 ore. Ce facem? - întrebă un alt cercetător.
- Singurul lucru pe care-l mai putem face - răspunse Kruger. Înghețați programul Santa Monica, timp în care puneți la punct realitatea indusa nr. 2. Construiți rapid o casă mai elegantă și scoateți din garaj Viperul. Continuăm așa, dacă nu vrem ca toată cercetarea noastră să se ducă pe apa sâmbetei.
-Sunteți sigur, domnule doctor? - întrebă programatorul șef?
- Nu, nu sunt sigur, dar e singurul lucru pe care-l putem face, dacă vreți să mai aveți de lucru - spuse Kruger, făcându-se nevăzut în biroul lui.

*

Echipa de cercetare a realtății induse îl supraveghea pe James Dupree al II-lea cum făcea virajul spre bulevard, pentru a se bucura de beția vitezei în cei circa 4 kilometri, pe care-i avea de parcurs până acasă. Singurul stop îl opri însă, aducând cu el scrâșnet de cauciucuri. Lângă Viper apăru un ciobănesc german enorm, care în mod absolut natural, sări pe scaunul din dreapta față.
Uitându-se rânjind în camerele de luat vederi de supraveghere a traficului, Johnny Dancer făcu gestul cu degetul mijlociu, după care, bucuros, îl mângâie pe Tom.