agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-01-18 | |
Te-ai născut ca cel mai alunecos om din lume. Erai atât de alunecos în clipa în care ai luat prima gură de realitate, încât medicul te-a scăpat pe gresia albă a sălii de nașteri și dus de o forță nevăzută, te-ai mai oprit doar la ieșirea din spital.
Þi-ai petrecut copilăria alunecând pe pajiștile albastre ale cerului în zilele de vară sau pe râul înghețat al iernii, glisând imperceptibil pe lângă părinți, rude sau prieteni, concitadini la fel de alunecoși ca și tine. Sufletele trec, se ating, se înghesuie, se împing, se îngrămădesc, se ghemuiesc în sufletul tău, dar degeaba, pentru tine, pentru ei tactilul nu există. Ridici ochii, cobori ochii și atât! Nu există orizont, nu există orizontală, stânga sau dreapta, față sau spate. O singură axă, nicio direcție, niciun sens. Sub tine vezi iarba înghițindu-ți picioarele reci și sus cerul de un albastru albicios prăbușindu-se peste fruntea senină sau mâini calde și moi, un păr catifelat ce crede ca-ți mângâie obrazul, buze ce își închipuie că te scaldă în carne și tu, tu care te trezești deasupra ta, privindu-te cum aluneci impasibil, ca o umbră, mai departe, tot mai departe, fără conștiința, durere sau bucurie. Aluneci prin timp, aluneci prin spațiu, prin viață, nimeni și nimic nu te poate amărî sau alina, nu poți să fii rănit și nu poți să rănești, totul e atât de lubrifiat, cerul, pământul și oamenii, și sufletele și visele lor. Poți doar să te privești, ca pe un vapor ce se scufundă într-o mare fără fund, și să-ți dorești cu furie, cu disperare să poți să te agăți de ceva, să te oprească, să te salveze cineva din curgerea asta fără sens, ce pare a nu avea sfârșit. Dar ceilalți sunt la fel ca tine, prinși în pelerinajul propriilor alunecări! Mâini ce ating alte mâini fără să le poată încetini sau prinde, fețe contorsionate, încercând să-și oprească lacrimile să nu mai curgă, suflete rămase în spate, izbind în corpuri ce le-au luat-o înainte. Degeaba! Nimeni și nimic nu poate opri scurgerea lor sau a celorlalți! Măcar visele de-ar fi cumva legate de tine! Dar nici măcar ele. Sunt la fel de netede, de lustruite. Toate visele... Vise de gheață, cu viață de gheață, cu timp și Univers de gheață; visezi necontenit, perpetuu întinderi nesfârșite de diamant și oameni ce patinează, unii mai artistic, alții abia menținându-și echilibrul, dar patinează cu toții fără oprire. Visezi ceea ce trăiești și trăiești ceea ce visezi, nu există scăpare, nu există ieșire. Lumina alunecă și ea prin tuneluri de întuneric în alt întuneric. Și în continuare aluneci, aluneci prin timp ca pe un tobogan cu apă, ca pe derdelușul dealurilor de acasă, doar că acum peisajul s-a schimbat, pielea ta trandafirie și tare e acum moale și scofâlcită, dar la fel de alunecoasă, părul tău negru a devenit din ce în ce mai nins, de parcă sufletele atâtor ierni s-au cuibărit în el, ochii ți s-au scufundat și ei în orbite și ai scăzut cumva, corpul tău este supus unei contracții ca cea a sârmelor de curent întinse de frig. Devii mai mic, din ce în ce mai mic și odată cu asta te prelingi mai departe, dar parca ritmul s-a întețit, sufletul tău a rămas atât de mult în urmă, încât atunci când îl strigi durează zile până să te audă și alte zile până să primești vreun răspuns. Doar atunci când îl primești ai cumva un vag sentiment de liniște, el e undeva departe încă, departe de gaura aceea ciudată, ca un început de sfârșit ce se cască în fața ta, necruțătoare și slută. Aluneci din nou, aluneci, acum știi și de ce, o știi cu fiecare celulă, o știe fiecare parte a corpului tău, aluneci spre moarte și viața îți apare din ce în ce mai lucioasă. O mișcare haotică, în care fiecare atom de carne fuge cuprins de panică, îți destramă ființa. Și în timp ce te eliberezi de tine, te uiți în jur, te uiți și te miri că te mai poți mira cum atât de aproape epave ca și tine dau din mâini și din picioare, se agită, se zbat, sunt ocupați și ambițiosi, hipearctivi și optimiști, și ochii îți crapă de consternare. Dar dacă te apropii puțin de fața lor și îi privești în ochi, înțelegi, masele acelea vagi albe și adânci, informe ca o ceață de toamnă, irișii, pupilele înghițite de neguri. Orbii, orbii își strigă stigmatul bătând cu bețele lor sensuri giratorii din care nu ies niciodată. Ridici ochii și membrana albastră a cerului devine pentru o clipă transparentă, și vezi cum scheletele planetelor, inclusiv a noastră, alunecă, se târăsc, ca niște reptile reci și umede, prin acest Univers gol, odată cu noi, odată cu viața, cu conștiința, odată cu banii. În jur bancuri de planete fug din calea unor rechini cosmici. Un dinamism lent, dar năucitor în care totul alunecă, de la atom la galaxii, mânat de o mecanică, o sete a absenței. Și tu, o umbră fără stăpân, tu cum ai putea să rămâi? Viața, un devorator de fapte, timpul, un devorator de amintiri, reții și uiți deopotrivă bucurii sau tristeți fără discriminare. Memoria ți se prelinge ca un lichid incolor prin ochi, prin gură și nas, prin urechi, prin fiecare por al pielii. Tânăr, înghiți viața întreagă, ca o reptilă ce își înghite prada, dar pe măsura ce înaintează în corpul tău devenit un stomac imens, îmbibat de moarte ca de un suc gastric, ea este digerată, asimilată pâna la disoluție. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate