agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-01-24 | |
Și mai departe, zile terne, fără orizont și fără clarificări semnificative. Mă comport ca un mamut pătruns fără voia lui într-o ceainărie. Cu mers nesigur și în vârful picioarelor. ZIua de mâine ce noutăți îmi va aduce oare? Simt crescând în mine o undă de nemulțumire. Împotriva cui? Împotriva tuturor. Pentru că nu știu pe cine să socotesc vinovat de ce mi se întâmplă. Dar în fond, ce mi se întâmplă, oare? Cine poate să spună dacă am dezlegat corect sau nu ,visul cu pricina?
Mă trezesc dimineața destul de devreme, dorm în jur de patru cinci ore pe noapte dar, continui să lenevesc, fără a coborî din pat. Un fel de dolce vita, la dispoziția oricărui sărac care își închipuie că are de toate. Cu câtva timp în urmă, când am traversat o perioadă mai aglomerată, nu dormeam mai mult de patru ore pe noapte. Iar alteori mă trezeam și numai după două ore și jumătate de somn, mă apucam de lucru, fără să mai dorm în timpul zilei. Nu simțeam nici pic de oboseală și pace bună. Și în astfel de situații, aveam numai o febră continuă, o mâncărime de piele de care nu scăpam decât după ce terminam totul. Asta a durat vreo trei de luni de zile, nu mai mult. Dar am avut și perioade pe care nu mi le-am putut explica îndeajuns, când mă simțeam slăbit, nu aveam chef de nimic, eram în permanență obosit, dar într-o așa stare de oboseală, că mă sculam pe la șapte dimineața și nemaiputând face nimic pentru a mă înviora, trebuia să mă culc din nou pe la nouă. Tot dimineața. Într-o asemenea stare am încercat să fac puțină mișcare să îmi revin, dar parcă aveam picioarele legate. Cred că dacă aș fi văzut și casa arzând, nici atunci nu aș fi putut da fuga, atât eram de amorțit. Bineînțeles că i-am evitat pe doctori la care te duci mai mult sănătos și te întorci mai suferind. Situație pentru care trebuie să și plătești o groază de bani. Nu este o regulă generală, dar în astfel de cazuri îmi plăcea să-mi aduc aminte de o doamnă decepționată și sătulă de viață care s-a dus la un medic plângându-i-se: - Doctore, vreau să mor că nu mai am pentru ce trăi. - Stați liniștită doamnă că eu îmi cunosc bine meseria. Am fost în vizită la Trifu care locuiește împreună cu feciorul și cu nora lui, Chira lui Drangavelea și care și-a ridicat de curând o locuință în aceeași curte. Două camere modeste, totul strălucește de curățenie, covoare, televizor, antenă cablu, combină muzicală, frigider, cuptor cu microunde, telefoane mobile, aragaz, pompă electrică la fântână. L-a chemat și pe preot pentru sfințirea casei. Discutăm de toate, puțin vin, prăjituri. Îmi arată palmele crăpate de la cărămizi și mortar, dar toți sunt optimiști și fac proiecte de viitor. - V-a costat o groază de bani, s-o stăpâniți sănătoși! - Mulțumim, dar ne-am băgat pielea la saramură pentru câțiva ani fiindcă nu ne-au ajuns banii și am cumpărat tot ce vedeți în rate. Am tresărit fără să vreau, fiindcă în naivitatea lor înnăscută, și-au zis să nu se facă de râs când le intră cineva în casă, dar nu se gândiseră deloc la cât aveau să plătească în final. Și nici eu nu voiam să le stric ziua asta în care se bucurau din toată inima. Mi-am propus să redeschid cu mai multă diplomație discuția după ce va mai fi trecut un anume timp și, ne-am despărțit felicitându-i încă o dată pentru confortul de care dispun acum. Într-adevăr după câteva luni, a trecut pe la mine Trifu, ocazie cu care am redeschis cu prudență discuția. Una peste alta, valoarea cumpărăturilor se ridica după socotelile lui la circa cinci mii de euro, rate pe cinci ani. Își făcuseră socotelile ca niște oameni simpli, plini de bunăvoință, atâta datorie în atâția ani, fără să ia în calcul dobânzile. Problemă gingașă, nu vreau să-l dezamăgesc, ci doar să deschidă ochii la cât o să-l coste. - De ce nu ai întrebat pe cineva cum era mai bine, cât o să te coste dobânzile? Pare puțin încurcat, dar nu prea mult. - Când ai mai mult timp, adună toate facturile cu dobândă cu tot, eșalonate, și vezi la ce total ajungi. Și când ne-am văzut iarăși din nou, mi-a spus plin de năduf: - La cinci mii de euro, trebuie să restitui opt mii cinci sute. Asta nu e drept. Cu ăștia trei mii cinci sute de euro, puteam să comand o casă de două ori mai mare, să stau cu mâinile în buzunare să văd doar cum se ridică și dacă sunt mulțumit. Oftăm amândoi. - Dacă bănuiam ce și cum, veneam să te întreb, să-ți cer sfatul, domnu' Sebastian. - Acum din păcate, nu se mai poate face nimic. Roagă-te să îi țină Dumnezeu sănătoși pe copii ca să poată plăti birul acesta, care nu este deloc mic. Am primit o scrisoare de la Doru care se întorsese din State. Divorțase. Unul din copii rămăsese cu soția, altul venise cu el în țară. Supărări care îi marchează pe ambii părinți pentru toată viața. Dar și pe copii. Unul nu mai avea mamă, altul nu mai avea tată. Și fiecare dintre ei, nu-l mai avea aproape pe celălalt. Ei aveau însă să-și dea seama de asta mult mai târziu. Și la rândul lor, vor purta și ei această suferință toată viața. Își cumpărase un apartament central, nu se plângea de bani dar se simțea mai decepționat decât plecase. Atunci unde era câștigul? Plecase ca un armăsar pur sânge, tânăr și viguros, obișnuit să o țină într-un fuleu de dimineața până seara și se întorsese sătul de viață. Mă invita să-l vizitez cu prima ocazie, să ne mai aducem aminte de zilele tinereților noastre, când eram colegi de serviciu. Știu eu Dorule, dacă mai apuc? Fotografii de reclamă pentru orice produse necesare sau mai puțin necesare, s-a creat o industrie care să creeze o piață de desfacere pentru produse pe care nu le cere nimeni, și pentru care nu există cerere (!). Nu credeam că „rafinamentul” omului modern va atinge sau va depăși această barieră a logicii. Bărbați și femei dezbrăcate și când trebuie și, mai ales când nu trebuie, de parcă toată lumea aceasta nu ar avea nevoie decât de îndemnuri la împerechere... Expoziții și publicații cu caracter închis pentru tehnică millitară de ultimă generație, sau cea care ține de apanjul elitei agenților, buletine cu date tehnice, dar și publicații care nu sunt accesibile pentru toți cititorii și din care mai transpiră câte ceva și pentru noi, profanii de civili. Pentru civilii de care, atunci când va fi mai multă nevoie de părerea lor, în momentele acute ale istoriri, nu va mai ține nimeni cont. Ei, civilii, vor fi doar chemați să lupte sau să-și trimită fiii să moară în conflicte care nu le apără intersele. Arme de luptă care au fost încercate sau se înceracă pe viu în atâtea teatre de menținere a păcii din lume. Arme din cele mai perfecționate, mai eficace și care omoară omul la un preț de cost din ce în mai redus. Și care o fac în spiritul veacului în care trăim, menajându-l de suferințe inutile. O putere militară experimentează lansarea unu amestec special de gaze în atmosferă și care, mai mult sau mai puțin stabile, captând razele soarelui, creează un fel de lentilă atmosferică enormă, în stare să ardă tot ce se află în raza ei de acțiune. Alta lucrează la producerea de inundații sau cutremure locale, la care, dacă va fi nevoie, să apeleze pentru intimidarea alteia. Sisteme de interceptări din cele mai fanteziste și la care de regulă nici nu te gândești. Bazate pe impulsuri, vibrații, unde electromagnetice de un fel complet nou și de existența cărora nu știe prea multă lume. Lansatoare individuale de rachete care, odată ce au prins ținta în vizor, aceasta este fatalmente distrusă în mai puțin de un minut. Sisteme individuale și echipamentul necesar pentru supraviețuire timp de câteva săptămâni, în orice groapă la rădăcina unui copac de pildă și monitorizate prin satelit. Sisteme de transmitere a fotografiilor digitale la mare distanță și cu cel mai înalt grad de rezoluție, cifratoare computerizate, radiorelee miniaturizate, sisteme de vizibilitate pe timp de noapte, etc. Substanțe incolore, inodore, insipide, din care e destul să ți se pună câteva miligrame într-un pahar cu apă sau în mâncare, ca să-ți dai obștescul sfârșit în mai puțin de două săptămâni printr-un atac de cord și care, resorbindu-se, nu mai lasă urme. Un fel de pudră pe care neatent fiind și în necunoștință de cauză, lipindu-ți-se numai de degete ca un praf obișnuit, e suficient să-ți otrăvească lent și iremediabil sângele și care rămâne activ oricâte transfuzii totale ți-ar asigura medicina noastră modernă. Iradiatoare nu mai mari decât un stilou obișnuit, pe care, dacă l-ai ținut îndreptat spre persoana vizată perioada critică specifică, poți să o ștergi apoi din toate cărțile de imobil ale vieții. Pixuri cu care poți să fotografiezi și să transmiți via satelit, orice informație caldă și de care are nevoie centrala ta. Microemițătoare nu mai mari ca un bob de orez sau chiar mai mici, care se prind sistem „arici” de veșmintele oricărei persoane suspectate sau se lipesc de automobile și, care te ajută să-i urmărești itinerariul de dimineața până seara, să o localizezi în fiecare moment și, mai ales să-i asculți și să-i înregistrezi toate convorbirile. Și mai departe povești papitante cu agenți dubli care sunt obișnuiți să se joace cu moartea, să danseze toată viața pe muche de cuțit și din care numai cei mai norocoși ajung să iasă la pensie. Unul din ei a fost trimis sub acoperire într-o altă țară potențial inamică, a început apoi să lucreze și pentru aceasta, gen suveică, pătrunzând până în cele mai înalte sfere militare ale ei. Nu avea însă de unde să știe că ai lui implantaseră și ei acolo o "cârtiță" care l-a mirosit și l-a turnat. A fost chemat acasă ca pentru instrucțiuni în vederea altei misiuni și și-a dat seama că a căzut, fără să știe cum. Ca să nu-i fie omorâtă familia, culegerea de informații și trădarea nu sunt lucruri cu care poți să glumești, joacă mai departe rolul agentului ascultător și se reîntoarce. Ai lui se prefac că nu bănuie nimic, îl perpelesc un timp la foc mărunt, fără să-l scape însă o clipă din ochi, studiindu-i permanent comportamentul. O cursă nemiloasă, un joc cu moartea și cu viața în care fiecare se preface că nu s-a întâmplat absolut nimic deosebit și că totul decurge normal. Își dă seama că e urmărit pas cu pas, se preface "adormit", iese din casă numai la lumina zilei, merge la un club sportiv, închiriază în fiecare zi o bicicletă cu care se antrenează pe velodrom, spațiu închis, ca pentru menținerea condiției fizice, și după o jumătate de oră restituie ca un metronom bine pus la punct, bicicleta închiriată. Adoarme astfel vigilența urmăritorilor, care nu sunt alții decât foștii lui colegi și la un moment dat nu mai iese din incinta velodromului, moment în care i se pierde din nou și pentru totdeauna urma. Ce se întâmplase în fond? După un cod convenit anticipat cu protectorii săi, a apelat la un plan de rezervă foarte bine pus la punct cu anticipație. A abandonat bicicleta la o ieșire de serviciu unde îl aștepta o mașină cu număr diplomatic, în care se aflau soția și copilul său, culeși ca din întâmplare de pe o stradă mai puțin aglomerată. Pentru șefii săi el era peștele cel mare, în timp ce familia, considerată în afara jocului, nu era urmărită. Ea constituia garanția prezenței lui în țară. El, agentul, era miza acestei vânători disperate și contra cronometru și ultima carte pe care o jucase acesta fusese într-adevăr norocoasă. Mai departe a fost scos din țară tot cu o mașină diplomatică. Acestea nefiind supuse regimului de control ca celelalte, interiorul lor era cercetat dintr-un birou vecin cu ajutorul unui miniradar care „vede și citește” spațiiile închise. Dar și noii lui patroni cunoșteau trucul și i-au acoperit pe toți cu o folie protectoare de staniol care absoarbe undele acestea prea curiose, astfel că aparatul tot gol a raportat pe monitor, în timp ce ei au stat câtva timp cam înghesuiți în portbagajul cu pricina, fără să fie însă descoperiți. Un caz fericit, cum nu se înregistrează prea multe în această lume ciudată a culegătorilor de informații, din sferele politico-militare cele mai înalte, ale marilor puteri. Arme camufalte în cele mai banale și obișnuite obiecte casnice, bune pentru folosit când ai căzut în mâna celorlalți și care de regulă nu se confiscă la un control de rutină. Armele s-au vândut totdeauna, fie pe timp de pace sau de război, la prețuri foarte bune. Toate pentru o înfloritoare industrie a morții într-o lume în care vorbim numai despre pace. Într-o lume în care războiul aduce atâtea beneficii, văzute sau nevăzute, încât s-a transformat cu totul într-un bussines instituționalizat. Bussines care antrenează comenzi cu multe zerouri, mână de lucru cu cea mai înaltă calificare și comisioane fabuloase. Bussines care se află într-un permanent boom de la sfârșitul războiului până astăzi și care raportează mulți bani, și albi, și negri, și care stau la dispoziția celor care hotărăsc soarta popoarelor. Vedeți în ce lume trăim, animată de cele mai „sincere” dorințe de a eradica bolile, sărăcia și foametea, de „a instaura” egalitatea între toți locuitorii planetei și între toate statele lumii, nu?! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate