agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1166 .



Ana
proză [ ]
fragment

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [emmagreceanu ]

2009-02-20  |     | 



Timpul, care până nu demult nu mai măsura decât zile lipsite de evenimente sau schimbări previzibile ale vremurilor, trecea acum măsurând clipe de viață sau pași către moarte.
În noaptea în care urma să vină Dănuț, starea femeii se înrăutățise. Nu mai suporta lumina, ceea ce-i păru Anei ciudat, voia să stea într-o cameră obscură, singură.
Ana veghea din apropiere. Se ridica și năvălea cu inima bătându-i nebunește de frică , de fiecare dată când o auzea cum se forțează să dea afară din ea un lichid verzui, mirositor, pe care acea boală perfidă se străduia să-l stoarcă parcă din fiecare celulă a trupului ei slăbit.
Maică-sa o rugă să caute în grădină frunze de tămâiță, să le împrăștie peste tot, să acopere mirosul prematur al morții cu mireasma aromată, ușor înțepătoare a acelor plante.

Târziu, în noapte sunetul alert al telefonului le stârni din nou sufletele agitate.
-Du-te Ană, trezește-l pe taică-tu și roagă-l să înhame iapa și să mergeți să-l așteptați la stație.
Un alt fel de oboseală o făcu pe Ana să reacționeze greu, în timp ce traversa ca de obicei prispa, dând ocol casei pentru a ajunge în bucătăria unde dormea taică-su. Ar fi vrut, dacă ar fi fost posibil, ca cei câțiva pași pe care-i făcea să nu se mai sfârșească niciodată, să meargă continuu, oriunde, oricât sau să se întâmple ceva miraculos prin care ea să dispară, lumea să înceteze să mai fie, orele, simțurile, toate aceste elemente relative să nu mai însemne nimic.
Zâmbi aiurea întunericului care în alte condiții ar fi strâns-o în brațele lui invizibile, ar fi făcut-o să alerge în loc să meargă agale, ascultând glasul nopții.

În întuneric, cei doi traversează satul adormit. Era trecut cu mult de miezul nopții, cocoșii cântaseră deja și tropotul cadențat al iepei însoțit de zgomotul căruței ce se poticnea pe alocuri în gropile drumului, îi dădeau impresia Anei unui parcurs tainic al sufletelor lor triste.
Surprinse în dealul școlii aerul răcoros al șesului alternând brusc cu alți curenți de aer cald și-și aminti mâhnită de plimbările ei cu bicicleta. Când ziua călduroasă de prășit se sfârșea, nu aștepta ca soarele să se stingă după dealuri, își lua bicicleta și pedala nebunește spre șosea. Acest obicei scotea din ea toată încordarea zilei. Lua dealul în piept ca pe o provocare și pedala până-i trepida ghidonul în mâini de prea multă viteză.
Nu va mai fi niciodată la fel.
Glasul păsărilor de noapte o înfioară și simți că-i e frig deși era încă destul de cald, vara era încă tânără.
Întunericul era aproape deplin, satul așezat departe de oraș nu beneficia de acele neoane agățate de stâlpii cu curent electric așa cum era de pildă în satul vecin.
Șoseaua se contura însă lucind atunci când, câte o mașină rătăcită pe acea șosea, apărea fantomatic de după colțul dealului. Farurile ei se întindeau ca niște brațe uriașe ,luminând pentru câteva clipe satul înțepenit în nemișcare.
Se opriră și așteptau în tăcere.
-Cine știe cât avem de stat, vorbi răgușit de somn tatăl Anei.
-Trebuie să apară, era deja în apropiere când a sunat. Mi-e atât de frig și mi-e frică să nu se întâmple ceva până ne întoarcem. Mamei îi era tare rău.
-Ei...tu crezi că așa se moare Ană? Mai are de chinuit... Ce mă voi face eu fără ea?
Tare o mai doare! Voi vă veți duce iar eu o să rămân singur. Pot să mor și eu...cine mă va găsi...Când vei veni, mă găsești deja putred...Mi-am luat femeie mai tânără, am zis că o să am sprijin la bătrânețe în ea. Dar dacă Dumnezeu mi-o ia...
Ana tace, ce-ar fi putut spune? Se pregătea să-l încurajeze, părându-i-se ciudat că el se gândea în primul rând la ce va fi după, în loc să se gândească la suferința mamei ei, dar motorul unei mașini îi făcu pe amândoi să se chinuie să distingă în noapte cine coboară.
Ei erau. Ar fi trebuit să se bucure, să se îmbrățișeze, să deșire prostioare copilărești, impresii, însă în locul acestor manifestări firești, pe care i se păru cu neputință să le afișeze, Ana se bucură că noaptea îi ascunde lacrimile, părul neîngrijit și mâinile crăpate de var .

Reîntâlnirea dintre mamă și fiul ei fusese un moment pe care Ana avea să-l poarte în suflet cu durere mult timp mai apoi.
-Am venit mamă, uite ea e soția mea, acum sunt aici, o să fie bine...de ce stai în întuneric?
-Nu în întuneric mă voi duce dragul mamei?
Ana rămâne pironită în pragul ușii, cu picioarele tremurând puternic, cu ochii încercănați de oboseală și de durere. Își simte sufletul atât de greu! Respiră adânc și totuși are impresia că ceva îi presează plămânii, coșul pieptului , ceva ce se oprește apoi asemeni unui nod în pragul gâtului, care devine deodată peste măsură de încordat.
O nouă criză o face să sară către maică-sa cu vasul pregătit. Dănuț aprinde lumina și la vederea chipului slăbit și palid al femeii, își ascunde fața în mâini și-ncepe să plângă. Diana, soția lui, încearcă să-l tragă afară pentru a-l liniști dar el deja se agață de mâinile mamei lui sărutându-i-le fără oprire.
Era...dezolant să vezi acel bărbat tânăr, înalt și bine făcut copleșit de durere.
-Dănuț, eu nu am nevoie să te văd cum plângi...tu nu trebuie să plângi, ești bărbat acum...crede-mă...dacă-mi dau lacrimile, vomit până mor...te rog, du-te și te odihnește, deja mi-e mai bine acum că vă văd pe amândoi lângă mine. Mâine Ana îl aduce și pe Andrei și apoi pot muri liniștită, mai rău e de taică-tu și de biata Ana care nu și-a găsit liniște nici acum săraca.

Dimineața se arătă sfioasă prin gemul camerei în care cei doi frați vegheau la capătul patului mamei lor.
În jur odată cu lumina, viața se întruchipa frivolă și neștiutoare în jurul casei lor. Mugetul vacilor nerăbdătoare să ajungă la șes, glasurile copiilor și-a țăranilor ce treceau pe lângă casa lor, zgomotul cârligului de la fântână și țipetele păsărilor din curte ajungeu toate la urechile Anei care se ridică prima și încercă să iasă din cameră.
-Ana, pregătește-le tu ceva de mâncare, ei nu știu s-aprindă focul , fă și-o cafea simt nevoia să beau și eu o gură.
-Sigur mamă.
Ce rost ar fi avut să-i spună că n-avea voie...că nu era în regim...ce regim i-ar fi putut închide rana de pe burtă care se mărise și mustea încărcată de moarte sau bubele negre ce apăruseră cu câteva zile în urmă în locul unde fuseseră drenele de la operații.
„Uite Ană, pe aici cred că respiră cancerul...mă mănâncă de vie.”
Nu știa cum s-o mintă și tăcea presând cu compresa rana .
Oscilațiile de la negare la resemnare ale maică-sii o întristau cel mai mult.
-Dar poate cine știe, puterea lui Dumnezeu e mare, ia uită-te Ană, nu s-a mai micșorat, mai curge, parcă mi-e mai bine, nu am durerile pe care le aveau bietele femei pe care le-am văzut acolo?
Și-apoi mai târziu, când stătea sprijinită de fiică-sa lipsită de puteri și cu senzația că va leșina în orice moment, ridica ochii spre cer și se ruga:
-Ia-mă Doamne odată, de ce mă lași să chinui atât?

Acum trebuie să facă o cafea și de mâncare. Trebuie să se ducă să-l ia pe Andrei , trebuie să termine de dat cu vopsea camera dinspre răsărit pe care maică-sa voia să i-o pregătească fiului ei și soției lui. Nu avea la ce să se mai gândească, era inutil, ceruse de la Dumnezeu de curând o ocupație...trebuie să și-o ducă la bun sfârșit...
Nu trecuse mult, parcă de curând ea lenevea în pat urmărind ivirea zorilor pe geamul camerei, ridicându-se și fugind în bucătărie unde mirosea deja a cafea și-a ouă prăjite, a turte pe plită și-a lapte proaspăt.
Niciodată nu va mai fi la fel.
Și focul se încăpățâna să se aprindă, aruncând prin toate crăpăturile sobei fum iute ce-o făcu să tușească și să lăcrimeze.
Niciodată nu va fi cum a fost, deși fusese greu.
Se-ntoarse să-l trezească pe Dănuț și-l găsi despachetând isteric și așezând în fața mamei lui unele peste altele, la întâmplare, bluze colorate, parfumuri și dulciuri, vraf inutil de noutăți la vederea cărora buzele maică-sii prinseră a tremura într-un acces de plâns.
Ana se uita prostită la mâinile mari ce așezau cu atâta delicatețe acele lucruri în ordine, una lângă alta.
-Uite mămică, uite asta e culoarea ta preferată, uite ăsta e de la Roma e de firmă, ți-am adus cea mai bună cafea, știu că ție-ți place...
-Mi-ai adus mamă, numai că nu are cine să le mai poarte. Să le dați de sufletul meu, cui veți vrea. Pentru mine nimic nu mai contează în afară de voi...
Diana apăru în prag sfioasă.
Era subțirică și mirosea a nou, așa i se păru Anei. Chipul ei deși modelat firește de dramă, exprima totuși acea indiferență pe care n-avea cum s-o ascundă nefiind direct afectată. Stătea confuză gândindu-se probabil la un mod de abordare, un mod de a se implica în vreun fel pentru a deveni utilă.
Nici Ana nu găsea o cale de comunicare, schiță un zâmbet chinuit și-o invită să meargă cu ea să așeze împreună masa.
Când s-au întors, au rămas amândouă în loc surprinse de roșeața ivită brusc în obrajii încă pământii ai bolnavei. Femeia, sprijinită de fiul ei traversa zâmbind cu pași chinuiți curtea, prin spatele casei.
-V-am spus eu că-mi revin. Haideți la masă!
Ana fuma în tăcere cu ochii în gol. Nu-i era foame. O durea și-o deruta în același timp puterea amăgitoare de a sfida moartea, a mamei ei. N-o înțelegea. Și nici pe ea nu se mai știa. Acum ar fi trebuit s-o încurajeze, poate speranța ar mai putea rodi viață, și totuși nu poate.
I se pare c-ar juca un teatru ieftin, o scenă falsă, cu replici forțate și false, cu schimonoseli în loc de zâmbete, cu bâlbâieli și greșeli de exprimare negând un adevăr ce părea că se ascunde în spatele fricii sau ...cine mai știa...
Îi lăsă în spatele casei, în jurul mesei de vară, acoperiți de umbra nucului și plecă după Andrei.
În oraș, vara se oglindea pe fețele bronzate ale oamenilor, în hainele multicolore și sumare, în râsetele copiilor și-n mult râvnita umbră a copacilor de pe marginea bulevardului pieții.
O încercă un sentiment de tristețe din nou, o invidie față de aparenta rutină din jurul ei, față de chipurile luminoase pe lângă care trecea și la care se uita abia pe furiș.
Andrei era la poartă, într-un grup de bătrâni. Se juca rupând iarbă și punând-o apoi în remorca unui camion de care Ana nu știa să-l fi văzut.
Mamaia începu să plângă când o văzu și o strânse atât de tare în brațe că-i veni să leșine dar nu schiță nici un gest. Era atât de bine la pieptul ei! Era atât de bine să simtă căldura unui suflet !
Încercă să-l ia în brațe și pe băiat dar constată că devenise destul de dificil să-l ducă.
-Când ai crescut așa, Andrei? Ce ți-a dat mamaia să mănânci de te-ai făcut voinic?
-Mi-a făcut salată din grădina ursului. La început nu mi-a plăcut dar după aia am mâncat și vezi ce greu sunt?
Schimbă câteva cuvinte cu vecinii ce-o înconjuraseră grijulii să afle vești și intră în casă. Îi veni să râdă cu toată supărarea pe care o simțea văzând pernele așezate pe colț, draperiile portocalii și țolicele țesute așezate deasupra covorului .
-Mamaie ce-ai făcut aici, muzeul satului?
-Cum mamă, că nu era să calc încălțată pe covorul tău să ți-l murdăresc și ce... nu-ți plac pernele?
-Sigur, tot ce faci tu îmi place... și te iubesc pentru sufletul tău mare. Dar trebuie să ți-l iau pe Andrei să-l duc la țară, nu se știe cât o să o mai vadă pe mama...
Bătrâna începu să se vaite când de mila mamei ei când de grija copilului că se va speria sau își va aminti toată viața de bunică-sa așa bolnavă .
Dar Ana o liniști cu blândețe, spunându-i că poate veni oricând dorește la țară să-i vadă, împreună cu moșul ei.
Andrei se lăsa tăcut să fie îmbrăcat. Ana își dădu seama brusc de această tăcere.
-Ce-i cu tine, iubire? Premiantul lui mămica !
Așa-l alinta în ultimul timp. Terminase anul școlar și zâmbise ștrengărește în fața careului de elevi când fusese strigat ca premiant.
-Mamă a venit cineva la noi, mamaia era la tanti Emilia, eu eram cu Armando în stradă, ne jucam și cineva m-a oprit și mi-a zis ceva.
-Þi-am zis să nu vorbești decât cu oamenii pe care-i cunoști, răspunse Ana chinuindu-se să-l lege la șireturi.
-Dar...îl cunoșteam...l-am mai văzut și la cămin și la școală, mi-a dat de mai multe ori bani...
Ana se opri și se uită la fiu-su derutată.
-Þi-a dat bani?
-Da, și a zis că e tatăl meu.
Abia atunci Ana a simțit că undeva, acolo sus sau undeva jos sau oriunde aiurea, viața, soarta, Dumnezeu sau diavolul sau poate toate, complotau deodată împotriva ei.
-Cine?
Andrei începu să povestească cum venise prima dată la cămin, îl văzuse la gard mai multe zile, crezuse atunci că aștepta vreun copil dar pleca mereu fără să ia pe nimeni, apoi la școală, într-o pauză l-a văzut alături de învățătoarea lui, și mai târziu l-a oprit și i-a spus că ar vrea să stea de vorbă cu el.
Ana s-a simțit bătrână încercând vag și cât mai explicit să-i vorbească în acele momente despre el.
Se așeză pe pat și-l luă în brațe simțind parcă umbra unui pericol că se întinde înfiorătoare peste tihna lor de atâția ani.
-Andrei, eu ți-am mai povestit ție de ce tu...altfel decât alți copii... nu ai tată.
El, acel om care acum vine și te caută...nu înțeleg de ce...m-a părăsit demult când eu te aveam pe tine în burtă. Nu are nci un drept să...
Se opri neștiind cum să continue. O furie nebună puse stăpânire pe sufletul ei, un început de posesie, de ură, de răzbunare și de satisfacție, îi înroși puternic obrajii.
„Nemernic laș, n-am acum timp dar îți arăt eu ție”, își zise cu ochii ei verzi scânteind în gol.











.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!