Timpul e ncruțător, uneori cuprinde în el toată dulceața lumii, alteori se împarte pe clipe și oameni, după un timp se așterne uitarea… strivesc sub negrul tălpilor, albul imaculat al zăpezii, doar urechea dulce încearcă să asculte durerea albului pe fundalul unei slujbe de seara. Se prevestea că a doua zi vor veni în pragul sufletului trei mari sfinți, unul din ei se pare că duce în mâinile lui o coroană, avea mâinile însângerate, peste noapte trandafirului îi crescuse colți…Somnul îmi desluși chipul celui care venea în urma lor, purta pe față culorile câmpiei, dând viață cu rîsul strident și năvalnic lujerului uscat cu stropi de miere.

Timpul, da timpul, mă învață cum să primesc în palmele mele un suflet, cum să-l înlănțui în iubirea cea de dincolo de trup. Timpul, timpul acesta, mă învață mereu că a iubi nu înseamnă a te înjosi, cineva îmi spunea că iubirea nu are vârstă, dar vântul, nebunul, urla din răsputeri: ți-a trecut timpul, dacă nu mă crezi te poți uita în oglindă… și ce dacă vrei să fii copil, crezi că asta te scutește de bătrânețe? Nu, îi răspund, știu, dar eu iubesc omul, nu pentru vârsta lui, nu pentru faptul că știe să mă îmbrace în strălucire, nu, sau pentru faptul că din plăcerea de a fi perfect îmi mai spune din când în când: ți-a mai rămas ceva din frumusețea ce răsturna munții, ești omul pe care mi-l doresc ca prieten, dar știi pentru toate acestea trebuie să plătești un tribut, să te lipsești de toate. Ce înseamnă să mă lipsesc de toate? Să nu te intereseze nimic din jur, să fii ca un bibelou așezat într-o vitrină, să fii doar a mea și când am eu plăcere să te pot privi…Știi ce am învățat eu? Că a înlănțui un suflet nu este greu, dar asta nu înseamnă siguranță, nici dragoste și așa omul începe să învețe, că uneori cuvintele dor, iar… nu sunt promisiunile unei statornicii, dar ce e mai greu, e să înveți să-ți accepți căderile cu capul sus și cu ochii larg deschiși pentru a nu te opri la jumătatea drumului.

Căldura soarelui dogorește uneori, arde, chiar dacă e dătătoare de viață, poate de asta trebuie să iubești cu măsură, poate de aceasta nu trebuie să treci dincolo de limite. Fiindcă ce e prea mult – arde! Am învățat de la viață uneori, că nu trebuie, ca alții să-ți împodobească sufletul, să nu aștepți nici măcar o floare, ci singur cu forța ta să înveți în fiecare zi să-ți torni apă la rădăcini, ce-ai semănat va răsări și poate va rodi…

Timpule, nebunule, doar tu înțelegi, sau poate eu ar trebui să știu, că doar cel care este capabil să te iubească așa cum ești, nu cum își dorește să fii nu te va părăsi niciodată. Niciodată nu înseamnă faptul că azi te văd idealul și la prima cădere te arunc în neantul infamiei, nici poate, că vrei să-ți împarți singurătatea la doi, nu, niciodată, trebuie să fie eternitatea. Prietenia e timpul consumat la maxim pentru frumusețea gândului, pentru felul cum ești și mi-aș dori să fiu, pentru copilăria din tine și de care mă minunez că eu am uitat să fiu copil, pentru că știi să mă iubești doar cu privirea, pentru că înțelegi ce este adevărata prietenie și adevărații prieteni. Prietenul, e omul acela care nu trebuie să-l rănești, fiindcă nu poți știi câtă durere se ascunde sub iertarea lui, să nu-l lași să plece cu capul plecat și inima călcată în picioare, fiindcă într-o zi vei plânge că ai putut să-l oprești și nu ai făcut acest minim gest…și nu știi dacă se mai poate repeta. Sunt zile când poți fi fericit cu unul din ,,prietenii,, tăi și să-i uiți pe cei din jurul tău, într-o bună zi vei plânge după cei pe care i-ai lăsat să plece, fără să-ți fi dat seama că au plecat. Timpul, tot el nebunul, îți va arăta că ce ai petrecut alături de fiecare suflet nu se va mai repeta niciodată.

Timpul, nebunul, îți poate arăta că cel ce umilește sau disprețuiește pe cineva, mai devreme sau mai târziu va suferi aceleași umilințe și dispreț, dar multimplicate la n plus încă ceva, de asta îmi este frică, de disprețul acesta, care vine fără să te aștepți pe căi ocolite și ți se cuibărește în suflet și începe să scurme, și…

Cu timpul probabil vei vedea că deși te simți fericit cu cei care-ți sunt împrejur, iți vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine și acum s-au dus și nu mai sunt...Cu timpul vei învăța că încercând să ierți sau să ceri iertare, să spui că iubești, să spui că ți-e dor, să spui că ai nevoie, să spui că vrei să fii prieten, dinaintea unui mormânt, nu mai are nici un sens.

…și rămâne undeva foarte departe o gară care își plânge sau își urăște despărțirile, rămân doar nori adunați de praful stârnit de semnele furtunii, rămîn eu care voi ști să port de grijă rănilor scrijelite cu sau fără cuvinte…rămâne gândul meu ca o trecere spre seară, uneori a mirare că te credeam și nu mai ești, că te așteptam și nu mai vii…și nu mai pot rosti nimic nici măcar o fărâmă din tot ce am putut cândva și tot ce știu se preface în cenușă. Îmi vor rămâne doar întrebările de un eu în ultima clipă, de un tine pentru totdeauna…poate doar lacrimile vor învia culoarea din cântul zorilor, că a fost o gară, care urăște despărțirile, că drumurile dor. Voi purta în trup bocetul prelung al ramurilor rupte când abia au început să dea muguri…cine știe, poate, când îți va fi sete vei înțelege ceasul frumuseților ce pier…și mă voi face pământ, să ai unde să-ți pleci ghenunchii… dragostea n-o să moară când harul se înfruptă din nemurire. Greutatea clipei, doar zbuciumul o naște, să n-o încremenești în suflet…

…eu te primesc la masa nunții, cu fruntea plecată, cu amarul dor…iar de nu poți veni, înseamnă, că cerul plin de stele în zadar îl voi privi, lumina se va face întuneric, iar zorii se vor sparge sub carapacea apusului. Nu–ți pot oferi fructul, ci doar albul zăpezilor într-o zi a nașterii mele, în altă zi a nașterii tale după alte vremuri, îmi voi așterne în imnuri iubirea, nu te întoarce dacă nu simți, nu te lăsa sfâșiat de zbucium, va trece… oare, iubirea va înțelege că din adâncuri e greu să mai poți privi cerul?

…eu te primesc așa cum soarele mângâie fața pământului în zilele geroase de ianuarie, nu mi-am ales cuvinte, nici gesturi, sunt doar eu, așa cu sufletul sărac când ți-am trecut pragul, cu inima crezând că mi-ai oferit ca daruri doar cuvinte…

…eu te primesc…și cine știe, ai fost poate, doar visul, sau doar aburul de vise, sau poate un dor ce-a coborât fără tăgadă pe-un suflet…l-a mângâiat…și-apoi …

…nu-mi amintesc decât că voi aduna zilele și la plecare ți le voi da înapoi, nu știu cine are vină, poate copacul ce și-a amestecat semnele sub zodia capricornului...