I s-a părut de la început un drum greșit, un drum la capătul căruia avea să găsească niște probleme serioase. Colegii Emmei Lia la cea de-a 15-a aniversare. Îi simțea ca pe niște străini, ca pe niște dușmani, cu tot cu liceul lor cu tot. În vreme de război sacii de nisip sunt obligatorii iar imaginea sacilor de nisip stivuiți unul pe celălalt pentru ca, "în caz de bombardament aerian, dacă nu ajungeți la cel mai apropiat adăpost, sprijiniți-vă de sacii de nisip pentru a nu fi atinși de schije" avea să-i rămână în minte la fel ca imaginea legionarilor masacrați și aruncați apoi în locul acela sumbru și grotesc denumit câmpia Porcilor. Avea să și-l amintească pe căpitanul Răstoacă cum străbătea câmpul, călcând din când în când pe cadavre sau pe muribunzi, cu cizmele lui cu scârț, cu Parabellum-ul armat, descărcând când și când un glonț în capul vreunuia care mai mișca. "Sunt niște fiare, domnule" se justificase el față de trimisul lui Leunucă.Și acum petrecania asta plicticoasă cu oameni pe care nu-i cunoștea, cu bărbați îmbrăcați ieftin, cu costume care miroseau ieftin, cel mai adesea a naftalină, așa cum miroase tot războiul de-acasă văzut: a mizerie și a lipsuri. Emma Lia se dăduse peste cap să-și încropească o bluziță elegantă, cu volănașe, așa cum îi plăcea ei și o fustiță sub genunchi, de fapt rămăsese fără material pentru că ea avea genunchii diformi iar el când punea mâna pe ei simțea o scoică rătăcită departe de mare pe lângă căldura aceea polară, de eschimos, pe care o radia tot timpul Emma Lia. Ca să se facă util o dusese prin tot orașul până ce-și găsise într-o prăvălie ceva cam dubioasă, gestionată de un evreu bătrân, sandalele cu talpă ortopedică pe care le dorea. Culmea că sandale cu numărul ei, 40, nu se prea găseau.Avea noroc cu el, avea totdeauna noroc cu el dar el nu. Pentru el ea era doar un vânt rău, un vânt nebun care se încăpățâna să nu plece, să-l înconjoare și să-l amețească împotriva tuturor regulilor de etichetă. Iar el simți din nou vechiul și atât de drag-durerosul junghi al geloziei direct în inimă, privind-o pe Emma Lia ce fericită e, cum se pupă cu toată lumea și cum strălucește ca un diamant printre biluțele din nas. Fostele ei colege de liceu erau grase, nebune și miroseau a transpirație. Atunci când Emma Lia îl prezenta "Logodnicul meu" se repezeau să-l pupe lăsându-i pe față dâre scârboase de sudoare și grăsime de la rujurile ieftine. Colegii ei îl măsurau cu o privire invidioasă și hulpavă- se îmbrăcase cu costumul nou, tocmai primit de la minister. Bineînțeles că se găsi și proasta satului, care trebui să-i amintească Emmei Lia de băiatul acela drăguț, colegul lor, cum îl chema, ăla cu care ea îi declarase că tocmai era pe punctul de a se căsători și că e marea dragoste a vieții sale. "A murit" spuse Emma Lia sec și-și luă boticul pe care el îl cunoștea așa de bine. "A murit" iar el și-l imagină pe comandorul marsuin lovit din plin de un aruncător de flăcări rusesc, avea să ardă și să ardă așa cum văzuse el în documentarul cu aruncătoarele de flăcări, aruncatul în zăpadă nu-i va fi de nici un folos pentru că soluția pe care o foloseau rușii aprindea și zăpada, și-l imagină pe acel om detestat arzând încetul cu încetul, fiecare centimetru de piele, fiecare os i asta-l făcu fericit un timp.
Tratația era cel puțin modestă cu niște însăilări penibile care vroiau să înlocuiască carnea și mezelurile, cu câte o feliuță de pâine cu țâr afumat de persoană și cu multă cafea din erzatz-ul cel mai prost pe care bineînțeles că dacă ar fi băut-o s-ar fi cufurit până acasă. Avea să meargă acasă cu Emma Lia iar dacă ieșea nasol ea avea să se închidă în camera ei, evident fără să fie dispusă să se lase posedată năvalnic, lipită de perete. Ar fi posedat-o acolo, sub ochii colegilor și colegelor ei, fantoșe lipsite de viață. Făcu cunoștință cu profesorul X, profesorul Y, profesorii aveau hainele roase la coate și pantalonii roși în cur, ba unuia dintre ei (profesorul de matematică parcă) i se vedea și izmana. Aveau strângerea de mână lipicioasă a unor oameni care aveau să moară în curând și K se simți dintr-o dată tânăr pentru că era cine era și putea să le strângă mâna în așa fel ca să-i doară.