"Bine, bine, dar Olga știa că eu am bani. Știa că am o situație sigură...Să aibă Valentin mai mult și să nu-mi fi spus?!"
- Domnul mai dorește puțin vin?
Fănel a aruncat o privire cercetătoare pe masă și în frapieră. Terminase vinul dar friptura era abia începută. Se mira și el cum de s-a întâmplat și, oarecum descumpănit, s-a întors către ospătar să-i răspundă, contrariat și de faptul că nu a sesizat apropierea acestuia. Această mișcare i-a permis să treacă în revistă câteva mese din sală, dincolo de draperia trasă neglijent. Se pare că nu prea mai erau scaune libere.
- Cred că la friptură mai merge un pahar cu vin...Cine este doamna neînsoțită și ce a comandat?
Ospătarul a întors capul pentru a urmări privirea lui Fănel și, ca să fie sigur, a întrebat în șoaptă, complice:
- Doamna brunetă cu bluza orange și cu părul ondulat?
- Da, la ea mă uitam.
- Este o colegă. În ziua ei liberă vine și mănâncă aici.
- Da? Dacă este liberă și dispusă să mâncăm împreună
invit-o, te rog!
- Cum credeți, dar...știți, a comandat deja și dumneavoastră...
- Nu te grăbi să tragi concluzii, amice! Te-am rugat să o inviți în numele meu. Dacă refuză...îmi cer scuze.
- Da, domnule!
" Asta înseamnă să le vorbești frumos! Își iau nasul la purtare și își permit să-ți dea și sfaturi, până la urmă. A naibii nație de ospătari! Toți parcă sunt făcuți de aceeași mamă", gândea Fănel în timp ce își scotea, discret, verigheta de pe deget și o plasa grijuliu într-un buzunar. Întrebându-se a câta oară proceda în acest fel, a zâmbit cu satisfacție, și-a trecut palmele cu degetele răsfirate prin frizură pentru a-i asigura un aranjament mai rebel și a încercat să compună un scenariu vesel în vederea primirii doamnei pe care o observase singură.
"Pare drăguță, chiar foarte drăguță, la prima vedere. Și dacă lucrează aici, treaba va fi ușoară. Cred că este obișnuită cu invitații de acest gen, așa că nu va opune prea mare rezistență. Ce se poate discuta cu o ospătară?! Nu, nu asta este problema. Va fi prea onorată de invitația mea și nu va refuza să plecăm împreună. Dacă era măritată nu venea să mănânce singură aici, așa că merg la sigur, dar...să vedem unde locuiește și ce pretenții are".
Ajuns aici cu monologul masculului sigur pe sine, obișnuit să cucerească, Fănel a tresărit parcă speriat de gândul ce nu a ținut seamă de timp sau distanță și a facut un salt neașteptat de brusc, oprindu-se la Anca. Masculul-soț, preocupat de noul gând și oarecum grijuliu, a trecut în revistă tot ce era pe masă și a încercat să numere paharele golite până în acel moment.
"Nu se poate! Anca iar se va supăra și nu mai vorbim două zile. Cam mult, dar mă simt foarte bine. O cafea amară și trece oboseala. Și, de fapt, Ancuța mea doarme la televizor, dacă o mai fi acasă și n-o fi plecat, plictisită, în vizită la Gaby. Nu putea să fie și ea în tură de noapte? Hm! Cam neprevăzute și turele astea de la un timp de vreme..."


Adevărat, Anca ațipise la televizor. Nu găsise un ceva care să o atragă. Nici filme, nici divertisment. S-a ridicat ușor amețită de pe canapea și a plecat la bucătărie.
"Să mai beau o cafea? Îmi ia somnul de tot. Cred că soțul meu drag va veni târziu și obosit. Ce naiba se întâmplă de la o vreme cu el, nu înțeleg. Are pe cineva? Mă bănuiește pe mine? Știu că nu i-am dat niciun motiv, deși...poți ști ce este în capul unui bărbat?! De la o vreme încoace pare să fie tot mai ocupat. Mai bine rămânea subofițer. Mare prostie a făcut tata că l-a ambiționat să meargă mai departe. L-a împins de la spate, pur și simplu!"
Ajunsă în acest punct cu ale sale cugetări, Anca nu putea să nu zâmbească amintindu-și cum a reacționat tatăl său când i l-a prezentat pe Fănel. Amuzată de acest gând, și-a turnat puțină cafea în ceașcă, a aprins o țigară și, strângându-și picioarele sub ea pe cocheta canapeluță din bucătărie, a încercat să treacă în revistă acele zile cu momentele lor frumoase...
Era doar de câteva luni angajată în spital, după absolvirea școlii postliceale, la secția condusă de tatăl său, cunoscutul și foarte apreciatul chirurg, colonel doctor Cornel Marinescu. Au fost discuții mari acasă, mai mari decât atunci când a refuzat să încerce la facultate. Mama făcea mari eforturi s-o hotărască spre "farmacie", domeniu în care lucra de aproape douăzeci de ani, în timp ce tatăl său încerca să o îndrume către "informatică" ori "drept", adică domeniile viitorului, potrivit opiniei sale.
Anca a ripostat, a explicat, a plâns și...a învins: a mers acolo unde i-a plăcut, spre adânca nemulțumire a ambilor părinți. Iar acum, când ea dorea "obstetrică”, tatăl folosea o întreagă artilerie de argumente pentru a o convinge să meargă la "chirurgie". Mama o susținea și justifica această atitudine printr-o singură frază:
- Dacă a urmat ceea ce i-a plăcut și este atrasă și după absolvire de același domeniu, este dreptul ei să lucreze acolo unde consideră că se realizează!
Pe de altă parte, încăpățânatul colonel, familist convins, dar adept al disciplinei în serviciu și în propriul cămin a reușit să le demonstreze că este spre binele iubitei lor fiice să înceapă activitatea sub directa sa îndrumare.
- Acolo sunt condiții optime să te familiarizezi cu lumea medicală, draga mea. Este mai greu, știu asta. Dar vei avea de învățat, sub aspect teoretic și practic, atât de multe, încât atunci când vei ajunge la secția "ortopedie", îți va fi foarte ușor. Eu te voi edifica în tot ceea ce vei avea nevoie pe viitor, inclusiv în probleme de intervenție chirurgicală, de igienă, de recuperare, de organizare, de comunicare cu cea mai dificilă categorie de pacienți, excluzând pe cei cu deficiențe psihice.
- Da tati, te înțeleg, dar dorința mea și...
- Fetița mea dragă, scuză-mă că te întrerup! Tu încă nu știi cât de mare este spitalul, cât de numeros este personalul medical, administrativ și auxiliar și cât de diferiți sunt oamenii care lucrează în el. Sunt caractere și caractere, sunt vârste diferite și educații diferite. Doresc să înțelegi, fără alte explicații pe care mă jenez a le formula...Acolo ești cu mine și toată lumea te va respecta. Nimeni nu va îndrăzni să încerce a te compromite în vreun fel. După câteva luni, când ești deja cunoscută și personalitatea ta va fi suficientă în a te apăra, mergi la secția îndrăgită, chiar în alt spital ori policlinică, unde vrei tu...
- Ei da, ca apoi să se șușotească că am intrat cu pile în spital și că de nu ar fi tăticu nu m-aș descurca în meserie!
- Fetița mea, asta depinde de tine, de felul în care te vei integra profesional și social, de conduita ta. Tu ești cea care îți vei realiza profilul pentru ochii tuturor. Tu vei hotărî care îți este locul și tu va trebui să lupți pentru a-l ocupa și a-l păstra...
- Bine, tati! M-ai convins dar să știi că nu aștept să împlinesc anul acolo...
- De acord, fetița mea dragă, batem palma!
Și timpul s-a scurs cu repeziciune. Adevărat, sub aspect profesional, în favoarea ei. Cunoștea aproape la perfecție întregul instrumentar și era aptă a-l folosi în orice moment, indiferent de ce natură era intervenția chirurgicală. Profesionist recunoscut, meticulos, deosebit de pretențios și conștiincios, doctorul Marinescu o angaja pe Anca în toate cazurile la care lucra personal și, dacă timpul permitea, în alte cazuri, alături de alți medici. Nu era fiica sa în timpul serviciului și adeseori era mai pretențios cu ea decât cu restul personalului.
După cinci luni de muncă în această secție, cu o doză de regret pe care o ascundea cu măiestrie, a solicitat și i
s-a aprobat să treacă la secția pe care a dorit-o de la bun început: ortopedie. Nu se consumaseră trei săptămâni de când se afla aici și deja se bucura de simpatia medicilor și a întregului personal. Obișnuită cu tot felul de leziuni, țesuturi, nervi și organe bolnave, lovite, obturate, secționate și reparate ori înlocuite și fiind extrem de comunicativă, blândă și prietenoasă cu colegele și cu pacienții, era apreciată și dorită de toată lumea.
Era curtată de mulți băieți, medici ori asistenți, stagiari ori deja cu câțiva ani de muncă în spital, necăsătoriți dar și familiști. Nu a reușit vreunul să-i atragă atenția în mod deosebit. Obișnuită cu constituția corpului uman, chiar și cei mai arătoși dintre ei păreau obișnuiți sub privirile ei.
„Nici acum nu înțeleg ce s-a întâmplat cu mine atunci! Era un oarecare om trântit pe spate în patul său. Tânăr, frumușel la prima vedere și…cam atât. Privirea?! Da, cred că privirea m-a cam dat peste cap. Ei da, dar ce zâmbet nevinovat și atrăgător avea în colțul buzelor frumoase!”
Aprinzând a doua țigară, Anca parcă uitase că este singură la ora aceea și zâmbea amintirilor pe care le lăsa să se deruleze cu îngăduință și duioșie…