30.01.2009


„În numele trandafirului”


Burniță rece fără întrerupere, recesiune economică la scară planetară, furt de arme dintr-un depozit militar în Ciorogârla, atac armat în plină zi în centrul Brașovului soldat cu doi morți și un rănit grav, monitorizare non stop a telefoanelor și a internetului !
La ce ne mai putem aștepta ?
La un cataclism doamne ferește, dar nici războaiele nu sunt departe de noi.
E totuși bine, e foarte bine, e cel mai bine fiindcă în prezent e liniște și cazuri ca acelea menționate mai sus n-au atins încă inima Bucureștiului iar până la schimbarea polilor magnetici ai pământului, în 2012, mai e ceva timp. Cum în acel an de grație vom trece la o altă stare, îmi pregătesc încă de azi sufletul, acumulez energie pozitivă pentru a structura altfel celulele din propriul organism
Așa că … deși am vrut cu o săptămână în urmă să ascult în direct la Ateneu pe un instrumentist celebru interpretând Concertul pentru vioară și orchestră de Brahms mai ales că înlocuise în ultimul moment pe titularul de drept (o doamnă la fel de celebră care își dislocase recent un umăr, se întâmplase și cu un alt protagonist doar cu un an în urmă vezi “Nimic de făcut”), am purces la drum pentru a o asculta pe I.M. interpretând ca solistă Concertul pentru vioară și orchestră de Sibelius, acompaniată de Orchestra Națională Radio.
Evident că la brațul de premii despre care se pomenea în programul de sală, Concursul Regina Elisabeta din Belgia fiind poate cel mai important, m-am așteptat să ascult o interpretare de excepție, astfel câ energia pozitivă pe care aș fi putut-o înmagazina ar fi ținut până în acea clipă crucială pentru omenire... Fac o paranteză. Chiar nu e de glumit cu ceea ce se întâmplă din 1986 încoace, magnetismul pământului scade cu o viteză uluitoare în timp ce pulsația proprie, frecvența, crește! În anul 2012 se estimează că magnetismul pământului va fi zero și schimbarea polilor devine o certitudine, la fel și trecerea noastră și a ființelor în general, într-o altă stare. Cum ne pregătim pentru acea clipă? Manifestând compasiune și iubire față de semeni și hrănindu-ne doar cu energie pozitivă!
Nu a fost să fie !
Tânăra violonistă, de o frumusețe serafică, având o siluetă bine pusă în evidență de o rochie care îi lăsa dezgolite brațele grațioase și-a făcut intrarea în scenă, cam precipitată, mi s-a părut. Dar când și-a înfipt arcușul în corzi…..
Ascultasem acest concert de vreo șapte ori, în direct, în interpretări diferite așa că aveam unele repere. “Valoarea propriu-zisă a lucrării … ne oferă un discurs violonistic în care expresia domină latura virtuoză iar dificultățile provin din … redarea melosului și a narațiunii sonore” eram atenționați în program.
Evident, expresia nu poate fi atinsă fără virtuozitate tehnică. Tot așteptam să se întâmple miracolul dar tânăra violonistă cânta atât de rar că timpul se dilata melodramatic, fără noimă. Poate de aceea sunetele erau reduse până când aveam impresia că solista înghițea notele.
Spunea un mare dirijor (dacă nu mă înșel Celibidache), interpretarea nu trebuie să fie nici mai repede nici mai rar decât a “vrut” compozitorul. Dacă e prea repede, cercurile sonore (undele), se intersectează și în zona comună apar stridențe care deformează sensul, iar dacă e prea rar, între cercurile sonore apar goluri care dau senzația de poticneală. Așadar, o fluență a sunetului, o permanentă continuitate pentru a reda “melosul” piesei se obține când undele sonore, (cercurile) sunt tangente.
De ce interpretarea domnișoarei I.M. a fost atât de rară încât a creat impresia unor sincope se poate explica în mai multe feluri. Un motiv ar fi lipsa ei de virtuozitate, nu e la îndemâna oricui să execute corect spicatele și stacatele din partea întâia și a treia a concertului. Nu pot spune că nu le-a executat! dar erau atât de “ghemuite” de parcă nici nu existau. Un alt motiv ar fi cel pe care mi l-a mărturisit însăși violonista când am mers în culise pentru a o felicita și i-am mărturisit că mi s-a părut prea lentă interpretarea ei.
“O să țin seama de observația dumenavoastră dar celebrul instrumentist X îl cântă la fel de rar sau poate și mai rar decât mine!”
N-am continuat discuția, nu era cazul ! însă nici în partea a doua a concertului, partea lentă, nu se lăsase în voia muzicii, a cantilenei. Se comportase ca un proaspăt șofer care abia a învățat condusul și este preocupat să nu greșească schimbătorul de viteze, (arcușul).
Cum aflarea motivației privitoare la planificarea ei în stagiunea de concerte sau cum a câștigat atâtea premii reprezintă un mister mai de nepătruns decât cel pe care îl investiga călugărul erudit din romanul “Numele trandafirului”, nu ne rămâne decât să scoatem un oftat sau să spunem profesorului care a pregătit-o “Păcat maestre, v-a făcut de rușine”! Dar mai contează asta când se apropie momentul zero?!

P:S:
“Și aici intervine problema criteriului. Dacă autoritățile culturale promovează valori autentice, avem o șansă, dacă promovează pe ochi și pe sprâncene...” pe cine vor ei să păcălească și de ce?



Nicu al Popii, meloman, doritor să suprațuiască anului 2012