Rușinată parcă, marea se lepădase de cămașa de stele în spatele draperiilor de ape și îmbrăcase ilicul primilor zori. La orizont, pe tipsia valurilor, rodia de foc a soarelui vestea lumii întregi că de la țărmuri și până departe, în larg, o nouă zi va călători cu marea înspre tihna de la asfințit.
Era o duminică blândă și sfântă ca mirul. Paolo se juca pe punte cu Rita, fiindcă duminica maestrul Balthazar nu îl chema să-i vorbească despre tainele lumii. Chiar dacă școala din Veneția rămăsese departe, dincolo de orizont, Paolo învăța zilnic cu maestrul Balthazar tot ceea ce un copil la vârsta lui trebuia să știe.
Cei mai mulți dintre pirați dormeau încă, semn că seara trecută petrecută în tovărășia înfierbântată a butoiașelor de rom, fusese una istovitoare. Paolo privea înspre larg, de unde se ridicau fuioare moi de ceață vineție și se gândea cât de repede trecuseră cinci ani de ucenicie pe mare. Deodată, ecoul îi aduse pe struna vânticelului, ce se pornise molcom, frânturi de voci. Când auzi rostindu-i-se numele, se apropie încetișor de prova. Balthazar îl învățase că un om bine crescut nu trage cu urechea niciodată. Acesta este semn de viclenie, de proastă creștere și de om străin mării și legilor ei nescrise, dar întotdeauna aspre. Dar la auzul numelui său, copilul nu putuse să lase curiozitatea să se îndepărteze pe crestele valurilor, ca o pală de vânt răzleață.
Într-un colț al caravelei, având tovărășie o carafă de vin, Desiderio și Tadeo stăteau de vorbă în șoaptă.
- Numai copilul ăsta este pricina pentru care vasul nostru s-a transformat într-un vas fantomă și care nu mai sperie pe nimeni! spuse indignat Desiderio. De când a urcat Paolo pe puntea asta, Freira parcă nu mai este căpitanul de altădată. Ne ține cu săptămânile prin porturi, evită abordajul unor corăbii care trec pe lângă noi, făcându-ne parcă cu tifla. Atunci când atacăm din întâmplare pe cineva, nu mai lăsăm în urmă-ne punți cuprinse de incendii devastatoare și trupuri carbonizate, agonizând. Nici măcar carene scufundate, obol mării necuvântătoare. Luăm ce apucăm de pe ele și îi lăsăm pe marinari să plece liberi, ca pasărea cerului...!
- Așa este, îl aprobă Tadeo, după ce trase o dușcă zdravănă de vin rubiniu, care i se prelinse pe mustățile uriașe, în furculiță, ca două vrăbii gureșe pe o sârmă. Suntem niște lilieci, care ne ascundem de lumina zilei. Ai zice că lui Freira îi este frică ca în vreuna din lupte să nu-și piardă fiul...
- Bastardul...vrei să zici...! rânji Desiderio, cu privirile lacome îndreptate spre carafa pântecoasă. Va trebui să îl înlăturăm pe căpitan...
- Și odată cu el pe micul venețian...apăsă Tadeo pe ultimele cuvinte. O fi italian de-al meu, dar nu vreau să ajung un ramolit de pirat, de care să-și râdă prin porturi toate pațachinele cu fuste!
- Pentru asta trebuie să atragem însă de partea noastră câteva brațe tari...
- Pe Manterola, în primul rând! se grăbi să adauge Tadeo. El este o nucă tare greu de spart. Nici el nu-l poate suferi pe copil și va fi lesne să-l avem în tabăra noastră. Dacă-l momim cu bani și bătutură bună, al nostru este!
- Și, după ce îi vom încredința mării pe cei doi, întrebă Desiderio, privindu-l pe sub gene pe Tadeo, pe cine vom alege căpitan? Eu zic să păstrăm tradiția. Eu, ca portughez ce mă aflu, e normal să-i urmez lui Freira...!
- Tradiția poate fi uneori încălcată, prietene, adăugă Tadeo, cu sprâncenele ușor înălțate de un val stingher de mânie, ce le bântuia la auzul vorbelor companionului său. Ce, un italian nu ar putea conduce caravela!
- Bine, bine, spuse împăciuitor Desiderio, care nu putuse să nu observe tonalitatea deloc prietenoasă a vocii tovarășului său de băutură și de planuri secrete. O să vedem atunci! Acum trebuie să fim uniți!
Paolo nu mai așteptă continuarea acestei discuții, care îl făcuse să se simtă iar mic și neajutorat. Trebuia, dacă mai voia să vadă Veneția și pe principele Ufficino, să-l pună în gardă pe Freira! Balthazar îl învățase că niciodată un suflet ales nu poate trăda pe cineva. Mai ales când era vorba de un tovarăș al vieții pe mare. Dar aici era vorba de el, de visul lui de răzbunare, de buna lui mamă, și, de ce nu, de omul care-i devenise acum ca un tată, și care se afla în primejdie de moarte! Paolo ajunsese să-i cunoască personal, dar și prin intermediul cuvintelor lui Freira pe toți membri echipajului și știa că numai câțiva dintre ei puteau fi oameni, în mâinile cărora puteai să-ți încredințezi viața. Ceilalți ți-ar fi luat-o, cum ai fi pus noaptea capul pe pernă...
Pe seară, Freira îl rugase pe Paolo să rămână în cabina sa și să citească din cărțile pe care Balthazar i le cumpăra, ori de câte ori intrau în vreun port. Cărți care-i deschideau pe zi ce trece ochii copilului spre viața adevărată, cea care se petrecea dincolo de mare, pe pământul înfloritor, printre oamenii uscatului.
Freira își strânsese oamenii pe punte și îi privea cu atenție, pentru a observa dacă nu cumva umbre de neliniște nu se adunaseră deja sub privirile unora dintre ei.
- Nu peste multă vreme, spuse căpitanul domol, se vor împlini zece ani de când suntem împreună pe mare. Timpuri bogate în fapte de arme și în galbeni sunători! V-am luat din porturi ca să vă descopăr lumea cea adevărată, a bărbaților puternici, care fără șovăire stau în fața oricăror primejdii. Dar, se pare, că unii dintre voi v-ați săturat de viața asta plutitoare. Și ați hotărât să mă înlăturați...! Fără măcar să mă întrebați și pe mine dacă sunt de acord...
Acum tonul lui Freira coborâse o octavă și se prelingea ca o meduză amenințătoare pe puntea cotropită de trupurile puternice, care ascultau uimite vorbele căpitanului lor. Privindu-le reacțiile, Freira realiză că Desiderio și Tadeo nu reușiseră încă să atragă pe nimeni în caracatița planului lor. Numai cei doi se priveau pe ascuns, ca și cum ar fi vrut să se încurajeze unul pe altul, spunându-și că Freira nu avea cum să știe de planul lor.
- Voi nu știți, bunii mei prieteni, continuă căpitanul cu un glas poleit de blândețe de data asta, voi nu știți că un căpitan destoinic are ochi și urechi peste tot? Și, chiar atunci când nu poate vedea și auzi totul, pescărușii și delfinii îi șoptesc, atunci când viața sa este în pericol? Când unitatea unui echipaj este gata să devină un catarg putred în calea vânturilor nemiloase ale trădării. Oh, Doamne, cât am urât trădarea! Mai ales când ea plutea pe buzele și în peștera întunecată a minților celor care îmi erau prieteni. Sau cărora le-am fost credincios întreaga mea viață, cum a fost regele meu, Bragança...Nu simțiți? se adresă el piraților, trecând prin fața fiecăruia, ferecându-le psihicul cu privirea lui neagră de tristețe și ură. Nu simțiți revolta cum cutreieră parâmele, smucind velele în ce parte a vântului vor conspiratorii să îndemne vasul?
Abia atunci Desiderio și Tadeo observară că erau flancați de Salernitano și de Rufus, iar între ei, suflându-le în ceafă, se proptise trupul imens ca un far al lui Manterola. Oamenii cei mai credincioși căpitanului. Freira se apropie de cei doi și șoimul din privirea sa începu parcă să ciugulească fărâmă cu fărâmă din lumina ochilor celor doi.
- Desiderio...Tadeo...! șuieră Freira asemenea unui șarpe de apă aflat în fața dușmanului, v-a lipsit ceva cât timp am fost împreună? Nu v-ați umplut burțile când și cu ce v-au poftit ficații? Nu ați băut fântâni de rom și vin scump, ce trebuiau să ajungă numai pe mesele celor bogați ...? Nu ați strâns bogății, ca cele pe care le ținem ascunse în insula Corfu, și care la bătrânețe ar trebui să vă facă viața un paradis? De ce trebuia să încercați să mă vindeți?
În acea clipă Desiderio duse mâna la brâu, dar într-o fracțiune de secundă Manterola scoase din teacă cele două pumnale pe care le avea aninate la șold. Cu o mișcare energică și dibace îi cravașă pe după gât pe cei doi cu mâinile lui puternice, făcându-i să simtă răceala de oțel a lamei pe creasta bărbiilor, sub care omușorul li se zbătea acum ca o pasăre într-o colivie.
- Căpitane! se smiorcăi Desiderio, iartă-mă, am plecat urechea la acest macaronar nenorocit, uitând ceea ce ai făcut pentru mine...
- Iartă-ne, căpitane! abia îngăimă și Tadeo. Iartă-ne! Tu ești un om puternic și bun! Nu uita prin câte am trecut împreună!
- Cum credeți că vă mai pot ierta? Cum credeți că aș mai putea dormi liniștit pe aceeași punte cu voi? V-ați plâns norilor și vântului că nu mai suntem oamenii cruzi ai mării de altădată...! Că din cauza lui Paolo vă țin, cum ține cloșca puii pe lângă casă...! Că în curând o să uitați să țineți un pumnal în mână..! Că fac ceea ce fac numai pentru liniștea copilului. Da, așa este, o fac în primul rând, fiindcă vreau să-l văd înălțându-se drept, pe picioarele lui, ca o stâncă tare, bătută de depărtările mării și ale vieții. Și o mai fac, fiindcă viața noastră a fost un șir prea lung de nelegiuri fără număr! Poate Dumnezeu a socotit că este timpul ca să ne retragem fiecare în tribunalul sufletelor noastre și să ne judecăm singuri. Să încercăm să fim mai buni, căci pe fusul anilor nu a mai rămas pentru mulți dintre noi prea mult de tors! Desiderio...Tadeo...! Dumnezeul apelor să vă ierte și să vă binecuvânteze!
Freira făcu semnul sfintei cruci peste capetele lor plecate. Apoi îl privi scurt pe Manterola. Oțelul aspru și crud dădu cale sângelui, care începu să gâlgâie ca un izvor eliberat din zăgazuri de piatră. Cei doi căzură, unul lângă celălalt, ca și cum ar fi vrut ca acea conjurație de trădare, care-i unise de dimineață, să-i țină tovarăși și în conjurația morții, care se pleca acum cu aripi de pescăruș cenușiu peste sufletele lor.
- Manterola, spuse căpitanul, dă mării aceste trupuri, ca să le înmormânteze ea, după cuviință! Iar voi, ceilalți...! În primul port în care vom acosta, cine mai are astfel de gânduri să ne părăsească! Nu va păți nimic! Își va lua tainul lui din ceea ce am agonisit! Vreau doar oameni credincioși mie pe acest vas!
Când Freira revenise în cabină, Paolo observase tristețea de pe chipul acestuia. Era tristețea care cotropește orice suflet trădat de prieteni și copilul își văzu mai departe de citit, lăsându-l pe căpitan singur cu gândurile lui ascunse.
Trecuseră anii și Paolo devenise din ce în ce mai mult parte din esența lucrurilor acestei lumi. Se împlinise la trup și pe la 18 ani Freira începuse să-l învețe meșteșugul armelor. Paolo devenise treptat agil ca un pumnal venețian, dur ca oțelul unei săbii arabe, iute ca plumbul născut din țeava unui pistol.
Maestrul Balthazar era zi de zi cu el și orice taină i-ar fi fost nedezlegată, el i-o descifra cu înțelepciunea vârstei și bunătatea sufletului său, ca un bunic sfătos.
Într-o seară, Balthazar îl surprinse pe Paolo sprijinit de marginea caravelei și vorbind parcă cu cineva. Se apropie și nezărind nimic în întunericul plumburiu îl întrebă:
- Paolo, cu cine vorbeai?
- Cu delfinii, maestre Balthazar. Voiam să le spun că îmi este atât de dor de tata...! Poate ei vor ajunge în preajma lagunei mele dragi și-l vor zări pe Carlo, gondolierul...
- Copile, știu că îți este greu să aștepți...! Așteptarea este lucrul cel mai greu de îndurat din câte a lăsat Dumnezeu pe pământ. Totul este să știi cum să aștepți! Cu demnitate și încredere că într-o zi așteptarea îți va fi răsplătită după sufletul și gândurile tale. Lasă delfinii, ei vin și trec ca o părere... Numai marea, numai ea este o certitudine, așa cum sunt ochii mamei la somnul pruncului de lapte. Ai văzut în atâția ani cum se spulberă zilele și nopțile unui om al mării. Am lăsat mereu prin porturi miresmele întrebărilor noastre, ca niște jurăminte, și tot acolo ne-am dezbrăcat de ultimele nădejdi. Am păstrat doar una. Că Dumnezeul apelor ne va aduce iar la liman sigur. Vezi tu, Paolo, oamenii uscatului își pleacă seara visele sub acoperișuri de case trainice, care să-i ferească de vânturi și ploi. Noi, pe mare, adormim sub tavan de stele coapte și ne rugăm Dumnezeului apelor să zărim a doua zi din nou creștetul albastru al cerului pogorât peste noi. Oamenii uscatului, așa cum ai fost și tu, se roagă Dumnezeului din ceruri. Dumnezeul nostru este tot în ceruri, dar el se oglindește și în ape. De acolo urmărește el zbaterea velelor și alunecarea corăbiilor cu suflete păcătoase, ca ale noastre, peste întinderea hergheliei de valuri. Noi am pierdut de mult toate vocalele strigătului nostru de ajutor, atunci când ne-am izbit de spinarea primei furtuni. De aceea limba noastră, a marinarilor, a rămas acum consonantic de aspră, noduroasă ca parâmele de care ne legăm speranța unui țărm sigur. Dacă am fi aidoma Hristosului, a cărei sfântă cruce se rotește sub vânturi pe vela noastră mare, am putea să mergem pe ape... Să vorbim cu delfinii, cu chiții cei mari de la începutul veacurilor... Dar suntem prea plini de patimi și de griji mărunte ca să putem face asta. Așa că trebuie să ne lăsăm în grija mării, în care se oglindește chipul Celui-de-Sus.
- Maestre Balthazar, dar îmi spuneați că omul este făcut după chipul lui Dumnezeu? Cum poate fi marea atunci asemenea la chip cu cel care a făcut omul?
- Fiindcă Dumnezeu are mii de fețe, tinere! El a lăsat câte puțin din imensitatea frumuseții sale și în om, și în plantele al căror număr și parfum nu o să-l cunoaștem pe deplin niciodată, în animalele mari și mărunte, puternice și neajutorate, în glasul pădurilor pline de duhuri de cristal, în zbaterea apelor în care se pierde caligrafia culorilor desăvâșite ale milioanelor de pești, în cărările acoperite de șoapte de brad ale munților, în odihna câmpiilor țesute cu fir de iarbă și chip de floare, în fața neprihănită a mării. Și, mai ales, în lucirea astrelor de pe crugul cerului. Când erai încă mic te vedeam cum priveai fascinat harta cerului, pe care o am în cabina mea. A venit apoi vremea să cunoști de ce se rotesc astrele. Ai ajuns să le cunoști pe cele cu noroc și pe cele ale deznădejdii. Să citești în lacrima cerului, atunci când ea se transformă în trupul înghețat al primei stele de seară, tainicul Luceafăr, să știi ora când Carul Mare are oiștea răsturnată, să urmărești rotirea blândă a Stelei polare, după care ne ghidăm spre nordul pelegrinărilor noastre. Îți dau un sfat! Alege-ți o constelație din cele cunoscute alături de mine. Acolo să-ți imaginezi că sunt mama și tatăl tău. Că te privesc duios de acolo, de sus. Așa vei putea în fiecare noapte să vorbești nevăzut cu ei. Omul este dator să viseze, Paolo, să lase imaginația pornită din suflet să călătorească liber prin timpi și spații. Eu, de tânăr, întotdeauna, mi-am ascuns dorurile, visele, speranțele și cele mai tainice gânduri în constelația Crucea Sudului. Așa știam că tot ce este apropiat și drag sufletului meu se află acolo, sus, departe de oameni, de lăcomia și de răutățile lor. Ce zici?
- Am să-mi aleg constelația Delfinul. Să am și pe mare, și în cer, prieteni blânzi și care să-mi aducă în gând imaginea părinților mei iubiți, atunci când îmi va fi dor de ei...


***********************************************************

Când Paolo a împlinit vârsta de 25 de ani, căpitanul Freira i-a spus într-o bună zi:
- Paolo, trebuie să ne despărțim...! Au trecut atâția ani de când suntem împreună. Uneori, asta înseamnă o viață de om... Este timpul să-ți liniștești sufletul și să te îndrepți spre Laguna Venetă. Eu și Balthazar te-am învățat tot ceea ce ți-ar fi putut ajuta să devii un om întreg, căruia să nu-i fie rușine să stea neclintit în fața vieții. De acum vei fi singur! Tu și răzbunarea ta veche! Și depinde doar de tine în ce mod o vei duce la bun sfârșit! Mâine vom face o escală în Corfu, într-un loc numit Glyfades. Vreau să știi că el există și că te poți întoarce acolo, ori de câte ori vei avea nevoie...
A doua zi, aruncaseră ancora la douăsute de metri de țărmurile Glyfadei. Manterola coborâse barca și Freira, însoțit de Paolo, vâsleau spre stânca a cărei intrare prinsese în îmbrățișarea ei apele limpezi de un verde turcoaz ale unei peșteri. Ape feciorelnice, așa cum nu mai văzuse Paolo în largul tulburat de vânturi și furtuni al mării. Inaintară prin deschizătura peșterii săpată în stâncă cu vâslele lăsate de-a lungul bărcii, ca niște aripi frânte. Când ajunseră la un mal nisipos și fin, aprinseră făcliile și urmară niște coridoare de piatră umedă și rece, ce străluceau de irizări vineții sub pleoapa stingheră a luminii neîncepute a micilor torțe. Intrară deodată într-o încăpere mai înaltă decât coridoarele strâmte și parcă plecate în genunchi, prin care merseseră până atunci. În fața lor drumul se închidea printr-un zid de un ocru aprins.
- Paolo, vezi pintenii aceia de fier care ies ca niște coarne de cerb din scobitura zidului?
- Da, căpitane!
- Când îți fac semn, tragem în jos amândoi de ele, în același timp, ca și cum am trage de cămașa unei vele pentru a pune-o sub cântecul vântului.
Când cei doi pinteni ajunseră în poziție orizontală, zidul se deschise huruind ca o ușă de hrubă neunsă de veacuri. În fața ochilor lui Paolo se întindeau cufere, din care se prelingeau pe stânca uscată perfect șiraguri de perle, coliere, diamante. Pe jos erau împrăștiate sclipiri de galbene bogății, ochi de safire verzi, ca niște șerpi amăgitori, albăstrui ca rana valului spulberat de vânt, roșii ca sângele de mireasă neîncepută...
- Paolo, aici s-au strâns lăcomia și răutatea noastră, a celor de pe “San Rafael”. Trebuie să luăm cu noi un cufăr plin cu tot ceea ce este mai de preț și care în Veneția ta înseamnă uși deschise și putere.... De asemenea, trebuie să mai umplu câteva pungi cu ducați de aur...
- Pentru ce avem nevoie de aur mânjit cu sânge, căpitane?
- Pentru ca tu să poți ajunge cu bine în Veneția ta! Nu ca umilul Paolo Ambrogini, copilul gondolierului sărac... Pungile le voi lua cu mine. De aici mergem spre Lemessos. Acolo ne vom despărți. Eu și Manterola vom urca munții Troodos, spre mânăstirea Kikkos. Acolo mă așteaptă fratele meu, Ezechiel, care este acolo monah sub ascultare. Bunul Dumnezeu i-a dăruit mamei gemeni. Unul, Ezechiel, a ales să slujească luminii, altul, adică eu, am ales să slujesc întunericului. Ori de câte ori pot, trec pe la el și îi las câteva pungi cu galbeni. Dau milostenie pentru faptele mele rele de până acum, croindu-mi pod de trecere spre dincolo, când va sosi ceasul din urmă...Cu acești bani el face milostenie la toți săracii pământului ce se înghesuie pe treptele și în curțile mânăstirii. Astfel, ne alinăm amândoi la gândul că poate vom fi mântuiți... De la Lemessos tu vei pleca însoțit de Balthazar, Salernitano și Rufus spre Florența...
- Spre Florența? întrebă Paolo mirat.
- Da. Maestru Balthazar trebuie să treacă pe la un prieten vechi și credincios al nostru, care să vă ajute să ajungeți cu bine în Veneția.
- Dar, bine, căpitane, știu și eu drumul spre casă, fără să... încercă Paolo să scurteze așteptarea, care știa că îl va măcina, făcând o oprire și la Florența.
- Paolo...! Niciodată nu ți-am vrut decât binele! Trebuie să mă asculți și acum... Poate pentru ultima dată. Cine știe dacă ne vom mai vedea...
Paolo se apropiase de bătrân și îl cuprinsese în brațele sale puternice.
- După ce o să termin ce am de făcut în Veneția, am să vin la Kikkos să te iau cu mine, îi spuse tânărul. Vreau să fii lângă mine până în acea clipă, când vei trece acel pod al milosteniei... N-am să te părăsesc niciodată...!
Când ajunseră înapoi pe corabie, Freira îl chemă în cabina sa pe Balthazar.
- Maestre, eu și Paolo am luat ce trebuia să luăm din peșteră. Dacă mi se va întâmpla ceva acolo, sus, la mânăstire, să știi că partea mea de avuție este a băiatului. Restul o împarți în mod egal oamenilor...! Mergi în Florența la principele Cavalcanti cu această scrisoare din partea mea și cu aceste două pungi de ducați de aur. Dar nu pleci din Lemessos până nu treci prin târgul de sclavi. Alege cea mai frumoasă copilă, indiferent de preț! Să vă însoțească la drum. Așa cum am vorbit noi doi seara trecută, îți amintești, nu?
- Da, căpitane...
- Patru bărbați singuri dau de bănuit, oriunde ar merge. Când între ei se află și o femeie, bănuielile tututor se topesc lângă chipul ei frumos și grijile se dau la spate...
În Lemessos, despărțirea dintre Freira și Paolo a fost grea. Ca și atunci, în seara când Carlo, gondolierul, își încredințase fiul mării, neștiind că nu îl va mai vedea pentru cine știe cât timp. Paolo îl îmbrățișă și pe Manterola, care, aplecându-se la urechea sa îi șopti:
- Cred că acel cărăbuș venețian nu o să-mi poarte pică toată viața, nu?
- Stai liniștit, Manterola, surâse Paolo stins, cărăbușul a zburat peste întinderile de apă. A rămas doar amintirea lui și a unei copilării frumoase, din care vei face și tu parte, întotdeauna. Prietenii căpitanului, vor fi mereu și prietenii mei! Să ai grijă de el...dar să ai mai multă decât ai de butoiașul de rom, cu care văd că te-ai înarmat pentru drum...
În clipa când Paolo suise pe puntea lui „San Rafael”, îl zări pe Balthazar care venea spre corabie însoțit de o tânără. Fata părea a nu avea mai mult de 18 ani, după cum pășea în spatele lui Balthazar, alungând parcă toate grijile pământului cu pâlpâirea părul ei lung până la brâu și cu pasul plutind ca un văl moale de ceață în bătaia soarelui dimineții. Urcară pe punte și clipa aceea Paolo nu o va uita niciodată. Tristețea și duritatea chipului său de până atunci se topise sub zâmbetul fetei cu piele de abanos și cu obraji ciocolatii, ca o statuie antică respirând miresmele ce coborau pe punte din trupul mării. O clipă, atât dură vraja din sufletul și ochii lui Paolo. Bărbatul aspru din el își aminti că trebuie să ajungă pe canalele lui dragi și că acea clipă va scrijeli în sufletul său prima cruce, cruce pe care va trebui să o poarte toată viața: uciderea lui Lombardo Ufficino.
- Salma, spuse Balthazar cu vocea-i blândă de porumbel, ți-l prezint pe căpitanul acestei caravele, Paolo Ambrogini...
Tânăra întinse mâna și când o lăsă în cea a lui Paolo, Balthazar simți din privirile lor cum strălucirea piramidelor se cufundă tainic în apele Lagunei Venete.
- Salma ...Salma Zubelda...șopti fata. Egiptul mi-a fost tată și mamă până ce am căzut în robie...
În acea clipă inefabilul dintre ei doi, ce plutea pe puntea lui „San Rafael”, se topi sub glasul marinarului de pe gabie, care striga înspre vânturile nedomolite ale mării de mijloc, semn că ancora tare fusese desprinsă din sărutul țărmului și caravela putea pleca spre libertatea de necuprins a mării neprihănite.
Paolo ridică ochii înspre cer, scoase bucata de pânză ce-l legase zi și noapte de amintirea mamei sale, apoi șopti ca pentru sine: „Iubita mea mamă, fiul tău va intra din nou în palatul Ufficino!”.