agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-01-02 | |
Apoi, se apropie de margine. Când ea, cănd el. Tatonează. Se retrag.
Dinnou... Acum ajung amândoi în același timp. Începe lupta. Fiecare vrea să fie iubit fără să iubească, fără să alunece, fără să facă pasul în gol. Acolo, în margine rezistăm, simțim rezistența celuilalt, mândria sau teama, ambiția de a umple necunoscutul celui pe care îl recunoaștem ca adversar. Dacă nu îmi ești adversar, dacă nu devii opusul meu perfect, nici nu vreau să consider această margine, acest capăt al lumii de până acum. Dacă nu ai venit până aici după mine, știind că va veni și sfârșitul, dacă nu recunoști acum confruntarea, dacă nu mă recunoști, daca nu recunoști adevărul care ne leagă, atunci locul ăsta mă va înghiți. Voi dispare ca o nălucă. Însă dacă mă vei saluta cu salutul sângelui, te voi saluta cu salutul sinucigaș al renașterii; năucă, voi cădea cu pieptul icnind de râsete. Vino dupa mine! Vino și am să-ți arăt calea pe care ai s-o faci în genunchi fără să știi că ești învingător. Vino! Clipele sunt numărate! Am să te botez cu un ban nou de argint scânteietor, pe care nu e înscris nimic... poate doar umbra unei aripi -- viziune fugară. Iar tu spui: “Vino, timpul e limitat.” Spui: “Aștept ca spațiul să scadă între mine și trupul tău.” Si eu spun, din unghiul cel mai depărtat: “Vino mai aproape, pornește și ai să vezi cât ești încă de departe! Îți promit că timpul nu există.” “Vino de departe,” spui și continui să faci pași înapoi. Singură la capătul lumilor, trec. Dintr-o dată sunt foarte aproape de mine însămi. Biblia e scrisă pe dinăuntru. Inlăuntrul corpului e Biblia. Pagân e sufletul meu și biblic mi-e corpul. Nașterea aparține ordinului biblic, dar sufletul, acest eter al trupului, danseaza în așteptarea lui Dionisos, șuieră bezmetic: jocul ielelor. Ce scrie în mine? Ce se scrie dinnou și dinnou? De-a valma, viața scrie în mine, cu dulcele ei mir, cu parfumurile ei decadente, cu pâine și sare, cu ceară și lacrimi, cu vânt. Cuvânt scrie viața în corpul meu. Corpul cu brațe întinse: cuvânt întrupat. În corp, in situ, e un gol. Viața scrie acolo lumea, o amplasează, o locuiește. Chemarea ta mă cheamă la cuvânt, mă situează. În loc, nu este “da”. În loc de “nu” este “da”. Tu spui ''vino”, iar eu aștept ecoul: “viens” “oui, oui” * Mai departe de mine de-vin înspre tine. Numele confesiunii ultime: „Tu.” “Eu” rămân în urma mea. “Eu” nu mai sunt. A trecut prin mine o cometă. Cu inima extirpată alerg înspre tine să mi-o recuperez. Albă pe dinăuntru ca uitarea, alerg în văpaia fierbinte și densă a întunericului tău. Îți amintești, îți amintești de mine? Euridice? Orfeu? Am devenit ceea ce suntem? Întunericul s-a retras. Mareea s-a retras și a lăsat în urmă deșeuri. Suntem pe alt țărm pe care umblăm stingheri, realiști, incapabili de a face promisiuni. Cum ne putem elibera de numele noastre nou dobândite, de ființele noastre deodată îngreuiate de istorie, de timpul care pulseză ritmic, de aceasta pierdere a inocenței care ne ține palmele lipite? Cum ne putem elibera de cunoașterea binelui și a răului care ne îngheață privirea, cum putem scăpa de această lipsă fără lipsă? Frica de poarta imaginară la care bat ca un osândit: deschide, doamne, altarul singurătății mele și lasă-mă să intru în picioare ca unul care știe și care ți-e egal! Frica de poarta imaginară la care bat ca o roabă: deschide, doamne, toate cavitățile inimii mele și lasă-mă să mă depun liniștită, jertfă benevolă, reziduu al proprie-mi nimicnicii, pe acest altar al legăturii de sânge! Bat la poarta inimii mele, inima bate, bate și sângele străbate generații irecuperabile până la mine, până la singurătatea care sunt -- care suntem, căci acum văd că ești El, că sunt Ea: Adam și Eva, ultimii oameni pe pământul fără vlagă. Aceasta este nunta noastră pentru care mi-am împletit coroana de spini. Fără să te privesc, ți-am acoperit creștetul cu un coif de carton: ritual bizar al legământului suprem dintre cei ce nu cred, dintre cei rămași în lumina fără sens a unei zile nesfârșite. Oglinda apei, oglinda cerului, oglinda ochilor tai. Absența precisă. Declarația mea neterminată ca și ziua nesfârșită din care în fine, plâng. Sunt dinnou la margine. Marginea (limita mea, conturul meu?) e punctul pe care se sprijină lumea ce stă să izbucnească. Gură la streașină am să fiu, întâmpinând deluvială chemarea: Vino, Da, da * rând preluat din textul francez al lui Jacques Derrida, "Parages" (1986-2003 Editions Galilee, Paris), p. 108 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate