Nimeni nu ar fi putut să ghicească focul care mocnea în el. Doar uneori, ochii lui stinși aruncau o lumină stranie, mai curând ca o strălucire de fulger pe un cer opac. Nu se putea intui că fusese cândva chiar pescărușul Jonathan Livingstone, considerat de cei mai mulți dintre actualii semeni drept Fiul Unicului, Singurul Fiu al Marelui Pescaruș.
Puțini dintre cei ramasi în viață își mai aminteau legenda ce le fusese istorisita acum multe, multe veacuri, de bunicii bunicilor lor. Trecuseră totuși două mii de ani!
Existau unii care dezbăteau de multă vreme posibila, probabila, prezisa, necesara a doua venire a sa. Se susținuseră diferite ipoteze, plecând de la venirea lui extraordinar de apropiată și mergând până la negarea existentei vreodată a vreunui pescăruș Jonathan Livingstone. Mulți încercau însă să își dizolve logica prin intermediul credinței, fapt remarcabil mai ales la cei mai în vârstă.
Nu era totuși nimeni care să creadă cu adevărat faptul că el, Fiul…, Marele..., nu părăsise niciodată meleagurile acelea, ci că alesese să își trăiască fericirea singuratic vreme de două mii de ani, ascuns în cel mai puțin așteptat loc: chiar în mijlocul Stolului. El plecase numai din mintea celorlalți, iar când mintea nu mai percepe, ochiul nu mai vede. Rămăsese cuibărit doar în visele, în speranțele și –câteodată- în sufletele unora dintre ai săi. La un moment dat, pescărușul Peter Monis venise la el mărturisindu-i că-l recunoștea ca fiind Fiul Unicului... Peter Monis fusese declarat nebun și abandonat pe stânci. De-a lungul a două milenii, el fusese prezent acolo fără ca nimeni să observe asta, deoarece nu făcea decât să zboare împreună cu Stolul.
În ziua aceea, ochii i se umpluseră de o forță neobișnuită. Nimeni nu observase asta. A făcut întâi un cerc planat deasupra stolului, apoi s-a lansat vertical, ascendent, cu o viteză amețitoare, părând că vrea să facă o gaură în cer. Au rămas cu toții și mai uimiți văzând cum cerul îl înghite cu cercuri concentrice, de parcă ar fi fost vorba de apă. În spatele său, se vedea încă o dâră de lumină alb-argintie.
Pe când toți erau în continuare în stare de șoc, întreaga comunitate fiind cufundată în tăcere, bătrânul pescăruș Andrew Moore luă cuvântul și spuse cu o voce neobișnuit de pătrunzatoare:
-De ce a fost nevoie să plece tocmai cel mai bun dintre noi ca să credem în el? Nu înțelegeți că el a fost mereu aici, cu noi? Chiar și acum, știe vreunul dintre voi dacă a plecat cu adevărat sau a fost doar o iluzie? Eu unul, cred și acum că el se află printre noi și că am vazut doar o scamatorie, menită să ne aducă aminte de ceva.
-De ce anume? se auzi un glas pițigăiat, de pescăruș tânar, din grup.
-De la faptul că niciodată el nu ne-a cerut altceva decât să venim către el. Am să îl bănuiesc de azi pe fiecare dintre voi, prieteni, că este, de fapt, Jonathan Livingstone și am să mă comport ca atare.
Tăcerea s-a așternut peste Stol după cuvintele rostite de pescărușul Andrew Moore. Cu toții se priveau între ei ca și când ar fi fost apostolii trimiși pe pământ de către Singurul Fiu al Unicului, al Marelui Pescăruș. Din momentul acela, stolul a încetat să mai fie stol.
Jonathan Livingstone venise cu adevărat la ei pentru a doua oară.