12.07.2007
Câmpul cu flori



A fost o vreme când mama nu mai avea ochi pentru nimic. Ne luaseră totul din casă iar ce mai rămăsese, o cuvertură, un macat, marama, le ascunsese la o vecină. Se speria din orice, dacă bătea cineva la poartă abia își stăpânea plânsul, credea că au venit să-l ridice pe tata.
Doar când ne vizita verișoară-mea Geta, elevă la un liceu în Pitești se mai însenina. Sosirea ei era ca o primăvară pentru noi toți. Avea un sac de povești pe care ni le spunea mai ales seara, o mai și ajuta pe mama la câte o trebușoară și cânta.
Cum a reușit ea s-o scoată pe mama din rostul treburilor zilnice nu-mi amintesc … dar, într-o dis de dimineață am plecat împreună, eu, mama și ea să culegem zmeură. Aveam fiecare câte două coșuri mari, poate ale mele erau un pic mai mici. Oamenii se uitau lung la noi, ne întrebau, mergeți după urzici, acum, în toiul verii ? Mă rușinam să le spun că o să le umplem cu zmeură.
Am tot umblat până am intrat într-un lăstar, o pădure tăiată cu doi-trei ani în urmă. Acolo împletitura mlădițelor tinere era de nepătruns. Cine avea norocul să dea peste un pâlc de zmeură își umplea coșul fuga trap !
Noi am găsit nu unul ci mai multe hățișuri cu zmeură dar toată era necoaptă. Prea dezamăgiți de cât colindasem, am hotărât să ne întoarcem acasă când Geta a tras un chiot, descoperise o poiană cu fragi .
Erau atâtea că pământul părea roșu !
Nu știam ce ne îmbăta mai tare, mirosul florilor sau al fragilor !
Le adunam cu lăcomie, parcă ne era frică să nu se termine. Erau multe nici nu se cunoștea pe unde am cules.
Pe la amiază, aproape umplusem coșurile. Foarte mulțumiți am luat masa, aveam ouă moi fierte, brânzică, mămăligă și-un urcior cu apă rece.
Bineînțeles, porția mai mare din toate, eu am primit-o ! Prea sătul după atâta ghiftuială nu mai aveam chef de muncă. Mama și Geta nu se îndurau să lase frumusețea de fragi, culegeau pe cele mai mari, ziceau, “facem vârf la coșuri”.
M-am întins pe o grămadă de vreascuri. Ascultam zumzăitul muștelor, trilul păsărilor, am adormit.
M-am trezit deodată, Geta cânta cum n-o auzisem, se uita fix la mine. “Am să-ți spun o poveste, cea mai frumoasă poveste, ridică-te încet, foarte încet, cât poți de încet ! Nu da din mâini, nu vorbi, vino ca duhul bun la mine !”
Parcă eram în transă !
Cânta așa de frumos !
Vocea ei răscolitoare răsuna în poiană iar ecoul pădurii o purta hăt departe. Mama, de la oarecare distanță, i-a strigat “Să te binecuvânteze Dumnezeu fata mea, am uitat de toate supărările !”.
Geta continua să cânte. “Cămașa dă-o jos, arunc-o ...! Scoate și pantalonii, fără grabă. Nu te codi, fii hotărât ! .....Ah Doamne, mi-ai alungat spaima din suflet. Acum rămâi pe loc, mai am puțină treabă !”
De unde a avut chibrit, nu știu, a aprins o buturugă cu putregai și a afumat îndelung cămașa și pantalonii mei.
“Gata, am terminat, îmbracă-te!” M-a îmbrățișat strâns, strâns ! Nu înțelegeam ce-o apucase.
Seara, acasă, mi-a povestit. Mă așezasem pe un cuib de șerpi și când i-a văzut sâsâind printre vreascuri, frica aproape îi luase graiul. “Dacă se-ntâmplă nenorocirea eu sunt de vină “, gândise ea. Insistase atâta pe lângă mama să mergem după zmeură ! A închis ochii și s-a rugat cu toată ființa ei. S-a rugat și-a început să cânte !
După această întâmplare ani de zile am fost convins că am șarpele în burtă. Cănd mă răscoleau junghiurile, mama mă atârna de scara magaziei, îmi lega picioarele și țineam gura căscată deasupra unui ligheab cu lapte în clocot dar durerile nu încetau. Năpârca scotea doar puțin capul, îi plăcea în întunecimea burții.
Apoi o veste și mai îngrozitoare am primit. Geta s-a înscris pentru examenul de admitere la consevator, secția canto și nu reușise. De supărare plecase în lumea toată fără să spună unde. Am suferit ca la moartea lui Ciobănică, ca în ziua când am dus-o pe Breaza la ORACA s-o taie, ca la înmormântarea maichii-mari.
Am întâlnit-o peste mulți ani, la o nuntă în Craiova. Absolvise “ Facultatea de Educație Fizică și Sport”. Era profesoară la copiii surdo muți. Realizase cu ei un ansamblu de dansuri și cutreiera lumea. Geta îi învățase să perceapă vibrațiile muzicii, oriunde urcau pe o scenă oamenii aplaudau și-aveau lacrimi în ochi.
Au trecut ani și mai mulți și aceste întâmplări au rămas în subconștientul meu. Apoi, la puțină vreme după ce împlinisem o vărstă respectabilă, rotundă, am întălnit noul câmp cu flori, Blumenfeld ! Era amabil, cult, sclipitor de inteligent. Când am primit scrisoarea de la el am crezut că e o glumă proastă, că trăiesc un vis urât și trebuie să mă trezesc din coșmar.
“Stimate domnule …, am evaluat stricăciunile și daunele morale pe care ni le-ați produs fiindcă ați apreciat greșit bucata din câmpul nostru cu flori pe care dorim să o vindem. În mod eronat ați spus că e de patrimoniu !
Un miliard nouă sute de milioane de lei costă abuzul dumneavoastră.
Vă invităm la sediul nostru … pentru conciliere. În caz de neprezentare ne vom întâlni la Tribunal. “
Blumenfeld, Blumenfeld ! Câmpule cu flori ! Nici apartamentul din bloc pe care-l plătisem în rate, 25 de ani nu acoperea suma solicitată! Încercam să mă adun, în definitiv am venit în București cu traista în băț și-o să plec tot așa, dar … în tinerețe eram singur, acuma …
Oare cine mă va ajuta să ies din șerpăraie ? Mama murise, Geta îmbătrânise și ea …
Bineînțeles, am fost chemat la Tribunal … Revenisem la starea psihică pe care o avusesem când eram atârnat de scară pentru a scoate șarpele din mine …
Nu suportam să deschid un plic, orice înștiințare îmi crea panică. Apoi am început să mă revolt, furia a crescut exponențial, aș fi răsturnat pământul doar să găsesc punctul de sprijin, i-aș fi dat un șut, să-l trimet în altă Galaxie pentru a fi pulverizat.
De gura soției am mers la o doctoriță să-mi dea niște întăritoare, … I-am povestit totul de-a fir a păr.
Ce blândă și binevoitoare a fost ! Mi-a luat pulsul, tensiunea, mi-a povestit prin ce trecuse și ea.
“Dumnezeu v-a trimis nenorocirea pentru a vă încerca! Are un plan cu dumneavoastră. Rugați-vă și aveți încredere!”
Aș fi îmbrățișat-o ! Mi-am stăpânit efuziunea ! Lacrimile îmi șiroiau pe obraz. Atunci o întâlnisem prima oară, avusese răbdare să mă asculte, mi-a scris rețeta pentru vitamine și mi-a spus de mai multe ori, “Știu că sunteți nevinovat! Și sunt sigură că veți trece cu bine acest hop!”
După trei ani și jumătate am reușit să ies din șerpăraie. M-au ajutat niște oameni ! Parcă nici nu-mi vine să cred că într-o lume în care doar banul face legea mai există visători … Soția a zis, trebuie să pornim și noi o cruciadă, măcar un cap de șarpe să retezăm! Să nu mai facă atâta rău! Lasă-i, i-am răspuns, că mai ușor e să stăpânești lumea decât pe tine însuți !

P.S.
În 24 octombrie 2008, împreună cu surorile și frații mei, am donat Câmpul cu flori din Dealul Piscului, Voroveni, Argeș, Episcopiei Argeșului și Muscelului pentru construirea unui lăcaș de rugăciune și închinare ortodoxă pe acest teren.




Nicolae Aurelian Diaconescu