agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3649 .



Macazul
proză [ ]
Mersul trenurilor, cap. II

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Neville ]

2009-02-01  |     | 



„Mersul unui tren este în cea mai mare parte determinat de traseul fixat univoc prin șine. Dar din loc în loc apare cîte un punct nodal, de unde sunt posibile diferite direcții și de unde trenul poate fi dirijat într-un sens sau într-altul. Pentru aceasta este nevoie de o cantitate absolut neglijabilă de energie, aceea necesară manevrării macazului." (James Jeans)

Odată ce ai trecut de geana zilei legăturile din viața ta tind să se dizolve într-o peliculă de raționalitate. Atunci patinezi pe o gheață amuzantă sau nu tot timpul. Te agiți să te recunoști în cîteva poze fără legături între ele. Intrii în fluviul călătorilor, în murmurul acestei ape care merge, spală resturile sau le înlocuiește cu altele noi.
Îmi convenea să mă duc și mă întorc de la serviciu - era un motiv ca oricare altul ca să ies din casă. Ziua se lungea ca un deșert în lipsa reperelor. În lipsa lor eram ca o muscă obligată de vînt să se tîrască pe foaia de hîrtie. În rest visam, vegetam în colțul meu de lîngă xerox.
Dar nu mai era vorba de asta pentru că eram în vacanță și ne mutam.
Sala era închisă așa că nu făceam altceva decît liste cu cărțile pe care le aranjam în teancuri și pachete. Stăteam la umbră și ascultam sunetele străzii.
Atunci ca niciodată cerul gurii ne-a fost gîdilat de mormane de cărți pe alese. Ele stau pe podea în fața noastră acoperite de praf, dezagreabile la atins, o masă anostă de hîrtie. Andrei lua cîte una din teanc și mă întreba dacă tot mai vreau să scriu. Pe moment renunțasem dar speram și eu ca tot omu'. Și acum cărțile la care visasem altă dată se aflau sub picioarele mele. Eram stăpîni absoluți ai acestor cărți pe care trebuia să călcăm vrînd nevrînd, din lipsă de spațiu.
Era amuzant să le acorzi atenție cu parcimonie, ca un doctor înconjurat de pacienți. Dar ce bătaie de cap - volumele erau ca o piatră în pantof, le dădeai de colo colo fără să scapi de ele. Praful începuse să le uzeze, gîndacii își lăsau larvele pe după teancuri, pînă și sensul era tocit de atîta lectură, erau ca niște fragmente arheologice îngropate în nisip.
Din tot ce vedeam mă mulțumeam să bifez ici și colo cîte ceva.

Au mai trecut cîteva zile și am început să mutăm cărțile. Le dădeam din mînă în mînă pe scări și efortul îmi pria. În plus era Vineri, zi scurtă, și eram încărcat cu energie pentru tot week-end-ul. La sfîrșitul programului am luat tramvaiul ca de obicei. În loc să cobor am rămas în el pînă la capăt.
Am trecut de locul pe unde mă gîndeam odinioară să o șterg. Cînd ieșeam din liceu (altminteri aproape de casă) mă intersectam cu linia de tramvai și mi s-a întâmplat de câteva ori să urmăresc linia aceea ca pe o linie a vieții. Pe lângă bordură era o fâșie de iarbă unde jucam scena despărțirii. Privirea mi se încolona pe un drum lung și lipsit de iluzii. Acum aveam un alt pretext - mergeam spre țară. Ai mei cumpăraseră o căsuță și după mintea mea nu o meritam, trebuia să faceam ceva pentru asta. Putea să fie și acest drum.
Am coborît din tramvai și am luat-o prin primul sat, era ceva mai greu pe jos dar cînd îmi intră ceva în cap cu greu mă răzgîndesc. Îmi spuneam că o să văd eu. Am traversat satul și la margine am părăsit strada ca să o iau pe cîmp. Erau alții în fața mea care intrau cu sifoanele umplute într-un lan de floarea soarelui. Albinele murmurau împreună cu firele de înaltă tensiune. Totul era încărcat de electricitate statică, inclusiv eu. Ne instersectam cu o șină unde veneam odinioară cu tata și cu frate-miu să culegem măceșe.
Din cauza rugurilor ghimpoase eram îmbrăcați în haine de scandal, un fel de zdrențe care puteau fi agățate. Purtam și mînuși de piele dar tot ne zgîriam. Aveam o dispoziție de hoinari, de oameni de pripas. Ne simțeam bine pe versanții acoperiți cu piatră concasată, rupți de lume și de sistem.
Acum eram singur, cîmpul se termina și eram abia la început de drum. Am ieșit din lanul de floarea soarelui și am luat-o pe o scurtătură. Mi se trezise din nou pofta de hoinăreală, eram tînăr și încercam să scap de gustul de angoasă din cerul gurii, mă și vedeam mergînd din cătun în cătun ca un cîine de pripas.
În aer se facea deja simtita groapa iar peisajul era decorat cu peturi și pungi.
Mergeam deja pe lîngă groapă. La început era o parte închisă, acoperită cu pămînt drept care buruienile uscate unduiau deasupra ca niște alge maronii. Mai încolo în zona cu ultimele depuneri gunoiul se etala în munți albăstrui iar păsările se roteau ca deasupra valurilor. Gunoiul devenea fabulos, ca un fel de obîrșie ignorată a lucrurilor. Dar eu mă simțeam mizerabil. Prin plictiseala aceea culesesem de jos cu privirea un crîmpei dintr-o revistă porno înainte să îl ia vîntul. Peste drum era un capăt de linie de unde se auzeau hohotele navetiștilor.
După ce m-am depărtat destul de miazmele gropii am făcut un popas, am băut ceva apă, cam jumate de sticlă. Am plecat dar după mine se ținea un cîine negru jigărit, cu scaieți agățați ici și colo. Probabil fusese călcat de vreo mașină pentru că mergea ciudat în trei picioare. M-am întors la el. S-a oprit și s-a facut mic dar chiar nu aveam ce să-i dau. Era așa de jalnic că îmi amintea de mine. Am luat-o la fugă dar el era pe urmele mele cu alergatul lui poticnit. Am traversat, după mine a claxonat o mașină dar l-a lăsat să treacă. Am alergat din nou dar era mereu în spatele meu. Am mai traversat de cîteva ori de pe-o parte pe alta. Alergam cu tinicheaua de coadă. M-am întors la el serios și i-am spus nu știu ce apoi am luat-o la pas pentru că nu mai puteam să alerg. L-am auzit o vreme și am decis să-l ignor. Cînd m-am uitat în urmă nu mai era.
M-am oprit la un cătun să cer niște apă și copii s-au mirat că nu luam mașina. Le-am îndrugat ceva despre o mașină care trebuia să mă ia, mi-era și rușine să recunosc că voiam să ajung pe jos. Cel puțin acum aveam apă rece, de fîntînă în rucsac.
Era ca un film, imaginile erau clare și proaspete iar continuarea era încă în gestație. La înălțimea la care rulează soarele printre plopi și își desprinde pămătuful auriu de pe spice încercam să mă mențin și eu. Ca să mă liniștesc pipăiam prin buzunar banii de drum. Eram beat de singurătate pe un drum care nu se mai termina. În preajmă lumea era străină și ostilă dar atît timp cît mergeam nu aveam treabă cu nimeni.
Soarele era intens și imun la sugestii, pînă și floarea soarelui arăta toropită. Mergeam pe marginea drumului dar nu aveam mereu loc. Un microbuz a trecut pe lîngă mine zbîrnîind gata să mă lovească. În loc de asta a oprit în fața mea. Cineva a deschis o ușă și m-a întrebat dacă nu vreau să urc. Am refuzat vehement, ușa s-a închis și oamenii și-au văzut de drum.
Era o prostie dar existau motive, le inventam chiar acum. Mă simțeam bine călătorind ca pe timpuri. Asta era frumos preț de un km sau doi. Dar 10 km pe soarele ăla nu era de glumă. Mă încăpățînam să merg înainte, era deja ora 4. Aveam ceva de demonstrat și continuam.
Pe acest drum lichefiat în zare de fata morgana adulmecam cîte fir de răcoare. Abia mergeam răscolit de oboseală, răscopt, cu încăpăținarea de căpăstru ca un animal răbdător.
Am mai mers cîteva ore. Deja era prea mult, nu mai rămăsese decît o mirare de contorsionist cînd vedeam că mai pot. Ignoram depărtările, lumea aceea prea mare, golul din stomac, păstram doar șoseaua în urechi și intonam imnuri neclare, totul îmi era indiferent în afară de masă și de casă.
Se făcuse ora opt pînă m-am apropiat de sat. Fumega înserarea și buruienile se legănau de parcă se depăna veșnica pomenire. Am trecut pe podul dintre bălți, se auzea sifonul prin care trec dintr-una în alta. Doi băieți pre-adolescenți formau o redută în apa de lîngă sifon. Unul zice: Cine e broscoiul asta ? Nu aveam altceva decît să-i răspund. Dar eram obosit.
- Vrei să te bag sub apă, i-am zis.
După asta au început să mă beștelească. Cel mai nervos dintre ei a ieșit
repede din apă. Un băiat pe la vreo 10-11 ani, ziceai că e cel puțin băiatul primarului iar eu doar un venetic. A ieșit și celalalt și după ce au molfăit înjurăturile obligatorii voiau să știe unde stau, etc. Pentru că am imaginație bogată am rămas fără replică. I-am lăsat în urma că să încep o altă probă - drumul prin sat.
Luptam tot mai slab cu amăreala care urca din capul pieptului. Salutam fără voce, abia dădeam din buze iar oamenii îmi răspundeu cu priviri chiorîșe. Și casele nu se mai terminau, peste tot era o băncuță în fața porții cineva atent la tot ce mișcă. Atunci cînd plecam din sat cu mașina ne simțeam ca o familie prezidențială, îi salutam pe toți, le făceam cu mîna, etc
Am ajuns în final acasă, am mîncat zdravăn și mi s-au descleștat fălcile. Am povestit ultima parte a călătoriei fără să mă plîng prea tare. Eram ca o hîrtie fotografică, mă lăsam prea ușor impresionat. Un profesionist al suferinței se distinge prin asta – orice îl afectează.
La puțin timp după asta am intrat în vacanță.
Nu e greu de bănuit că mă săturasem de țară. Așa că am petrecut cîteva zile în apartamentul bunicii. Era un punct de observație de unde puteam privi aproape toată viața mea.
Stăteam în balconul acela umbros de unde puteam să privesc și o făceam copios. Rafalele care veneau din parc șuierau pe lîngă blocuri ca niște șerpi de cristal. Mă uitam la un Trabant bleu din fața blocului. Îl știam din copilărie. Un tip ursuz șurubărea la el pînă seara cînd se băga în casă. Din cauza lui nu aveam voie să alerg prin casă, locuia în apartamentul de sub noi și se plîngea că scîrție parchetul. Bunica mi-a spus că murise între timp și nu scăpaseră de mașină.
Mă simțeam bine. Eram bronzat, pielea semăna cu pielița pe care o aveau merele coapte de la grădiniță. Stăteam aplecat deasupra șoselei, străbăteam micile hectare ale insatisfacției. Acolo eram ca la marginea lumii. Eram la fel de singuratic ca în copilărie și ca urmare lumea de volatiliza. Nu era normal să mă preocupe ce era dincolo ? Eram un romantic în genul lui Poe, întrezăream ca prin ceață o lume fără lume și un cer fără cer. Orice fragment care din incomprehensibil devine de înțeles era prețios pentru mine. Colecționam astfel de fragmente din opere esoterice și nu numai. Dar iată că a venit moartea bunicului și aceste cunoștințe s-au făcut praf, lumea întreagă era inundată de ceață.
Într-o zi mama a intrat în camera pe care o împărțeam cu fratele meu și ne-a anunțat că a murit Bunelu’ și trebuie să mergem la înmormantare. Am alergat după ea în bucătarie.
- Ce fel de glumă e asta, am zis eu ? (voiam încă să mă apere)
- Trebuie să veniți și voi (vorbea serios) să îl vedeți pe Bunelu’, să vă aduceți aminte cum arată.
M-am îmbrăcat și m-am amestecat printre alte haine cenușii.
Am ajuns într-un apartament aglomerat: într-o cameră se făcea pomana iar în cealaltă era bunicul întins pe o masă, înconjurat de rude. Era ca un cerc spart.
După ce l-am văzut pe Bunelu ne-au trimis, pe mine și pe frate-meu la plimbare. Lumea de afară rezista în mod surprinzător. Am naufragiat în fostele spații de joacă.
Era început de iarnă. Aerul era limpede, cerul se prăvălea brusc peste niște movile de nisip, pe o platformă de beton pustie. Am luat-o pe lîngă șinele de tren. Frate-miu avea o anumită reținere dar nu puteam să fiu mai trist de atît. Trebuia să-mi schimb dispoziția.
Suiam și coboram pe dunele cu fața sfărîmicioasă și purtată de vînt. Mașinile treceau nepăsătoare pe alături. Tot ce aveam erau hainele de pe mine. Astfel echipat am intrat în marile ape ale adolescenței doar cu o slabă speranță de a mai ieși.
În anii care au urmat am stat la bunica prin vacanțe ca să-i țin de urît. Casa aceea goală era ca o scoică în care se auzea încă murmurul începutului. Textilele impregnate de aer închis și de praf, pernele albăstrui, somnoroase, mirosul de casă veche, culorile șterse, florăriile întîmplătoare, o păpușa de nuntă pe un scrin.
În majoritatea timpului stăteam. Prindeam o imagine ca asta așa cum prinzi o insectă în palmă și nu mai voiam să îi dau drumul. Era ca o gară sinistră, gen Copșa Mică, din care poți să vezi un oraș paralizat fără să fii obligat să rămîi.
Tot pe vremea aceea îmi mutasem locul de joacă pe dune către șinele de tren. Acolo schimbam macazul sau mergeam în echilibru pe șine cu o anume solemnitate. Macazul era conceput ca o greutate prevăzută cu un mîner la capătul unei pîrghii. Era destul de greu de acționat și nu o făceam pentru exercițiul fizic cît pentru senzația de control pe care o aveam. Cu acea pîrghie părea foarte ușor să schimbi lucrurile. Sigur că pentru mine lucrurile începuseră să se schimbe de cînd alergasem pe dune. Așa că în acest sens acționasem macazul de la bun început. (Asta vine în ciuda a ce spunea Andrei. Poate că este greu să te schimbi dar nu este imposibil dacă vrei cu adevărat.)
Astfel a trecut prima zi.
A doua zi m-am așezat cînd pe un scăunel, cînd pe butoiul cu varză din același balcon. Nu voiam să ies afară, era un fel de gestație.
Ridicam ochii pe geam dar îmi era teamă să ies. Þineam între degete ceva ca o țigară imaginară din care sorbeam din cînd în cînd. Bunică-mea insista să iau aer dar eu știam mai bine. Mă legănam între interior și exterior. Pe o muchie de cuțit ceva ca un vîrf de cocaină se găsește mereu în contemplarea peisajului familiar fardat de capriciile clipei.
Mă gîndeam la macazul acela. După primul an la particulară ai mei îmi găsiseră o slujbă. Trebuia să mă schimb și chiar nu aveam idee. Atunci am tras macazul.
Cînd spun că nu aveam idee nu exagerez. Mă întorsesem de la mare și ca să înlocuiesc înnotul cu ceva am început să alerg. La cîteva blocuri distanță de noi începea platforma industrială iar între fabrici nu era decît cîmp, cît vezi cu ochii. Îmi făcusem un obicei să tai cîmpul în două de la un gard de fabrică la altul. Niciodată nu mă simțisem atît de liber. După al doilea gard de fabrică drumul făcea un nou unghi drept și se continua. Acolo era limita extremă pentru mine, soarele gîtuit se ivea din spatele unui val de pămînt ca o fericire pierdută. Alergam fără să mă gîndesc la oprire, un fel de stop cu soarele pe piept. În fiecare zi mă duceam acolo să alerg de unul singur. Frate-miu, care aflase de chestia asta, îmi zicea „Run Forrest, run”.
Uneori mă apropiam pe extrema cealaltă a cîmpului de gardul Sticlăriei. Cele trei coșuri ale sale care se văietau neîncetat. Era o zonă unde se treceau peste gard diverse obiecte de sticlă iar pămîntul era încrustat cu o sumedenie de cioburi. La cîțiva metrii mai încolo era ceva ca o albie seacă, cu un ochi de apă purulent în ea. Nu aveai pe ce să-ți odihnești ochii, peste tot resturi de obiecte fără întrebuințare ciuguleau pămîntul ca niște stîrvuri.
Mi se părea că am ajuns la capătul lumii. Lumea aceea retractilă îmi încăpea în palmă dar îmi scăpa la fel de ușor. Era legată de dunele de aici, din fața geamului, prin mii de legături nevăzute.
Tot ronțăind chestiile astea m-am hotărît să ies. Era pe la amiază, soarele arunca printre frunze bănuți de lumină. Am început să alerg dar nu am ajuns pînă la capătul străzii. M-am oprit gîfîind. În fața mea era un turn de apă la fel ca cel pe care-l vedeam de pe cîmp. Iar în spatele fabricii erau niște coclauri păduroși plini de denivelări.
Am luat-o pe cărările abrupte printre rămășițele unei fabrici. Ici, colo verdeața se răscula, se ridica peste zidurile putrede. Un labirint de poteci se țesea pe muntele ăsta artificial. Marele rezervor de otel, ruginit pe alocuri, tevile de oțel care ieșeau ici și colo din pămînt, tuburile de ciment prin care trecea un izvor de proveniență incertă – toate erau un rezumat fericit pentru așteptările copilăriei. Toate erau ruine.
Mi-am continuat alergarea intermitent, pe porțiuni pînă am ajuns sub o stație de transformare, lîngă facultatea de Automatică. Nu doar că mă făcea să par insignifiant dar ea fusese mereu acolo ca o umbră amenințătoare. (Cine a văzut „Spider” poate să-și facă o idee după imaginea fabricii de gaz.)
Am apucat să culeg niște boabe de zmeură dintr-un labirint de ruguri și m-am întors acasă. Bunica făcuse un griș cu lapte pe care l-a ornat cu zmeură. Venisem exact la timp ca să nu mi se răcească grișulețul. Am mîncat un castronel de griș și am revenit pe balcon.
Încercam să fac rezerve din viața de afară dar erau insuficiente. Iată că îmi plăceau ruinele, eram înconjurat de ele, de propria-mi biografie. Unele intraseră în descompunere dar eu rămîneam agățat de ele. Pe cîmp, pe dunele Politehnicii sau pe plajă eram liber ca un fir de nisip în noianul deșertului. Dar astea erau excepții de la regulă. Aici, în cochilia asta, nu era loc pentru așa ceva.
Chestia asta m-a amuțit nu știu cîtă vreme. Cînd am revenit la suprafață aveam nevoie să scriu. Punînd tușă lîngă tușă au început să prindă contur niște versuri:
„Prin invazia tăioasă a poveștilor obscure
Care vin ca mă fure
Stau cuminte lîngă geamul aburit de filigean
Și privesc pe țărmul pașnic valurile ce se sparg
În șuvoaie reci de spumă
Ah, de ce nu este oare marea tristă și nebună
Dar să-mi fie mie mumă ?
Iar în nopțile cu lună
Peste ape reci și negre ca și penele de curcă
Să destram oștiri de valuri care mintea ne-o încurcă ”
M-am oprit așa cum eram așezat la o masă. Pe peretele de vizavi era o copie de tablou cu un vas pe o mare agitată, fusese aruncat de unul de vecinii din bloc. Bunica m-a întrebat dacă îmi place și acum stătea acolo.
Entuziasmul se domolise. Am mai măzgălit ceva. Unul dintre versuri („Ochii mei se micșorează și se uită fix pe geam”) m-a trimis în altă parte.
Ce era de privit ? Erau zorii adolescenței mele și amurgul școlii generale iar colegii nu găsiseră altceva mai bun de făcut decît o petrecere. Era undeva pe la ultimele ore și avem pe lîngă oracole și muzică. M-am retras într-un colț al clasei. Lumina începea să fie mai slabă, ușor confuză, potrivită cu exercițiile mele de ignoranță. Muzica mi se strecura pe sub piele. Cîțiva corbi s-au așezat pe un salcîm cadaveric, chiar lîngă geam. Mă uit tot mai atent la corbi și asta nu mă împiedică să văd cu totul altceva.
În amurgul unei bătălii oarecare Vlad privea prăpădul picurat ici și colo cu corbi. Cei care stăteau pe ramuri nu erau încă mînjiți de sîngele leșurilor, stăteau gînditori ca un războinic sprijinit în sulița lui. Capetele păsărilor erau grave ca niște coifuri făcute pentru luptă. Domnul voia să tragă folos din asta dar nu știa cum. S-a gîndit atunci la o pădure de țepe, cu cadavrele aliniate la rînd, să le vadă toată lumea. Astfel a început să țeasă o poveste atît de bună că îl va costa capul.
Pentru mine povestea nu era suficientă ca să amuțesc. Nu știu exact ce făceau colegii mei dar era ceva interesant fără îndoială. Se pecetluia un fel de ritual de trecere iar eu mă înverșunam să rămîn pe loc. O fată din clasă a ajuns și la mine cu un tricou alb pe care voia să-i scriu ceva. Mi-am scris numele după care i l-am dat înapoi.
Stau cu fața la coli. În spatele meu, în bibliotecă, este un oracol. Bunica ținuse în gazdă o profesoară care îl confiscase de la cineva. Cînd a plecat l-a lăsat în urmă; nu prezenta interes – vise de copii. Îl răsfoisem cu altă ocazie. Ce este dragostea ? Ce vor băieții ? Dar fetele ? etc
Acesta era trecutul. Nostim uneori dar greu de escaladat. Erau atîtea straturi de moloz că nu știam pe unde să o iau. Atunci cînd alergam pe cîmpuri mă opream să îmi trag sufletul lîngă gardul Sticlăriei aproape de groapa aia cu resturi.
Uneori mă încumetam să iau mormanele cu asalt. La capătul acestei escalade gunoaiele și urmele de șantier evacuat mă dezorientau. Eram fascinat de răbufnirile de violență, de mecanica lor ciudată. Obiectele, rămășițele rămîneau aceleași prezențe mute, interogatoare.
Eram așa de rătăcit că auzeam placa aia pe care bunica mi-o pune și acum. Eram un răsfățat. Eram atașat de tulbureala aceea contemporana cu mine în care o amintire o cheamă pe alta din care nu mai poți ieși.
Atunci mă cuprinde lehamitea, mă tolănesc pe recamier sub imitația aia de tablou. Las acele soluții mentale să se limpezească fără un rezultat anume. Stau ce stau pînă vine bunica la telenovelă.
- Ce aveți voi cu telenovelele nu înțeleg ? Sunt artiști foarte buni, sunt fete frumoase. E ceva frumos, inspirat de viața reală.
După ce ascult pledoaria bunicii mă retrag în bucătărie. Cu toate protestele ei mă instalez acolo și încep una din cărțile pe care le-am adus, ceva despre lagărele naziste.
Stomacul mi se strînge cînd citesc. Am o mică ideea despre ce era vorba. Uneori cînd așteptam la doctor pe lîngă mine treceau pacienți mai în vîrstă. Se duceau la analize, la capătul culoarului. Abia mergeau, se vedea că sunt pe ultima sută de metri. Nu se așteptau la prea multe, de multe ori se certau între ei, le era teamă să nu le-o ia altul înainte. În lagărele de exterminarea toate acestea erau prezente la o altă scară. În pricipiu trebuiau exterminați toți deținuții dar cei inapți de muncă erau primii. Adică bătrînii, bolnavii și copii.
Cei care rămîneau ajungeau să se trădeze între ei. Se cramponau de lucruri minuscule – o poezie, o amintire, o bucățică de pîine.
Dar iată că a venit ora mesei. Bunica mi-a prezentat niște mezeluri dar am preferat un compot și niște pîne cu unt.
-Asta e mîncare de spital, mi-a zis.
- E destul de bună.
Ultima lectură îmi stimula interesul pentru mîncare. Trebuia să profit și să mînînc acum pentru că mîncarea din burtă sau amintirile nu ți le ia nimeni. (există excepții dar nu insist)
După masă bunica a revenit la televizor, eu am mai stat o vreme pe balcon.
- Ai grijă să tragi bine perdeaua să nu intre muștele.
Am avut grijă. În noaptea aia nu m-a deranjat nimic. Doar că nu am putut să adorm.
Stau noaptea, ascult rumoarea îndepărtată a șoselei care nu se cufunda în liniște decît odată cu atenția mea. Sunt niște lucruri pe care nu le văd clar, oricît mă zvîrcolesc. Gîndurile se fugăresc între ele ca niște animale pe întuneric. Navighez prin apele întunecate. Sunt zone care treaz nu mi-ar fi spus nimic. Întunericul le îmbogățește și ele își croiesc drum prin uitare ca niște valuri. Apoi sunt din nou stingher în bezna plină de obiecte, fiecare cu murmurul și povestea sa.
A treia zi, înainte să se trezească bunica, m-am strecurat în parc prin roua abia văzută. Încercam să adun crîmpeie din visul de azi-noapte.
Eram într-o imensă catedrală veche, ca un soi de muzeu și eu tocmai trecusem de o linie roșie. Îmi dau capul pe spate ca să mă uit pe o fereastră de deasupra orgii. Zidul exterior pare nemăsurat de înalt și din loc în loc e decorat cu cranii. Mă întreb dacă sunt reale dar sunt înghețat de aceste spaime străvechi. La cîțiva pași mai încolo de acest loc, în altă secțiune a muzeului e un fel de adăpost montan, pe afară se vede zăpada. Oamenii sunt primitori, strînși în jurul unei mese și discută despre flori medicinale și alte remedii.
Eram prins între două lumi.
Am întors capul ca să văd locul unde alergam peste movilele de nisip. Grămezile de nisip erau dispărute de ceva vreme și nici șinele nu se simțeau prea bine. O parte din ele erau scoase. La o aruncătură de băț mai încolo era un tip care dezgropa bucăți de fier pentru topit. Lîngă el, pe iarbă, îl aștepta o sticlă de o jumătate cu poșircă.
Mi-am continuat drumul. Sub niște pini erau ziare întinse - poate că cineva dormise acolo. Lupta pentru supraviețuire – la fel ca în lagăr. Atunci cînd toate căile păreau blocate deținuții se întorceau spre trecut. Și eu făceam la fel chiar dacă au fost cîteva perspective care mi-au surîs: începutul liceului, al facultății, etc. După moartea bunicului a început o serie de alte înmormîntări care a culminat cu cea a dirigintelui din generală. Odată cu asta capitolul școală era definitiv închis.
Mă așteptam ca liceul să schimbe totul. Prima zi de liceu a fost într-adevăr un șoc. Mi-am făcut apariția după terminarea festivităților de deschidere (aveam oroare de ele) și nu aveam idee unde să mă duc, nu vedeam pe nimeni. Ba nu, greșesc. Erau cîțiva băiați care fumau la intrarea într-o clădire. Am intrat curajos. În semi-întuneric se ghiceau încă vreo două-trei figuri risipite printre mașini unelte. Făceau glume și nu se vedea vreun profesor. Asta era școala profesională. Am făcut stînga împrejur și am încercat să intru în cealaltă clădire. O femeie de servicu mi-a deschis ușa. Cu chiu cu vai eu și un alt rătăcit ne-am găsit clasele. Am aterizat în banca cea mai apropiată de ușă.
Purtam o geacă neagră de fîș cu mîneci tăiate. Fusese a tatei și ca să scape de mînecile rupte le scurtase pînă la cot. Pauzele veneau peste mine ca apa care îți intră în gură și în ochi atunci cînd te speli pe cap. Nu puteam să articulez nimic (la fel ca atunci cînd mă rătăcisem). Unele colege îmi luau apărarea – poate că este mut sau rîrîit, ziceau ele.
După cîteva permutări, organizate de dirigintă în primul an de liceu, m-am întors sigur în banca aia de la margine. Acolo aveam să termin liceul. Porecla pe care am primit-o cînd colegii îmi acordau încă atenție era Urgo – nici acum nu știu de la ce se trage.
Înnotam împotriva curentului. Lumea voia să se distreze. Băieții jucau tot felul de jocuri din care cel mai banal era miuța cu un capac de pet pe holuri. Zgomotul era infernal mai ales atunci cînd aveam vreo fereastră și partida se incingea. Un alt sport preferat era lapte gros. Măcar aici aveam o scuză, mama mă averizase că strică coloana. O profesoară mai îngăduitoare, era aproape de vîrsta noastră, a primit la ora ei de engleză niște transfugi de la germană. I-a lăsat să-și facă de cap pînă au început să joace lapte gros. Nu a apucat să facă alte comentarii. Un băiat cu picioare mai lungi a sărit și a rupt cu unul dintre ele foaia de mijloc a catalogului. Doamna tocmai ne spunea notele de la alte materii.
Cu altă ocazie ne-am adunat fiecare cu grupul lui pentru că nu ne dădea drumul în liceu. Băieții din clasa mea își făceau de lucru în fața intrării profesorilor ba vorbind ba scuipînd pe jos. După un sfert de oră scuipaturile se adunau. Li s-au alăturat și alți băieți și balta a crescut. Eu nu am contribuit cu flegme dar am dat totuși o interpretare. Aducea vag cu harta României. Băieții au început să se emoționeze la această remarcă și erau gata să adauge și Basarabia dar atunci ne-au dat drumul în liceu. Nu intenționam vreo jignire - aveam nevoie doar ca lucrurile să capete un sens fie și provizoriu.
Asta nu înseamnă că viața era mereu destinsă acolo. De cînd un grup de la o altă clasă se lua de mine mă duceam la liceu de parcă mă duceam la luptă – nu degeaba îmi spuneau Robocop. Pe acest fundal Vlad nu era un prieten și cu atît mai puțin unul imaginar.
Porneam spre liceu și cînd ajungeam aproape de gardul său mi se făcea teamă fără un motiv anume. Aruncam ciutura atenției în mine și ea se scufunda bodogănind fără să scoată nimic de acolo.
Mă plimbam cu ideile astea în minte pe aleile Politehnicii cînd am recunoscut un cuplu din liceu. Nimeriseră probabil la una dintre facultăți sau voiau să se înscrie. M-am făcut atunci că alerg ca să nu-i bag în seamă. De ce ? Există un singur răspuns. Îmi era jenă de mine.
M-am grăbit spre casă dar nu îmi făcea nicio plăcere. Aveam să mă gîndesc mai mult la liceu și asta nu-mi convenea.
Ca să-mi schimb cursul gîndurilor aveam la dispoziție cartea despre lagăr. Nu era neapărat mai luminoasă. M-am dus pe balcon și am mai citit un pic din ea. În condițiile vitrege din lagăr ceeea ce îi ținea pe oameni în viață era sensul pe care-l atribuiau vieții. Dacă ajungeau să creadă că suferința și agitația zinică nu au sens erau terminați. Aushwitz-ul era un fel de purgatoriu. Semăna la fel de bine cu ceea ce unii numesc starea naturală. Subomul și primul om au căteva lucruri în comun: animalizare, efort fizic fără cruțare, resurse puține, reflexie și mai puțină, preocuparea obsesivă pentru mîncare și viiorul imediat. Dar are sens să vorbim despre o stare naturală atît timp cît ea nu asigură supraviețuirea ? Pentru a supraviețui în condiții dificile dorința de a trăi trebuie disciplinată și alimentată constant. Ceea ce îi ținea vii pe oameni din lagăr sau pe cei din comuna primitivă erau ritualurile (inclusiv religia).
Ceea ce mă ținea pe mine în viață erau unele obișnuințe (ritualuri) și speranța de a lăsa în urmă ceva (ceva scris).
M-am întins pe recamier. Am apucat să mă plimb de cîteva ori pe culoarele din liceu. Bunica a intervenit în aceste imagini. Și-a adus aminte că avea ceva de luat de la piață.
Era o zi frumoasă și îi făcea bine o plimbare. Ne-am înghesuit în mașină și am ajuns.
Taraba unde vinde bunicu era tot acolo, forfota la fel. Aici toată lumea cunoaște pe toată lumea. Printre verdețurile țipătoare furnicarul de voci și de corpuri se mișca indiferent la umbră sau la soare. Am dat o roată prin piață apoi bunica mi-a luat o înghețată. Nu am vrut-o și a trebuit să o mănînce ea. Pentru o vreme nu mi-a vorbit. După ce și-a terminat înghețata m-a luat de braț, avea treabă la poșta din spatele pieței. Am trecut pe lîngă o școală. Se puneau termopane dar era atît de liniște că auzeam clinchete de veselă din blocurile de lîngă ea.
Ne-am întors acasă. Am mîncat o ciorbă și o tocăniță. După masă bunica s-a dus să se întindă și eu la fel. Regăsisem atmosfera aceea de calm dinaintea mesei, era ca un punct nemișcat din care voiam să răstorn lumea.
Sunt în liceu, stau în prima bancă lîngă ușa deschisă pentru recreație. Îmi cultiv nepăsarea, mă întind cu plăcere pînă alunec de pe speteaza scaunului și ajung cu gîtul pe ea și cu picioarele în fața băncii. Mai rămîn ceva în poziția asta pînă devine clar că profesoara nu mai vine.
Vidul la care contribuisem din plin se cască în jurul băncii mele, nimeni nu bagă de seamă că exist. O colegă stă la tablă și explică sau desenează ceva. Pe catedră e o față de masă cu niște carouri minuscule în care mă pierd cu privirea. În acest timp fata vorbește iar eu sunt un recipient destul de etanș. Aș vrea să îl sparg dar asta se poate doar din afară. În loc să o ignor încerc să mă confund cu ea și să uit de mine. În plus mi-ar trebui, pentru atenția mea capricioasă, o poveste plină de contradicții.
Pînă să mă gîndesc la asta sună ușa. E vecina de la parter.
- Sărumîna.
- Bună ziua. Ce faceți ? A, erați în repaus după masă ? Scuzați de deranj.
- Nu e nici un deranj Nuți. (Între timp apăruse și bunica.) Tu ce faci ?
- Bine. Doar picioarele astea mă dor. Am venit de la țară cu niște saci de
mazăre și i-am încărcat repede că venea ploaia, le-am pus cu vrejuri cu tot. Acum am sacii în bucătărie și am început să le aleg cu copii.
Se uita într-o parte de parcă ar inspecta locul.
- Am venit să te rog să mă ajuți și mata să termin mai repede.
- Bine Nuți. Stai să-mi iau ochelarii și cobor jos. Tu nu vrei să
dai o mînă de ajutor ?
- Nu, am zis.
- Bine, stai aici singur.
Asta și făceam. Am început să refac începutul povestirii.
Străzile erau eliberate de oamenii retrași din calea arșiței. În apartamente răsunau doar de sunetele înfundate care pregăteau masa de prânz. Ieșită la vedere din orbitele blocului, Adriana privea dincolo de geamul balconului, cu un surîs vag. Se gândea ea la ceva anume.
Apuc să scriu asta. Nu trec 5 minute că cineva ciocăne la ușă. Imediat după asta fata vecinei bagă capul pe ușă. Voia să vadă dacă nu m-am răzgăndit.
- Sigur nu vrei să vii ? Bine, ziceam doar să nu stai singur.
Are dreptate. Am vrut să ies din lumea mea etanșă dar m-a oprit. Mi s-a făcut teamă.
„Adriana aduce de pe balcon o păpușă dintr-o grămadă de vechituri. Păpușa este în chiloți și destul de murdari. Parcă ar fi țigancă își zice. O pune frumos pe un scrin și începe să se pieptene. Pletele se scurg în oglindă. Apoi surîsul ei se transformă, se ofilește. Cu mișcări de somnambul Adriana se înclină într-o parte de pe scaun, se tîrăște un pic pînă rămîne întinsă pe sofa. Apoi, păpușa se smulge neobservată de pe mobilă și se aruncă în oglinda ovală.
Oglinda se clătină puțin, de parca o briza ușoară ar fi așternut un strat subțire de cenușă pe suprafața ei. După o vreme, pâcla începe să se șteargă și oglinda își arată din nou fața luminoasă.
În cealaltă cameră a apartamentului, într-o tihna văratica se servește felul doi: piure de cartofi cu friptură și în nările tuturor, în special ale invitaților, persistă mirosul de gogoșari murați. Mama stă în capul mesei și reflectă ca adult și ca femeie despre absența Adrianei la masa.”

Era un mod de a-mi deșărta sacul. Povestea cum săteam pe margine și uneori dispăream de pe radar, etc. Dar nu voiam să dispar de tot. Aveam senzația aia din Sărmanul Dionis că universul se mișcă așa cum scriu eu.
În proiect era o continuare. Adina trebuia să se întîlnească cu un ofițer rus care are de ales între lagăr și o misiune în spațiu. El știe că nu se va întoarce, pe vremea aceea rachetele nici nu sunt gîndite pentru întoarcere. Orbitează astfel în spațiu o vreme în așteptarea morții. În halucinațiile sale o vede pe Adina, pe această fată care are și ea vise ciudate.
Dar oricît de ciudate erau toate acestea ele erau un mod de a mă întoarce în lumea reală. Era un fel de reducere la absurd : o puneam sub semnul întrebării ca să văd dacă există.
Bunica s-a întors bine dispusă de jos. Venise împreună cu vecina și s-au dus în bucătărie să vorbească. După o vreme au ieșit. În drum spre ușă vecina aruncă o privire în direcția mea. Are un băiat cu puțin peste vîrsta mea și este curioasă din fire. Bunica se grăbește să mă laude.
- E la Facultatea la Litere și muncește.
- Tehnic vorbind abia am intrat, mă bag eu în discuție.
- Cum adică ?
- Am avut o ciornă neștampilată și m-au dat afară din examen.
- Dar nu era fițuică, nu.
- Ãsta și fițuică, intervine bunica. Pfui. Îi scrisese lui taică-său ceva despre
sanvișul de acasă.
-Și te-a dat afară pentru asta ?
- Nici măcar nu am protestat. Credeam că o să se uite careva pe foaie și o să mă lase în pace.
- Dar ești la facutate, nu ?
Dau din cap.
- Asta e bine. Mulțumesc de ajutor tanti Popescu și noapte bună.
- Noapte bună Nuți.
Dat fiind că a doua zi urma să plec bunica a pregătit un mic festin. Pui prăjit în ceaun cu mămăligă și usturoi. Am stat o vreme la taclale și ne-am culcat.
Dimineața am mîncat niște mămăligă rece cu ouă ochiuri. După asta mi-am strîns catrafusele și am luat-o la pas. Ca de obicei, după faza aia cu metroul, bunica mă atenționează să nu mă rătăcesc.

Acasă mă aștepta camera mea în care se așternuse praful. Frate-miu era plecat la mare și toate lucrurile erau neatinse, ca la muzeu. M-am așezat la birou respirînd aerul ăla închis.
În fața mea era o sticlă de bitter în care îmi puneam alge la macerat. Asta mi s-a părut ciudat. Nu-mi aduceam aminte de ea. Se poate să fi uitat dar era un pretext bun ca să mă pună în mișcare. Am avut senzația că cineva răsfoise foile mele și pusese apoi niște alge în sticlă ca să vadă cum sunt. E ciudat să știi că cineva îți calcă pe urme. E un grăunte de paranoia care crește spectaculos.
Fiind în starea asta am început să răsfoiesc « Biografia ideii de literatură », o altă carte de la bibliotecă. Interesant la această cărămidă de erudiție era faptul că ideile literaților se repetau, nu era nimic nou sub soare.
Un capitol era despre Dispariția Literaturii sau așa ceva. A fost o vreme cînd încercasem și eu ceva similar. Nu am pus nimic pe hîrtie pentru că ideile astea nu erau Literatură.
Și asta se întîmplă tot pe vremea liceului. Simțeam că timpul nu lasă urme. Am încercat să fac trecerea lui perceptibilă. Unul dintre lucrurile pe care le făceam era să îmi privesc fața în oglindă ca să observ eventuale schimbări. Uneori mi se întîmpla să nu mă regăsesc în oglindă.
Poate că de asta îmi plăcea, după atîta timp, să adast în baie, lipit de murmurul slab al țevilor ca de o ventuză. Stau pe marginea căzii. Lumina cade sticloasă pe faianță. Îmi vine în minte că trecutul poate fi de partea cealaltă a oglinzii la o distanță oarecare. Mă văd cînd eram mic și singur în cada plină cu apă. Susure și adieri trec pe sub ușă ca niște resturi de timp. Prin apa stătută agit niște sticluțe goale de șampon. Vreau să mă joc dar nu mă pot ascunde. Timpul tot crește și se dilată acolo sub bec fără să mă înghită.

În situația asta nu este clar cine este de care parte. Ochii mei se reflectă în oglindă. Între cele două ape apare un carusel de oglinzi. Dar eu sunt acolo. Nu am încotro decît să fiu acolo, neschimbat.
După o perioadă de așteptare tata bate la ușă intrigat că nu se aude nimic dinăuntru. Era îngrijorat să nu fac vreo prostie. Deschide ușa brusc și începe să țipe. Eram doar un boț de carne și nu reușeam să explic de ce pierd timpul acolo.
Parcă aș fi în stare de șoc. Tata îmi trage o palmă zdravănă și încep să plîng. Plîng ca un copil, fără să mă stăpînesc. Mă bag direct în pat și îmi pun mîinile pe piept ca să mă calmez. Dar nu pot să dorm. Trebuie să iau distanța necesară.
Pentru asta discut generalități pe două voci cunoscute. Mă întorc la acel cuib format din lecturile mele.
Pentru mine totul era literatură. Iar ultima ei menire părea să fie vidă. Oamenii rămîn străini unul față de altul. Experiența lor se cufundă în beznă ca un iceberg. Această parte scufundată nu răspunde la argumente, ea rămîne opacă. Doar umbrele îi vorbesc. Iar umbrele nu le poți pune în mișcare altfel decît cu nimicuri, cu vorbe de nimic. Tot ce avem în comun, tot ce face lumea lume nu este decît un set de convenții. Nimicul era intriga perfectă, nu era nimic de înțeles pe lume, totul era gratuit. După argumentul acesta putea să vină somnul, potopul pentru că nu mai conta.
Toate acestea sunt bune și frumoase dar le spuseseră și alții. Aveam în bibliotecă un exemplar din Străinul misterios al lui Twain. Am controlat să văd cum sună replica finală:
"Deja dispar – mă sting – încetez să exist. În scurtă vreme vei fi singur într-un spațiu fără margini, vei rătăci prin singurătățile fără capăt fără prieten sau tovarăș pentru totdeauna – pentru că vei rămîne un gînd, singurul care există, și prin natura ta vei fi inepuizabil, indestructibil. Dar eu, umilul tău servitor, te-am arătat ție și te-am eliberat. Visează alte vise și visează-le mai bine !”

Ziua următoare era a doua de stat în casă. Nu prea aveam nimic de făcut cînd a sunat telefonul. Era o voce de bătrînă
- Bună ziua, am spus eu circumspect.
- Bună ziua maică. În ce zi suntem azi ?
Întrebarea e ciudată dar răspund prompt. Cîte lucruri nu ți se întîmplă atunci cînd stai singur în casă. Să uiți în ce zi ești nu este cel mai grav.
- Păi, azi e miercuri, 30 iulie.
După asta am închis. De ce să-mi bat capul ?
Era o zi frumoasă, simțeam nevoia să ies așa că am luat-o la pas domol prin cartier. Și ce note diafane avea văzduhul - evanescent, lipsit de un motiv de a fi. Îmi amintea un film cu o femeie (goală) într-o haină de blană. A fost primul nud pe care l-am văzut. Eram cu bunicii, înalt de o șchioapă dar foarte atent. Blana avea rolul ei, fără blană nuditatea ar fi fost jenantă dar așa devenea opulentă. Blana era mai voluptuoasă decît femeia însăși, la fel ca norii ăștia pe cerul senin.
Aveam de gînd să ajung într-un parc aproape de casă. Trebuia să trec pe lîngă un șir de plopi bătrîni care își răsuceau rădăcinile sub asfalt. Era vremea funigeilor și o puzderie de ghemotoace de puf așteptau pe trotuar. Stăteau inerte ca algele împinse pe țărm. La prima pală de vînt ghemotoacele au început să se învîrtească. Puful care atîrna de pe crengi a început să își ia zborul puțin cîte puțin. Văzduhul s-a umplut de o puzderie de scame ușoare de puf care pluteau în toate direcțiile. Vîntul răsfira din nou crengile și adăuga o altă salvă de fulgi la ninsoarea din aer. Am rămas locului lîngă un plop falnic, oamenii treceau pe lîngă mine aproape nepăsători. Am stat acolo vreo jumătate de oră. Aveam senzația că se întîmplase ceva serios, ireversibil, de parcă m-aș fi născut. La drept vorbind deruta aceea bezmetică în toate direcțiile nu era departe de asta. O șansă dintr-o mie, dintr-un million, din …
Stop. E de ajuns să spun că nu-mi părea rău. Poate că șansele inițiale se micșoraseră de multe ori de-a lungul timpului dar nu dispăruseră. Acum primisem această stare și nu știam ce să fac cu ea.
La un colț de stradă m-am întîlnit cu un vecin. L-am salutat și am trecut mai departe. Era genul de om care supravegheză copii altora. Doar fusese milițian. Dacă stau bine să mă gîndesc există un fel de înțelegere tacită între mine și el.
Cînd eram mic blocul nostru avea mai mulți pomi și copii decît acum. Lîngă intrarea în scară era un corcoduș ale cărui ramuri se răsfirau pînă la terasa blocului. Terasa e o placă de beton plasată deasupra intrării și susținută de doi stîlpi metalici. Primăvara, cînd corcodușul era în floare, copii erau mai mereu cocoțați pe terasă spre nemulțumirea d-lui milițian. De obicei se ajungea pe terasă cu greu încolăcindu-te de stîlpii de metal. Eu însă eram din bloc. Am ochit un geam care dădea deasupra terasei, m-am urcat pe caloriferul de sub geam, am deschis geamul și am reușit să pun un genunchi pe tocul său. Restul a venit de la sine: am sărit iar geamul a rămas deschis în urma mea.
Eram foarte mulțumit că ajunsesem acolo dar cum aveam să mă dau jos ? Puteam să sar pe pămîntul din grădină dar eram prea sus sau să cobor pe stîlpii de susținere. Nu mă pricepeam la asta. Exista și varianta 3 dar mi-ar fi trebuit un scaun pentru ea : să mă urc înapoi pe geamul pe care sărisem. Eram ca un pui care nu știe încă să zboare. Atunci a apărut vecinul acela, a văzut probabil geamul deschis și s-a uitat dincolo de el. A început cu morala iar eu nu crîcneam pentru că eram la mîna lui. Pentru că eram cuminte și-a întins mîna cu pricina peste geam, eu m-am prins de ea și, cu chiu cu vai, am trecut dincolo.
Tot cam pe atunci am ajuns la o ceartă cu părinții. I-am amenințat că plec. Am luat sacul meu de la grădiniță, am ieșit pe ușă și am rămas acolo. Am mai făcut cîțiva pași dar lumea de afară era prea mare, m-am oprit din nou, am rămas acolo. După o vreme a apărut mama să mă culeagă, își făcea griji.
Am ajuns acum în pragul ușii de la scară și înțeleg că eram la fel de adăpostit aici ca și în casă. Am ajuns în casă, închid ușa după mine. Mai am o zi de singurătate pînă apare frate-miu.
Aceștia au fost primii mei pași în viață. Nu am prea multe motive ca să mă mîndresc cu ei. Dar orice drum începe cu primii pași. Pe vremea aia abia așteptam să explorez lumea așa că nu îmi făceam probleme legate de un pas sau altul. După aceea au venit și momente în care nu știam ce să fac decît să aștept - indefinit.

În restul zilei nu am făcut nimic deosebit de parcă trebuia să diger ce se întîmplase. Ca să umplu golul am citit, poate mai mult decît de obicei.
M-am băgat în pat dar rămăsesem în priză. Tot felul de fragmente și senzații ieșeau la suprafață și mă înghionteau. Parcă voiau să depună mărturie pentru ceva dar nimeni nu le întrebase. Nu puteam să mă scot din priză, curiozitatea punea toate aceste jucării în mișcare chiar dacă mă oboseau. Mintea mea căuta mereu ceva nou de ros iar oboseala producea pe bandă rulantă senzații noi și curioase. Trecutul format din aceste fragmente era povară pe care nu o simțisem pînă acum. Cel mai greu este să-mi dau seama ce vreau dintre toate imaginile care se perindă. Dar eu nu mă pot hotărî și sunt tot mai multe. Pur și simplu nu este loc.
Simptomele îmi erau cunoscute. Lumea mă asalta fără să o pot opri. Cel mai bun lucru era să nu fiu de față, să dispar din ochii lumii. Dar lumea ajunsese pînă aici în interior unde eram ca un submarin în ocean. În adolescență presiunea exteriorului era o frică difuză care întărea pereții etanși. Nu prea se întîmplase să fiu inundat de imagini în felul ăsta, dimpotrivă.
Am reușit să adorm pentru că nu aveam încotro dar și pentru că aveam. Nu mai puteam să cred că nu am încotro.
A doua zi am ieșit din nou să mă plimb. Am luat-o pe drumul învățat pe de rost către fosta mea școală. Mergeam prin parcul cu nuci, era singura mea plăcere. Nu era cel mai fericit decor pentru mine sau era cu condiția să am ceva de făcut. Pe moment nu aveam. M-am așezat turcește pe iarbă, mi-am adus chiar și o carte ca să am un pretext să stau acolo lîngă un nuc. Venisem acolo ca să caut printre amintiri.
Cu un an în urmă venisem acolo într-o zi de primăvară. Terminasem cu liceul, aveam o fereastră de la facultate și stăteam pe o pajiște. Mă bucuram de iarba verde, lucioasă, de copaci și de cer. Prin comparație amintirile din școală erau mai mult triste. Așa cum stăteam gînditor în iarbă apare un individ care mă cheamă la el.
- Pot să te rog ceva, îmi spune cu voce joasă de parcă ar fi un secret.
- Cred că da, numai să nu dureze prea mult - vine masa de prînz.
- E foarte simplu. Acolo – arată în spatele pajiștii – e o grădiniță. O să te rog să duci pachetul ăsta la doamna directoare. Îmi dă o sacoșă cu ceva înăuntru.
- Am făcut grădinița acolo dar nu mai știu cum se intră. De ce nu te duci mata ?
- Nu vreau să deranjez. Am promis să duc pachetul ăsta dar nu vreau să intru în curte. Ce zici, mă ajuți ?
Mi-a explicat pe unde să o iau. Povestea era cusută cu ață albă iar pachetul putea să fie orice. Aveam impresia că aș fi în filmul acela Seven dar țineam prea mult să mă întorc acolo. Am urcat treptele de la intrare și mi s-au părut destul de mari. Am dat apoi de un șir de uși, cea din capăt era întredeschisă, se vedeau pereții cu personaje de animație pictate în mărime naturală (care o fi asta). Totul era mic sau mi se părea mie. Am bătut la ușa directoarei și i-am lăsat pachetul fără probleme, chiar mi-a mulțumit. La poartă mă aștepta nenea acela. I-am repetat ce a spus directoarea și ne-am despărțit.

