agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2650 .



Celălalt Dalai Lama -- II --
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [YLAN ]

2009-02-03  |     | 



De cum ajunsese acasă, Norbu se oprise la bunicul Wangdue, căruia îi povestise întregul vis. Bătrânul rămase gânditor câteva clipe, apoi îi spuse:
- Norbu, visese oamenilor sunt deseori proiecții ale dorințelor lor... Þi-am spus demult că locul tău va fi într-o zi între zidurile unei mânăstiri. Bineînțeles, nu am îndrăznit să cutez a gândi că vei călca vreodată pragul palatului Potala din Lhasa. Dar cine știe, poate că spiritul bun al iluminatului te va însoți și te va întări în această călătorie.
- Crezi, bunicule, că voi face doar șapte pași și voi fi deja în Lhasa?
- Ceea ce nu știu, nu-ți pot spune! Dar dacă vor fi șapte pași, pe care îi vei face în șapte săptămâni, în șapte luni sau în șapte ani, tot acest timp se va aduna peste tine cu bogăția cunoașterii și cu renunțarea la fructele omenești atât de amare uneori: invidia, păcatul, lăcomia, ura, minciuna... Te vei dezbrăca de ele, treptat, ca de niște veșminte nefolositoare, fiindcă vei intra în lumina cea adevărată, unde flacăra înțelepciunii arde tot ceea ce este rău. Gol de haine și păcate te vei apropia de acel foc lăuntric, pe care îl vei simți de atunci zi de zi. Ai grije de tine, băiatul meu și ține minte: în ceea ce vei trăi și simți, în aceea te vei afla. Pășește drept, cu capul sus, dar umil...dârz, dar milostiv...fără teamă, dar cu înțelepciune. Înțelepciunea este pasărea de aur, pe care cu toții o primim la naștere. Unii deschid ușița coliviei și schimbă pasărea de aur pe alte lucruri nefolositoare în târgurile de negustorii ale vieții. Tu îngrijește-te ca ea să fie hrănită cu boabele cunoașterii și să bea din apa limpede a gândului tău curat. Și pasărea înțelepciunii va prinde aripi nemaivăzute, care te vor ajuta să ajungi mai ușor în Lhasa...
La plecare bunicul i-a dat șapte turtițe de orez.
- Să dai hrană trupului tău mic, Norbu! îi spuse el, strângându-l la piept. Apa ți se va coborî din cerul milostiv în ploi sau sub buzele răcoroase ale apelor, ce îți vor intersecta drumul ca niște vinișoare de viață vie. Trupul nostru nu are nevoie de mai mult pentru a fi fericit și liber...
Norbu nu își luase nici măcar rămas bun de la mama lui. Se gândea la lacrimile ei, la întrebările, pe care și le va pune despre plecarea lui, și în sufletul său încolțeau ca niște pânze de păianjen uriașe întrebări, al căror răspuns nu-l știa încă. „Oare nu fug ca un laș, lăsându-mi mama sub furia acestui bărbat, care va vedea prin plecarea mea risipirea faptului de a nu face nimic și de a aștepta hrana zilnică a familiei de la un biet copil? Ce se va alege de ea, când anii se vor troieni de neputință peste trupu-i gârbovit și părăsit de sprijinul meu?”. Își promisese că se va întoarce într-o zi în satul său și îi va readuce mamei pe față zâmbetul ucis acum prin despărțirea de ea fără cuvinte.
Știa că Lhasa se afla la o distanță mare de satul său, dar cuvintele tânărului din vis îl urmăreau ca un ecou, dându-i încredere și forță să creadă că va străbate cei șapte pași și va ajunge la palatul Potala, acolo unde sufletul se eliberează de lumea din jur și devine esență a universului. Acolo unde stă pe tronul de aur mărețul Dalai Lama. Acolo unde niciunul din săracii Tibetului, așa ca el, nu putuseră ajunge niciodată cu pasul și cu privirea. Doar cu rugăciunea minții.
Plecase la drum, sărutând cu privirea locurile dragi ale copilăriei, pășunile și Izvorul Herminei de Zăpadă, și murmurând în cuget o veche rugăciune.
Se oprise în miezul unei zile într-un sat. Sub lancea soarelui sufletele se ascunseseră pe după ferestrele umbrite de rogojini mâncate de vânturi și ploi. Pe ulița satului un copil, să fi avut cinci-șase ani, se juca cu o mingie multicoloră. O arunca în sus, râzând fericit și apoi o prindea în brațele-i mici și slabe.
- De ce nu ești la umbra răcoroasă a casei părinților tăi, îl întrebase Norbu, mângâindu-l pe fruntea transpirată de atâta efort. Este atât de cald afară...
- Mă joc! spuse el simplu și cu un glas plin de voioșie.
- Singur? Unde sunt ceilalți copii?
- Nu am nevoie de nimeni, ca să mă joc cu soarele...!
- Cum, adică, să te joci cu soarele?
- Nu vezi? Eu îi arunc mingea în sus și el mi-o trimite înapoi...Când mă joc cu ceilalți copii, niciodată nu mai primesc mingea înapoi. Zic că sunt prea mic, ca să mă pot juca cu ei...Așa, cu soarele, pot să mă joc în voie... El nu este invidios ca ceilalți copii...și nu mă face niciodată să sufăr...!
Norbu privea la copil și se gândea cum prin inocența lui reușise să împrăștie urma de suferință, pe care o purta în suflet, ori de câte ori tovarășii lui de joacă îl goneau sub pretextul că era prea mic. „Așa ar trebui să facă omul, ori de câte ori îl cuprinde suferința” își spuse Norbu. „Să împrumute din inocența proprie sufletelor nevinovate și să treacă peste pragul uneori de netrecut al durerii sufletești”. Gândul acesta îl înviorase și sub arșița zilei pasul lui deveni parcă mai sigur, mai puternic.
Se culcase uneori în grajduri părăsite, alteori în case gârbovite sub ruina timpului, și nu simțise deloc boarea rece, ce se cobora odată cu lăsarea serii de peste munte, chiar dacă vara își apleca trupul de foc peste umbra zilelor.
Pășise mai cu spor și încrezător în izbânda lui, cu cât vedea că drumul i se întinde în față prietenos, tovarăș cald și primitor. „De bună seamă”, gândea el, „iluminatul călătorește tainic alături de mine”.
Se oprise într-o după-amiază la o poartă, ce-și odihnea tâmplele sub un brad uriaș, ca o cupolă strălucitoare. Stătuse preț de câteva clipe în fața ei. Nu-i plăcea să cerșească, fiindcă știa că în spatele unor astfel de porți se ascund săracii lumii, așa cum era și el. Dar tocmai când se gândea să plece, o femeie ieși din casă și îl pofti în curtea, ce se odihnea sub calma umbră a ramurilor de brad frumos mirositoare. Primise o bucată de turtă de orez și o farfurie de supă de ovăz. Femeia era văduvă, o femeie tristă care, cât timp mâncase Norbu, începuse să-și povestească viața ei plină de lacrimi.
- Am un fiu. Singurul lucru minunat, care mi-a rămas în urma soțului meu, mort acum doi ani...
- E bine, când o mamă are sprijinul unui copil lângă sufletul ei, îi spuse șoptit Norbu. Nu va simți niciodată ce este aceea tristețea. Bunicul Wangdue spunea mereu: „Fericit este omul care se va înconjura de copii! Nici cea mai puternică cetate nu va avea zidurile atât de trainice precum casa lui!”.
- Așa este, copile, așa este, dar vezi tu că, după ce mi-am pierdut soțul, mi-am pierdut și băiatul...
- A murit și el...?
- Nu, nu a murit. Trăiește. Dar este ca și mort. Nu are decât 23 de ani, dar s-a îndrăgostit de o fată din împrejurimi...S-a îndrăgostit așa de tare, că și-ar da și viața pentru ea...!
- Eu nu sunt atât de înțelept ca să judec faptele unui tânăr de 23 de ani. Și nici să știu ce este aceea dragostea...Dar cred că nu e nimic rău în a te îndrăgosti. Toți oamenii o fac. Mai devreme sau mai târziu...
- Ai mintea deschisă la tainele lumii! Cum te numești și câți ani ai?
- Norbu este numele meu și călătoresc spre 16...
- Vei fi și mai înțelept, dacă, atunci când vei avea 23, nu te vei îndrăgosti ca fiul meu...
- Poate nu mă voi putea opune destinului... Bunicul spunea mereu că atunci când destinul vrea, omul nu mai poate face nimic. Și de ce spuneți că este mort?
- Fiindcă fata, de care-ți vorbeam, îl amăgește cu vorbe deșarte și promisiuni ca puful păpădiei în vânt. Și el suferă... Suferă ca un câine. Nu mănâncă, nu mai bea apă, nu mai doarme...este un cadavru viu. Nu vede, ceea ce toți din sat văd... Că fata asta se joacă cu iubirea și viața lui. Să știi, Norbu, una dintre cele mai greu de îndurat suferințe pe lume este aceea, în care dragostea îți ferecă sufletul într-o închisoare, unde lumina zilei nu mai poate străbate. Numai întunericul neliniștii și dezamăgirea speranței fără sfârșit... Fără leac este suferința din dragoste, Norbu!
Băiatul înghițea lacom zeama caldă, dar în mintea lui imaginea suferinței tânărului fiu al văduvei luase înfățișarea unui dragon de foc, imposibil de subjugat și de învins.
Plecase de la biata văduvă, știind acum că suferința în iubire este ca un stigmat de foc, care ți se așează pe inimă și nu o părăsește, până ce ea nu se transformă în scrum.
Bunicul îl învățase să culeagă în fiecare zi câte o pietricică din drumurile sale și să le așeze într-un săculeț din bocceluța sa. Așa va știi câte zile au trecut de la plecarea de acasă. Pietricelele, spunea bunicul, vor fi dovezi vii ale clipelor prin care va trece, și care vor rămâne în sufletul său, așa cum șoaptele pădurii se agață de baierele cerului spre seară.
Ajunse într-o zi în preajma unui lac mare. Pe mal pescarii priveau neputincioși în zare, iar bărcile se odihneau ca niște țestoase cu burțile culcate pe mantia de nisip străveziu. Fețele pescarilor erau palide, fără ca măcar un strop de lumină să le cutreiere privirea.
Norbu se opri lângă unul dintre pescari și îi dădu binețe.
- Pot să vă întreb ceva?
- Întreabă, copile! De unde vii?
- De dincolo de Câmpia Șobolanului de Baltă...
- Și ce caută un copil ca tine singur pe un astfel de drum lung?
- Am pornit să cunosc lumea...
- Să cunoști lumea? îl întrebă pescarul, privindu-l cu tristețe. La ce-ți folosește?
- Vreau să ajung în Lhasa...
- Mergi să intri în mânăstire?
- Poate...! Nu știu încă dacă voi putea ajunge acolo...sau dacă voi fi primit...
- Ca să cunoști lumea, îl privi pescarul cu milă, ar fi trebuit să te cunoști mai întâi pe tine. Ai avut timp să o faci? Fiindcă nu cred că ai trecut prea mult prin sita deasă a anilor...
- M-am gândit la asta, zi de zi... Trudind din zori și până noaptea târziu...
- Și ce ai învățat din truda ta?
- Că omul trebuie să lupte din greu pentru pâinea sa...
- Atunci ai câștigat învățătură de folos sufletului...poți călători mai departe...!
- Dar voi, pescarii de pe acest lac, de ce sunteți toți atât de triști?
- Fiindcă duhul lacului nu mai vrea să împartă cu noi peștele ce doarme sub undele lui. Suferim, ori de câte ori intrăm cu bărcile în zori pe chipul lui albastru și de nicăieri nu ne vine un semn de ajutor. Dar, mai mult decât noi, suferă acasă femeile și mai ales copiii, care așteaptă o bucată de pește pe masa săracă. Nicio suferință nu e mai mare pe lume, decât ca un biet pescar să nu poată pune pe masă pâinea familiei sale, care îl așteaptă ca pe o izbăvire, ori de câte ori plasele argintii se scufundă în larg ca niște stele, însoțite de rugăciunile noastre străvechi...
Norbu plecase și din acel loc cu sufletul înnegurat. Și aici întâlnise suferința așternută peste oameni ca un lințoiu fără scăpare. Și nu putea spune că ea era mai neînsemnată decât cea a copilului cu mingea multicoloră sau cu cea a tânărului iubind în deșert.
După aproape patru săptămâni, la orizont apăru o clădire albă cu ziduri înalte. Când ajunse în dreptul ei bătu cu o piatră în poarta uriașă. Auzi cum se deschide o ferestruică mică în interiorul porții și un chip schimonosit apăru în ea.
- Ce vrei călătorule? îl întrebase făptura, care avea un glas hârșiit, aproape șuierat.
- Sunt Norbu, merg spre Lhasa și vreau să îmi întind capul la noapte sub siguranța acestor ziduri, cu bunăvoința d-voastră...
- Nu poți intra aici, copile!
- Vă rog, am mers de dimineață și tălpile îmi iau foc...
- Într-o leprozerie nu poate pătrunde un suflet din afară! Numai dacă este atins de boală sau condamnat la recluziune pe vecie aici... Bolnavii de lepră sunt surghiuniții soartei...
- Și niciodată nu puteți primi alte suflete aici?
- Niciodată! Ne stingem unul după altul sub boala asta neiertătoare și suferim că suntem izgoniți pentru totdeauna dintre oameni...Și nu o să știm niciodată, dacă suferința noastră fizică o întrece pe cea a sufletului... Să nu ai parte nicicând de astfel de ziduri și de un astfel de acoperiș deasupra capului! Acum, du-te, pacea să meargă cu tine! Dacă ai ajuns până aici, de bună seamă că stelele călătoresc cu sufletul tău mic...
Și ferestruica se închise cu un zgomot sec. Norbu se chirci lângă zidul mare de piatră, fiindcă se cobora seara și nu mai putea spera să găsească prin pustietățile acelea un alt loc de popas peste noapte. Se plecă sub așternutul gândului că există pe lume oameni cuprinși veșnic în brațele necruțătoare ale suferinței. „Copilul cu mingea multicoloră va crește și se va putea juca într-o zi cu tovarășii lui mai mari”, gândea Norbu. „Și nu va mai suferi... Tânărul poate va întâlni într-o bună zi un alt chip, care-i va robi inima. Și nu va mai suferi... Pescarii se vor ruga duhurilor apelor și poate într-o dimineață binecuvântată spiritul lacului își va revărsa bogăția de pește pe masa lor săracă. Și nu vor mai suferi... Leproșii însă, leproșii, oricâte stele ar răsări pe boltă, și oricât de mult se va roti pe cer faetonul soarelui, ei vor fi în veci nefericiți. În veci!”.
Adormi cu o lacrimă albastră sub pleoape, lacrimă care strălucea în taina nopții ca însăși mila nemărginită a iluminatului Buddha pentru săracii Tibetului acoperit acum de faldurile tăcerii.
Se trezise odată cu soarele și se depărtă de spitalul de leproși. Pe la prânz intră într-un sat, unde îl întâmpină un alai de înmormântare. Femeile boceau și își smulgeau părul din cap, bărbații cu capetele plecate călcau apăsat sub durerea din suflete. Norbu se opri la marginea drumului și trase de mânecă pe unul din cei ce urmau alaiul funerar.
- Este bărbat sau femeie? întrebă el timid.
- Bărbat...Fratele preotului de la noi din sat. Un om cuvios și care toată viața nu a făcut rău la nimeni. De aceea, iată, tot satul îl urmează la groapă...
- De ce a murit?
- A răcit rău la plămâni. De pe câmp...de la orezării... A stat ca noi toți sub ploile ce au căzut neîncetat în primăvară...dar nu a rezistat...
- A suferit mult?
- A suferit. Dar poate nu din cauza bolii, ci din cauza faptului că a lăsat pe drumuri patru copii și o nevastă...neajutorați...
- Oamenii care mor mai pot suferi? șopti Norbu, cu privirea umezită de câteva lacrimi.
- Da. Poate mai mult decât ca atunci când erau în viață. Fiindcă văd de acolo, de sus, toată durerea celor rămași și suferă că nicicând nu îi va mai putea ajuta în vreun fel pe cei dragi...
- Deci, și după ce mori tot mai suferi...își spuse ca pentru sine Norbu, plecând spre marginea satului. Atunci, cine nu suferă pe lumea asta nedreaptă?
Văzu în apropiere o livadă de cireși și de meri. Trebuia să mănânce ceva, dacă voia să mai ajungă vreodată în Lhasa. Turtițele de orez ale bunicului Wangdue se terminaseră de mult.
În a șasea săptămână, zări pe marginea drumului un bătrân îmbrăcat în zdrențe și tot desculț ca și el.
- De bună seamă, că sunteți tot călător ca și mine, îi spuse el, plecându-se politicos în fața bătrânului.
- De bună seamă, dacă mă uit la picioarele tale umflate și pline de răni. Încotro?
- Spre Lhasa...
- La mânăstire? Ucenic?
- Voi știi când voi ajunge acolo...D-voastră?
- Eu cerșesc din poartă în poartă. Aștept ca mila oamenilor să se picure și pe sufletul meu. Indiferent cât este ea de neînsemnată...
- Nu aveți un așternut și un acoperiș deasupra capului?
- La ce bun! Toate lucrurile lumii dau doar iluzia stabilității lor. În fond, nicăieri nu ești mai în siguranță decât sub cerul liber. Acolo unde știi, că nu exiști decât tu și lumina neîncepută. Vezi tu, copile călător, pentru noi, oamenii, toate lucrurile sunt închise într-o determinare spațio-temporală, în care tot noi le-am înlănțuit. Și le-am părăsit acolo pentru totdeauna. Fără măcar să ne gândim că poate ele vor să fie și altfel, decât le-am osândit noi prin cuvânt și imaginație. Pentru noi zăpada va fi în veci albă, iarba verde, marea albastră...
- Și... nu sunt?
- Nu! Iarba poate fi sângerie, zăpada neagră, marea albă...
- Nu înțeleg, spuse surâzând Norbu. Cum adică?
- Iarba, pe care o calcă copitele cailor războinicilor gata să sacrifice întreaga lume pentru orgoliul lor nemăsurat, poate fi roșie de sângele celor uciși și nevinovați. Zăpada, pe care o calcă nobilimea plină de păcate și de nedreptățile pe care ni le fac nouă, celor umili, devine sub pasul lor neagră...
- Și marea? Marea albă?
- Marea îmbătrânește zi de zi. Numai noi nu simțim asta. Sub adâncurile ei se frânge sub toiagul neputințelor. Spuma ei albă, pe care acum o zărim numai spărgându-se de țărm, o va acoperi într-o bună zi și nimic din albastrul pur de acum nu va mai călători pe ape. Marea va fi o întindere albă...
- Nu vă este greu să călătoriți din loc în loc? Fără familie, fără prieteni? întrebă Norbu, așezându-se lângă cerșetorul, care îi încălzise parcă sufletul cu vorbele lui.
- Familia mea este lumea întreagă, iar prieteni îmi sunt cei care mă opresc pe cale, așa ca tine, bunăoară, și cărora le dau un sfat, o vorbă bună... Familia mea este lumea întreagă...
- Și suferința? Suferința, despre care am auzit tot timpul călătoriei mele?
- Nu știu ce este aceea suferința. M-am rupt de nevoile lumii. Am intrat în tărâmul ei nealterat de nimic din jur. Atâta timp cât nu posed nimic pe lume, care să poată stârni invidia semenului meu, voi fi fericit și împăcat cu mine însumi și cu lumea. Asceza și călătoria prin lume, eliberarea printre oameni din lanțurile ignoranței a adevărului, pe care l-am câștigat grație pătrunderii în nirvana, vor împiedica pe veci ca suferința să mai treacă prin sufletul meu ca o săgeată otrăvită!
Norbu plecase mai liniștit sufletește după întâlnirea cu acel cerșetor. „Iată un om, care nu cunoaște, ce este aceea suferința!”.
Acum știa, că cel de al șaptelea pas îl va face în curând.
Într-adevăr, în a cincizecea zi a călătoriei sale, zărise turnurile unui palat strălucitor și inima îi șopti că a ajuns în Lhasa.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!