Acum era vară, iarba pe care stăteam era palidă, aerul era cald și leneș. Þineam cartea pe genunchi dar nu așteptam să apară cineva, doar stăteam acolo. Niște copii culegeau nuci sau frunze de nuc mai încolo. Din stînga mea apare un coleg de generală. Ne salutăm. Venise să-și plimbe cîinele, un buldog negru. Încep să-i zic că e greu de ținut la bloc. Lauru îmi zice că nu e problemă, cîinele își cîștigă pîinea (carnea de fapt). Zice că ultima oară a scos 300 de euro cu el. Mă face curios, îl și vedeam actor într-un film. Era vorba de lupte de cîini, se pare că era destul de bun chiar dacă avea vîrful urechii lipsă. În ultima luptă sfîșiase umărul celuilalt cîine și stăpînul l-a rugat să se oprească. Asta nu era așa ușor, odată ce a mușcat maxilarul rămîne încleștat. Toate astea mi le-a spus domol, tărăgănat. Dar plimbarea se terminase, mai avea și alte treburi și că a plecat.
Am rămas cu privirea la școală. De la firul ierbii nu înțelegeam ce mă atrage, poate că nu era nimic de scos la suprafață, ce a fost a fost. Am reintrat în casă.
Am revenit în zilele următoare. Dădeam tîrcoale școlii de parcă voiam să mă documentez. Într-una din ele am văzut niște puști din fața blocului cum își luau avînt doi cîte doi și se întreceau să escaladeze niște garduri. Erau ultimele garduri întregi din tot parcul. Mi se părea ciudat că nu fac un secret din asta.
Făcusem și eu ceva de genul ăsta. Pregăteam o mică armată. Jucam rolul de șef pentru copii mai mici ca mine pe care îi tîram pe coclauri. Singura idee clară era să ne pregătim în secret. Rămînea de văzut pentru ce. Întîlnirile astea, care se lăsau cu o bucată de faianță spartă cu pumnul sau cu cotul (dacă era prea groasă), au durat poate o jumate de an. Am renunțat la acest proiect după moartea bunicului. Era o ofensă la care nu puteam răspunde. Pe lîngă asta lucrurile erau cam ridicole.
Începusem de pildă să mă antrenez în camera mea ținînd ușile închise. Furia îmi oferea un pretext ca să mă mișc, la fel și spectrul îndepărtat al răzbunării. Citeam din Hamlet și mă aflam aproape de nebunie. Mă simțeam supravegheat și mă delectam cu scenarii tenebroase.
Pe vremea aia mi-am serbat ultima zi de naștere împreună cu toată familia. Unchiul și bunicul trăiau încă și aveau gustul petrecerilor. Eu nu voiam decît să mă lase în pace. Nu puteam să le spun asta - eram sărbătoritul, eram și viitorul lor - cum să recunosc că aș fi trist ? Am rămas singur chiar în mijlocul lor și i-am lăsat să se bucure pentru mine.
E ciudat cît de mult pot să te urmărească amintirile. Sunt ca niște zdrențe care se joacă cu mine, fără să se arată cu totul pentru că atunci ar trebui să dispar. E ca un șpriț de vară cu sifon. Pe măsură ce se limpezește bulele ies la suprafață dar odată ce au ieșit gata, nu le mai vezi. Atît timp cît ai paharul în fața ta poți să pui ochii pe o altă bulă și tot așa.
Problema era că nu aveam mereu paharul (cu amintiri) în față. Uneori chiar mă plictiseam și nu aveam altceva de făcut decît să umblu prin cartier.
S-a întîmplat ca peste vreo săptămînă să dau din nou peste Lauru. De fapt el m-a recunoscut. Mă plimbam fără țintă prin cartier și el era la o terasă.
- Ce faci băi Popescule ?
În fața lui era o halbă de bere iar alături alți doi colegi. Unul era ospătar
acolo - tocmai desfăcea o sticlă iar celălalt stătea la masă și rînjea a încuviințare de cîte ori Lauru zicea ceva.
- Hai să-ți dau o bere. Hai stai aici. Să nu mă refuzi.
Mă așez pe marginea scaunului, pe picior de plecare.
- Ce mai faci frățioare ?
… În timp ce-i povestesc pe scurt mă uit ce mîini bătucite are, se vede că muncește.
- A, lucrezi la bibliotecă. Pe ce salariu ? Eu iau atît într-o zi.
- Bine, să lăsăm. Tu ce faci ?
- Io am terminat profesionala de bucătari, mergeam numai pe blat cu proful, bea lîngă noi. Ce mai, a fost mișto. După asta m-am angajat la un restaurant chinezesc. Făceam de toate, nunți, botezuri, muncem 10-12 ore pe zi da’ nu-mi părea rău. Nu era zi să nu vin acasă cu unu sau două bulioane. Acum nu mai e la fel. M-am îmbătat într-o zi și l-am dat pe unul din chinezii aia cu capul de oale. Mi-am găsit altceva la un club de strip-tease. Nu mă plîng. Fetele nici nu apucă să se schimbe între numere, vin acolo cu machiaj și transpirate toate îmi cer să le închei la rochie sau să-mi dau cu părerea. Uneori trebuie să pun și mîna, n-am încotro.
Soarbe cu satisfacție din halbă și continuă.
- Te-am mai văzut. Mergeai parcă la liceu aici la Chimie. Ne-am întîlnit atunci în parc. Þi-am zis că dacă ai o problemă să mă chemi. Aici în cartier nu discut, îi calc în picioare.
Acestea fiind zise a mai cerut o halbă și m-a îndemnat și pe mine.
- Ce faci, nu bei ? Nu pleci de-aici pînă nu termini tot.
- Ai mai văzut pe careva din clasă. Eu doar cu Mircea am avut texte, era tot la Chimie.
- Băi, nu prea. Ãștia muncesc, care mai de care. Mai ții minte ce hărmălaie am făcut în ultima zi. Am băut whisky, m-am făcut muci dup-aia cu Marius și cu Constantin.
- Chiar, Marius ce mai face ?
- E gardian, l-a băgat taică-su după ce a venit din armată. Băi ce vremuri au fost. Mai ții minte excursia aia cu Moldovan la munte. Stai așa că tu n-ai fost. Bă, era băiat de treabă Moldovan ăsta. Uite să fie pentru morți, și a vărsat ceva din halbă.
-Mă gîndeam să îi sun pe toți și să facem o petrecere. Da nu am telefoanele lor. Cred că sunt trecute în catalog.
- Da, dar s-au schimbat numerele de atunci.
Poate să pară ciudat dar mă emoționa ideea. Pînă nu demult fusese cea mai neagră perioadă din viața mea, un fel de Ev Întunecat - în care îmi plăceau hainele grosolane, frigul, tăcerea. Iar acum stateam picior peste picior la o terasă și vedeam că pentru alții fusese o perioasă faină, ceva la care te întorci. De ce nu, în fond ? Pe vremea aia nu muncea, era cel mai tare din clasă, făcea toate nebuniile, etc, etc. În acest timp eu eram o piesă de decor. Aterizasem prin a treia în clasa asta și multă vreme (adică tot timpul) am rămas un outsider.
- Ar fi mișto dacă ne-am întîlnii cu toții, am fost eu de acord.
- Hai să mergem la școală atunci. Vorbesc cu directorul sau cu careva să scoată catalogul să-mi dea numerele de telefon.
Ne-am ridicat și am luat-o spre școală. Nu ținea el direcția foarte corect dar era convins că o să reușească.
- Am putea chiar să închiriem o clasă în vacanța de vară. După aia se rezolvă, cunosc eu pe unul de la angro. Are un papuc și aduce tot ce vrei : mîncare, alune, băutură. Nici nu costă mult de căciulă.
Am intrat pe poartă toți trei. Am decis să-l aștept la ușă pe Lauru.
Stau, în fața ușii de la intrarea profesorilor, pe o platformă, lungă și înaltă cam cît o scenă, care ducea la ușa propriu zisă. Atunci cînd aveam probele de rezistență platforma asta era un adevărat obstacol. Părea mai ușor să sari pe ea decît să o ocolești. Sper că nu sunt prea patetic pentru că detaliile astea au rostul lor. La o astfel de probă trebuia să alergăm în jurul școlii de un anumit număr de ori, pe ceas. Un coleg o luase înainte iar plutonul rămas se îngrămădea cot la cot. Băieții încercau să se distanțeze ca să poată sări cu avînt pe platformă. M-am agățat de o tufă de trandafiri din grădină și am căzut. Colegii nici gînd să se oprească, veneau ca o cireadă săreau peste mine unul cîte unul pînă m-am ridicat. După asta m-am ridicat și m-am urcat încet pe platformă, fără nici un chef.
Iar acum îl așteptam pe Lauru. Cînd a ieșit entuziasmul i se mai topise. A spus ceva la adresa secretarelor și a promis că-i va contacta pe toți. Se întindea la vorbă. Pînă la urmă și-a văzut de drum. Avea un alt ascultător lîngă el, un alt coleg. M-am despărțit de ei și am luat-o spre casă.
Am băut niște apă și am ieșit din nou. Mă simțeam ca pe vîrful ăla de munte - nu mai exista amenințarea să dispar. Aveam energie de cheltuit așa că am dat o raită pe cîmp, pe coclauri. Nu mai fusesem de mult. Am ajuns pe dunele acelea de moloz și am privit roată în jurul meu. Nu era nimeni. Am urinat acolo ca un om liber. Nu îmi marcam teritoriul, încercam să marchez altceva, ca o despărțire. Ar fi de amintit că Lauru se făcuse remarcat pe vremea școlii pentru ceva similar. Dirigintele l-a numit Dl. Pipi P. Geam și i-a scăzut nota la purtare.
Au mai trecut niște zile. Am avut o întîlnire destul de plăcută cu un băiat din fața blocului. Ne cam răcisem după proiectul acela de organizație secretă. Eram îngrijorat că îi băgasem în cap niște idei greșite și cu atît mai bucuros de revedere.
Sandu era neschimbat și la fel de senin la suprafață. Nu prea aveam chef să vorbesc și ca să facem ceva am luat-o la pas. Mergeam spre un părculeț al copiilor. Îmi urmărisem de multe ori amintirile pe acolo și speram să găsesc ceva să-i spun. Cel mai cinstit era să renunț la rolul de guru dar nu era așa de ușor.
- Mai știi căruțurile alea pe rulmenți, alea care făceau un zgomot îngrozitor pe stradă.
- Alea cu niște scînduri bătute și cu rulmenți.
- Mi se pare că și eu fac un zgomot destul de mare. Uneori e mai important să mă mișc iar alte ori nu pot decît să stau.
- De asta nu mai ieși pe afară să stai de vorbă cu băieții ?
- Sincer, nu îmi convine. Este ceva care mă ține pe tușă. Uite cînd merg așa pe stradă nu am obligații, nu mă plictisesc, sunt ca o schiță, toate contururile pot fi modificate și mă joc cu ele în minte.
- Atunci ar fi mai bine să ne oprim. Pentru că ocolești problema. Ce e cu tine, după atîția ani ești la fel de închis – serviciu și apoi în casă, iar pe week-end în casa de la țară. Am dreptate ?
- Da. Ce vrei să zic, de ce nu ies afară ? Ești sigur că vrei să-ți spun ?
- Da.
Ne-am oprit pe un pod de beton, o imitație vulgară a unui pod japonez. Semăna cumva cu modul superficial în care japonizam pe timpuri.

- Poate o să-ți schimbi părerea despre mine dar o să-ți spun. La urma urmei este o modalitate să te imunizez. E ceva de pe vremea școlii, cred că bănuiai asta. Aveam în clasă un băiat mai mare, un repetent care picase la noi în clasă prin transfer. Eu încercam să nu fiu părtinitor pe chestia că era țigan și treceam cu vederea șicanele sale. Eram într-o pasă religioasă și am lăsat ușa întredeschisă pentru el astfel că putea să se strecoare. Modul lui de acțiune era laș și pervers. Puteai să crezi că glumește sau că nu-și dă seama dar depășea mult limitele admise. Ca să scurtez povestea – într-o zi își făcea numărul de striptease într-o pauză. Era printre acei băieți care au nevoie să se ventileze așa că-și desfăcea șlițul, se urca pe o bancă din spatele clasei și scotea la iveală ce credea că are mai important. Fetele plecau atunci în pauză și clasa rămăsese aproape goală. Eu am rămas în banca mea, încremenit cu mîinile la spate și cu ochii la tablă. L-am auzit că sărea de pe o bancă pe alta dar nu m-am întors, îmi era frică de el și el știa asta. După cum am zis era ceva pervers și laș în modul în care te murdărea sau te făcea să te simți prost. Atunci a trecut pe deasupra capului meu cu testiculele, le-a frecat o dată și apoi a tras fermoarul și a plecat. Eu eram distrus, îmi era frică dar nu puteam să cred ce se întîmplase. Am refuzat să cred asta, m-am șters pe păr cu o cîrpă dar faptul era consumat.
- De asta ai început antrenamentele cu noi, voiai să te răzbuni ?
- Mai întîi am vrut să mă sinucid și apoi, da, cred că m-am folosit de voi. Dar e mai complicat. Totul era alimentat de ură și la un moment dat s-a prăbușit. Cum să-ți zic. Aveam nevoie de o gașcă pe vremea aia ca să nu mă împrăștii. Și pentru că pe mine mă preocupau niște chestii războinice era normal să le împărtășesc.
Mărturisirea de mai sus nu a avut loc în realitate. E doar o variantă în mintea mea. Atunci cînd voiam să deschid gura mă loveam de piatra în care stau amintirile, era ca o vitrină în neant.
Nu am vorbit aproape de loc de vremurile de altă dată, am tăcut despre ele. Ne-am așezat pe o bancă la marginea parcului. În fața noastră era un teren de sport dar în spatele lui policlinica. Am arătat dincolo de garduri.
- Știi că la policlinică - i-am arătat spre capătul parcului - au și o secție de psihiatrie, este singura din zonă. Mi-au zis că sunt OK dacă poți să crezi.
- Sper că nu e contagios.
- Stai liniștit.
Am încercat să revăd cum eram pe atunci. Ca un ceas care stă. Din când în când ceasul acela va indica ora exactă la fel ca celelalte chiar dacă acele sale nu se mai mișcă. Așa eram și eu - un cadran mort, înțepenit. Uneori bătea la ochi, firește.
Am revenit agale în labirintul de alei de parcă el aștepta să zic ceva. Am trecut pe lîngă un amfiteatru părăginit.
- Aici era de venit cu pionierii. Ai fost vreodată la Năvodari ? A, stai că tu nu ai mai prins. Și eu eram tot după 89 dar am prins ultimele adunări. Dimineața cînd mergeam la masă sau seara cînd ne încolonam către spectacol.
Labirintul acesta de poteci făcea o legătură curioasă cu copilăria mea. Era ca în fizica cuantică - aveam și nu aveam copilărie, eram și nu eram acolo.
Am mers spre leagăne și ne-am așezat fiecare într-unul. Am stat o vreme în tăcere, rememorînd.
- E ciudat, am zis eu începînd să împing leagnănul încet. Cînd eram mic eram obsedat de leagăne, mă dădeam ore în șir. Îmi era frică să mă dau cu el peste cap, credeam că o să cad, dar mă ambiționam. Nu am progresat nici un pic. Iar ceilalți nu se gîndeau la nimic și reușeau.
- Și ajungeau la spital, m-a completat el. Mi-a arătat o cicatrice de pe frunte.
- Cicatricea îl face pe om.
Am mai vorbit ce-am mai vorbit și ne-am despărțit. El trebuia să-și aleagă o facultate iar eu trebuia să merg la mare. Cu frate-miu, bineînțeles.

Ultima oară cînd îl văzusem pe Sandu mă pregăteam să fac 16 ani și să plec la mare. Am mers pe un maidan cu el și cu alt băiat. Era aceeași echipă și același maidan unde spărsesem cîndva bucăți de faianță. Eu eram tot mai mare și făceam pe lupul moralist. “Unde o să ajungem dacă tinerii pot să vadă reclame deocheate la TV.” Asta făcusem noaptea trecută. M-am trezit ca să butonez și am început să mă holbez la reclame. Era mai ales o tipă în bikini de leopard care se freca de brațul unei canapele. Nu prea înțelegeam eu fetele dar chestia asta era clară.
Acum era din nou vremea să plec.
Gara e aceeași, fețe obosite, dezordinea de pe peroane. Acesta e trenul nostru și în capul lui e locomotiva. Se fac niște verificări, pistoanele țiuie iar trenul pare un animal împovărat de harnașamentul său, care abia mai răsuflă.
Pînă seara eram deja în tren pe o șină păcănitoare. În penumbra apusului peisajele se derulează la fel de elocvente ca o sîngerare. Pasagerii, tineri ca și noi, forfotesc după libertate, nu mai încap în compartimente. O mare parte merg în Vamă. Plutim în derivă cu toată dezordinea din tren. Majoritatea sunt blatiști care beau, cîntă, hăhăiesc într-o fraternitate întreruptă de injurii la adresa micilor gări pe unde oprim. Aceste popasuri nu sunt mai lungi de cîteva minute. La sfîrșitul lor cîte o voce țîșnește insolentă și trimete în sunetul pistoanelor o urare la fel de scrîșnită la adresa vreunui amărît de pe peron. Este o oră potrivită ca să își spele rufele murdare în noapte.
Ajungem în gară la Constanța puțin peste miezul nopții. Pe peron ne așteaptă o cunoștință de-a lui Tudor. După ce s-au pupat Crina, destul de degajată, ne-a luat sub aripa ei. Voia să luăm un taxi dar nu am găsit nici unul. Era mai mult pentru Tudor, care avea probleme la un picior, pentru că nu era decît o jumătate de oră de mers. Mie îmi convenea să merg ca să mă dezmorțesc. Frate-miu a spart gașca pentru că voia o discotecă sau un bar unde să se încălzească, poate să mănînce ceva. Am luat rucsacul lui și m-am ținut după Crina care turuia ultimele noutăți.
Este corpusculul curiozității care abia mai tresare zgîndărită de vreo lumină de mașină. Străzile sunt tixite de beznă, nimeni nu intră și nimeni nu iese doar noi ne dibuim drumul agale. Cînd am ajuns la cămin, Crina ne-a lăsat să așteptăm afară încă vreo jumătate de oră ca să pregătească terenul. Am intrat, ne-am lăsat bagajele și am stat o vreme la taclale. În cameră erau patru paturi și mai mult de patru persoane erau deja acolo. Le-am spus noapte bună, ne-am luat sacii de dormit, eu mi-am luat o pungă cu slipul și am plecat. Ne-am dus pe plajă, pe faleza aceea abruptă și plină de scări.
Tudor și Crina, fiecare înfășurat într-un sac, au început să umple golurile cu ce era nou. Ea era studentă la psihologie și avea multă grijă să se simtă bine. M-am foit o vreme dar mi s-a făcut frig așa că m-am așezat și eu turcește cu sacul în spinare. Închideam ochii, apoi iar îi deschideam, fără să adorm. Apoi cerul a început să se deschidă, un cer de leșie vag luminos. M-am gîndit să văd și eu răsăritul dar ori l-am pierdut ori nu era spectaculos. Cînd am deschis ochii am văzut doar o peliculă rubinie, un fel de pomadă care atingea apele reci de la orizont și aluneca peste ele. Tudor adormise în poala prietenei sale. Am vorbit puțin cu Crina. Ea sugera că fiind la Litere trebuia să fiu inteligent. Conversația era dezlînată. Propozițiile veneau una după alta la fel ca priveliștile văzute din tren. Era mai simplu să tac. Soarele era blînd ca un anestezic, Tudor respira ușor în ritmul mării. Erau ca o mamă cu copilul ei.
Peste o vreme soarele s-a făcut mai puternic, ne lăsa să dospim în nisip dintr-o plămadă de carne și de nervi. Amintirile cădeau în derizoriu ca o haină mîncată de molii, ca un șifoinier plin cu rochii desuete.
Mă gîndesc la o melodie. Nu-i aici, nu nu-i aici, sfîrșitul nu-i aici. Dar nici o senzație nu mai trece pragul. Stau ca într-un fagure în lumina slabă care-mi trece prin pleoape. Fața mi se încălzește puțin cîte puțin, rumoarea mării capătă o imagine în mintea mea, un fel de emulsie luminoasă. Atunci cînd îmi deschid în fine ochii sforile se întind cît mai departe în memorie. Fac primii pași prin toropeală, simțurile sunt luate la întrebări. Marea se zbate în culcușul ei, pare o secvență cinematografică. Mă apropii, îmi scot încălțările și ciorapii și intru în apă. Îmi scutur picioarele și gîndurile și mă pregătesc de baie.
După baie mă schimb, îmi pun slipul într-o pungă și mă duc la un chioșc. Prima banana o mănînc chiar acolo pe stradă, pe restul le aduc lîngă prosop. Între timp s-a trezit Tudor dar a adormit Crina.
După ce ne mai adunăm un pic ne întoarcem la cămin. Apare și frate-miu care dă tonul la somn. Acum, că paturile sunt goale, este loc. Eu nu pot să adorm așa că mă întorc pe plajă. Sincer să fiu sunt balonat de la banane.
Am făcut deja o baie așa că stau întins și moțăi. Amintirile stau buluc deasupra mea de parcă sunt doar țesătura străvezie care le ține laolată. Stau aici așa cum stăteam copil fiind la cinematograf. Era o țesătură de lumină care brusca tonurile, împărțeam o lume cu alții și chiar dacă rîdeam nu o tulburam de loc.
Continui în minte povestea plecării mele. Mă apropiam de 16 ani dar nu făcusem nimic deosebit așa că eram cumva obligat să mă aventurez. Sigur că eram de acord să merg cu cortul la mare, ce mare lucru. Doar că odată ajunși acolo frate-miu mi-a zis să nu mă plîng dar el are alta treaba decît să-mi fie dădacă. Eram împreună cu alți doi băieți și rămînea să merg cu ei, cu cortul.
- Poate că au și ei altă treabă, i-am zis
- De ce ai venit, de fapt ? De distrat nu te distrezi, nu pot să te iau cu mine.
Eu merg prin discoteci, pe colo pe colo.
- Nu vreau decît să văd marea și să fac o baie.
- Poți să mergi cu ei atunci. O să dau eu de tine.
A plecat. Am plecat și eu. Am pus cortul pe o plajă și ne-am culcat cu mareea aproape.
Dimineața am făcut o baie și am plecat spre vamă. Era un continent neexplorat - vedeam de pe o coastă, de departe o aglomerație de oameni goi. De aproape priveliștea era dezamăgitoare, adultă. Pe la prînz băietii mi-au făcut cunoștintă cu un individ de la cortul alăturat. Era ciudat să vorbesc cu el pentru că era nud. Am găsit un pretext ca să plec și m-am închis în cort. Preferam să stau întins în aerul sufocant de acolo.
Toată lumea știe ce se întîmplă în viața sa pînă la proba contrarie. Pentru mine proba asta a venit atunci.
În anul acela fusesem la o olimpiadă de folosofie și ai mei voiau să continui pe acest drum. Dar un vis m-a făcut să mă răzgîndesc. Era un fel de coșmar - o cameră plină cu capete de copii mici fixate pe arcuri și țopăind. Un alt cap le izbește, le storcește de pereți, un cap sinistru ca un ghem de scame și de carne stricată. Mirosea respingator, așa de rău că m-am trezit. M-am gîndit să renunț la filosofie și ăsta a fost argumentul meu în discuția cu părinții. Dar acolo, pe plaja de nudiști, am înțeles - țeasta aceea funerară nu era decît o pereche de testicule. Iar copilăria mea era strivită de toți pereții. Tocmai rumegam asta cînd l-am auzit pe frate-miu afară.
- Ce faci băi? Stai ascuns în cort pe căldura asta. Ce faci, dormi ?

Acum cînd a apărut pe plajă nu a spus asta. S-a întins și el să doarmă un pic după care ne-am întors. Crina a cumpărat un pepene de pe stradă. După ce l-am mîncat ne-a condus la autobuzul pentru Costinești. Nu era același autobuz pe care îl luasem cu frate-miu din Vamă dar semăna. Trebuia să ne întîlnim cu gașca lui Tudor din fața blocului.
I-am găsit la o vilă destul de departe de plajă iar frate-miu bombănea pe tema asta. Am luat o cameră cu două paturi pentru că ei mergeau în discotecă oricum. Acolo am urmărit un fel de ritual. După cum am spus Tudor avea probleme la un picior, ar fi putut să se opereze dar nu voia. Cînd mergea tîra piciorul după el și capul îi svîcnea. De asta avea nevoie de ajutor ca să se dezbrace. Frate-miu făcea sarcinile astea destul de delicat - îi scotea adidașii ba chiar îl ajuta cu tricoul deși nu era nevoie. Acest defect nu îl oprea pe Tudor să meargă la disco.
Am mers pe plajă. Se schimbaseră destule lucruri. Frate-miu și-a luat o shaworma, după o jumătate de oră de așteptare. Spre surpriza lui era cu roșii crude și clocite. A devenit prima mea shaworma. Sigur că nu se compara cu laptele băut pe care l-am mîncat atunci la 16 ani.
Abia revenisem din Vamă. Cel mai ieftin lucru comestibil era o pungă de lapte bătut. O puneam într-o cană de tablă și beam din ea pe plajă. Cît dădeam cana de la unul la altul se strecurau și fire de nisip.
Nimic nu mai era ca pe timpuri. Erau mai multe mașini, mai puțini tineri. Și muzica era altfel. Cel mai evident semn de schimbare sunt vînzătorii ambulanți. Cei cu: „nu dați banii pe prostii, luați pufarine la copii” atestă prezența familiilor în vile, în căsuțe, în corturi, peste tot. Doar epava a rămas la locul ei în mare.
Ne-am întors la vilă. Era deja seară. Mîncăm ceva iar ei se schimbă pentru discotecă. Tudor observă că are numai haine de firmă. Asta mă pune pe gînduri pentru că rămăsesem pe dinafară și la acest capitol. Nu mă adaptam la acest stil de viață. Timpul trecuse pe lîngă mine și rămăsesem cu aceleași idei ca înainte de 89: serviciu la stat, viață personală minimă, fără inițiative, retras și docil.
După ce au plecat camera a rămas goală. De afară se aud rockerii de la etaj care au dat volumul la maxim. Ceva mai slab se aud vocile din jurul grătarului din curte. Mă întind pe pat și mă întreb cum de ajunsesem în discotecă atunci și acum nu mai voiam. Atunci nu aveam unde dormi așa că m-am dus cu frate-miu să pierd noaptea acolo.
Boxele îți aruncau ecoul în piept. Mișunam ca un fluture pe lampă la marginea ringului. Cum puneam piciorul în ring deveneam inert ca o marionetă fără sfori. La Balul Bobocilor îmi luase cîteva ore să scap de senzația asta dar nu am scăpat diploma pentru cel mai reținut băiat. Aici nu am primit decît un pupic de la o fată din anturajul lui frate-miu. Voia să mă încurajeze dar nu a reușit. M-am retras la o masă departe de ring. M-am așezat pe un scaun, cu picioarele pe un altul și cu mainile încrucișate încercam să mă încălzesc. Pînă să mă acomodez cu locul a răsărit și frate-miu. Mi-a zis să-i aduc sacul de dormit pe care-l lăsasem la niște căsuțe. Puteam să dorm acolo pentru că ei stau pe plaja să vadă răsăritul. Zis și făcut.
M-am repezit bucuros afară. Putem să duc și eu o viață normală mi-am spus atunci cînd m-am trezit alergînd pe marginea lacului, pe bordură. Fluturam în briză ca un zmeu de pe plajă. Eram vesel, mă uitam peste ape cînd ceva m-a doborît la pămînt. Mă împiedicasem de schela unui panou publicitar. Mi-am alcătuit o față de circumstanță și am continuat să alerg schiopătînd. Pe vremea aia mi s-a părut ceva normal, din categoria: numai mie mi se întîmplă.
Pe la 10-11 s-a făcut liniște. M-am culcat și am dormit destul de bine, nu eram înghesuit cu altcineva în pat. Tudor și frate-miu s-au întors pe la 4 de la disco. Aveau tot dreptul să se culce așa că le-am făcut loc. Am somnolat pe un scaun în curte pînă la vreo 6 cînd am ieșit. Am luat-o agale spre mare.
Pe plajă nu era nici țipenie. La început erau doar cîțiva pescăruși și gunoaiele lipite de nisipul umed. A venit un tractor cu remorcă plină de saci de gunoi. A început să apară pe marginea plajei cîte un insomniac cu țigara în gură. M-am retras într-o margine a plejei, lîngă stînci. Acolo mi-am lăsat lucrurile și am făcut o baie scurtă pentru că aerul era rece. Apoi m-am plimbat în bătaia valurilor. Nu era nici țipenie cît vedeam cu ochii. Am luat o scoică și am scris pe nisipul lins de ultimul val: ȘCOALA 149 S-A TERMINAT. Valul a trecut și a șters totul. Am scris din nou, în grabă: LIVE AND LET … Nu am apucat să termin pentru că apa umplea deja locul literelor.
A fost bine regizată această scenă dar nimic nu poate șterge amprentele din mintea mea. Pentru că sunt ale mele.
Am ajuns la clubul de pe plajă. Era dezafectat, invadat de pescăruși. M-am așezat pe un scaun apoi m-am ridicat. Nobilele sentimente începeau să răsufle cu atîta plajă înainte. Fiecare linie de pe nisip are povestea ei dar cine le poate citi cînd totul se schimbă cu prima pală de vînt. Cel mai bine ar fi să mă întorc.
Îmi scot încălțările și merg desculț prin nisip, apoi pe asfalt, apoi pe pămînt. Mi le pun înainte de peronul gării. Aștept să plece trenul. Exact cînd a plecat o fată de la ultimul vagon îmi strigă ceva pe geam. Nu cred că e ceva de bine.
În camera noastră băieții s-au trezit cam fără chef. Vor să mînînce un pic înainte să predea camera. Eu aș vrea să fac un duș. Apa caldă din butoi ori s-a terminat, ori nu s-a încălzit încă dar mă spăl totuși, mai ales pe picioare. După ce mîncăm ne strîngem catrafusele înainte de ora h și plecăm. Trecem prin gară ca să aflăm la ce oră vin trenurile și ajungem pe plajă. Nu întindem toți trei pe un prosop dar frate-miu nu vrea să audă de baie. Fac o baie urmat de Tudor. După asta, în timp ce ei somnolează eu îmi fac curaj pentru ultima baie.
Marea este destul de agitată cel puțin aproape de țărm. O mică mulțime s-a strîns acolo ca să țipe sau să spargă valurile cu burta. Mă bag și eu în apă pînă la gît. Printre ceilalți am un sentiment de participare. Sunt aceleași valuri pentru toți și este cumva important să fiu acolo.
Ideea era simplă: fie despici valurile cu pieptul, fie te arunci pe sub el, fie încerci să intri cub val cum făceam eu. Era un joc care îmi plăcea. Uneori îmi ridicam mîinile dar aveam nevoie de ele ca să-mi păstrez slipul pe mine. Într-un astfel de moment a venit un val ceva mai mare. Am vrut să intru sub el. Am sărit cu o mînă întinsă în față, valul m-a dat pe spate, m-a proiectat în turbioanele sale cu genunchii la gură și cu tălpile pipăind frenetic prin nisip mișcător. Valul s-a restras așa cum venise și m-a lăsat ca un ghemotoc la țărm. Nisipul nu-mi mai fugea de sub picioare și gîndurile începeau să se limpezească încet încet.
Spirala asta în care mă răsuceam în gol mă aruncase undeva în urmă. Valul scosese la suprafață un personaj din școala generală, chiar acel personaj și vedeam lucrurile prin optica lui. Era un călău altminteri charismatic.
M-am mai împins de cîteva ori prin valuri dar nu se lăsa dus așa ușor. După ce m-am svîntat bine am luat o placintă deși nu aveam chef. Ne-am îmbrăcat și ne-am dus în gară. Prin îmbulzeală eu am luat-o primul, animat de acel transfer de personalitate. Acolo un băiat avea o propunere să-mi facă și oricît de ciudată părea l-am ascultat. Frate-miu m-a ajuns din urmă. I-am spus și lui că aveau un loc liber într-o mașină pentru București. Costa mai puțin decît biletul de tren și ajungeam mai repede. Frate-miu a zis: „Du-te” și m-am dus.
Era vorba de un taximetrist care se întorcea acasă din week-end. Omul voia să-și scoată măcar banii de benzină, mai precis de gaz și vorbea mult. Eu eram încă balonat de la bananele mele și stăteam lîngă o fată, un cuplu mai exact. Am deschis puțin geamul dar pe fată o trăgea curentul. M-am lipit de ușa mașinii pînă mi-a înțepenit umărul. Apoi mi-am zis că e o mașină pe gaz în fond. În reflexele tăcute ale șoselei, pînă să-mi dau seama cu cine am de a face, șoferul vorbea necontenit. Apoi ne-a dat și nouă cuvîntul. Mai precis lor. Eu stăteam închis în acest recipient prins de curentul neîntrerupt al curiozității ca o bărcuță într-un fluviu. Este o derivă monotonă care nu îmi dă vreme să mă agăț de vreun țărm. Așa că despre ce să vorbesc ?
Ne oprim la un popas unde șoferul îmi face cinste cu un mic. Mă urinez pe o margine de drum după care mă spăl și plecăm din nou. Ne oprim la o trecere cu cale ferată și-mi dau seama că am cîștigat cîteva ore. Apusul începe de acolo. Între timp cuplul a ațipit iar șoferul apelează la mine ca să îl țin de vorbă. Îmi țin ochii deschiși să mă uit la el în oglinda retrovizoare. Apoi mă uit pe geam. Ne apropiem de casă.
Apusul este pe sfîrșite, suntem înconjurați de umbre. Dar degeaba aleargă peisajul pe lîngă noi iar formele se prelungesc languroase în noapte. Am simțit ca și cum acul a întîlnit ceva și s-a ridicat de pe disc. A fost un moment scurt dar este momentul precis când stau în sala de clasă. Pe geamul zăbrelit se văd fîșiile muribunde, cotloanele tot mai slab luminate și șesul neclintit din zare (zarea prin care am alergat de atîtea ori). Colegul acela și-a închis șlițul cu cîteva ore în urmă. Acum suntem la ultima oră iar eu privesc firele de praf care se depun pe podea ca pe un fund de mare.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!