SCARA RULANTÃ ȘI INFINITUL




Il n'arrivera jamais, cet escalier(1). Râd în hohote, sunt marele clovn al eternității, sunt jolly-joker-ul care râde și plânge, saltimbancul într-un ultim salt mortal. Cine va spăla sângele nevinovat al victimelor inocente, cine va redărui surâsul copiilor rămași fără copilărie, cine va sădi trandafiri în noua Grădină a Edenului?
O fericire strivită, un zâmbet înghețat. O paradă fastuoasă, un cuvânt grăbit. Suntem prea mici, mult prea mărunți pentru a perpetua gesturile cu adevărat mărețe, pentru a adăuga eroism unui orgoliu murdar, unei fericiri decadente.
Și totuși, regula scării rulante e că ajunge întotdeauna la destinație. Se poate opri, poate reporni, poate începe ploaia, dar nu va rata niciodată.
Te-am cunoscut înghețată, rănită, frumoasă, asemeni unei flori presate. Þi-am dăruit un zâmbet din paradisul meu interior, am încercat să te fac să râzi. Am încercat prea multe miracole într-un singur gest - firește, așa face omul întotdeauna. Poate că n-am reușit să-ți ascund că sunt la fel de înghețat ca și tine. La fel de rănit.
Sunt marele clovn cu un larg zâmbet care a înfruntat moartea cu jongleria sa. A râs de schije, înainte ca acestea să-l schilodească. Dar nu sunt mai bun ca alții, iubita mea. Doar surâsul tău de gheață mă poate face mai bun.
Ma petite rose, il n'arrivera jamais, cet escalier. Il n'ecoute plus la logique humaine, la férocité(2).



*


Am întrebat infinitul, am cunoscut căderi și măriri, am încercat să-mi păstrez demnitatea samuraiului. În zadar. Je suis seul, trop seul dans un monde d'enfer(3). Doar tu îmi poți reda paradisul pierdut, doar tu mă mai ții în viață prin zâmbetul tău înghețat. Am visat că la capătul scării mă așteptai râzând fericită, îmbrăcată în alb, am visat că ne plimbam printre porumbeii din parc, că eternitatea ne-a primit deja.
Dar trăim într-o lume de gheață, de tortură, în care niciodată un singur om n-a putut învinge un sistem. Privește râurile de purpură ale unei societăți agonizante, privește-i în ochi pe cei care ne-au făcut să suferim atât, privește-i pe cei care l-au răstignit pe Crist. Vezi ceva? Mai vezi, cu adevărat, ceva?
Eu am făcut-o, o singură dată, și n-am reușit să văd dincolo de toate acestea decât chipul tău glacial, privirea ta împietrită. Poate că m-am văzut ca într-o oglindă a timpului în care am crezut că e prea târziu.
Je t'aime, je t'aime, je t'aime. Il n'arrivera jamais, cet escalier (4).



*


E o regulă simplă, banală, ridicol de ușoară, care spune că scara rulantă ajunge întotdeauna la capăt. E doar un mecanism, n-are sentimente, n-are trăiri, e o nenorocită de scară pe care a proiectat-o un nefericit de inginer, atât. Jur că e doar atât. Dar nu mai vrea să asculte, a luat-o razna. Știi ce ascult acum? “Wicked Game”. Dac-ai ști cât am plâns la melodia asta când eram adolescent, dac-ai ști pe ce plajă am visat prima oară să ne întâlnim... Mais c'est fini, au intrat prea mulți în viețile noastre zdrobindu-ne, omul în general a inventat prea multe jocuri perverse, prea multe mașinării care să-l zeifice, prea multe capcane pentru un alter ego...
Să-l zeifice, pe el, un nefericit de executant, un mic pion pe o imensă tablă de șah. Mă pufnește râsul, pe cuvântul meu, probabil de aceea sunt marele clovn care râde și plânge, temându-se să nu cadă în aceeași capcană ca și alții.
Non, ce n'est pas fini(5). Pentru că mă gândesc mereu la tine, pentru că am jurat să-ți readuc zâmbetul pe chipul obosit, să-ți dăruiesc fericirea după care am tânjit amândoi atât, să-ți ating sufletul cu petalele albe ale purității.
Nu, nu celebrele tablouri ale lui Dali sunt în flăcări, ci chiar el, artistul de geniu nu-și poate găsi liniștea nici în eternitate, ne privește cum vom fi învăluiți de norul de pucioasă, e o văpaie, atât, și nu se mai poate întoarce la ce a fost odată.
Il n'arrivera jamais, cet escalier.


*


Am visat să ating infinitul, să respir azuriul mării, să-mi trăiesc întreaga viață simplu, dintr-o suflare. Am fost marele naiv înainte de a fi marele clovn, sunt sigur că ai înțeles asta, pentru că și tu ai fost la fel.
Dar n-am crezut niciodată în zâmbetul înghețat al unei femei. Am visat întotdeauna să-l topesc, să te ating cu toată căldura mea, să-ți dăruiesc atât trecutul, cât și viitorul, într-un nebunesc pariu al sentimentelor. Pentru asta îți mulțumesc că exiști, că respiri, că îmi vei dărui la un moment dat atingerea ta de iceberg. Și eu sunt la fel, n-am mai crezut niciodată după aceea că râsetul inocent poate învinge maleficul din om. Deși ar fi trebuit s-o cred, ar fi trebuit să știu că povestea noastră va avea loc în ceasurile de pe urmă ale Apocalipsei, și nu în clipa Edenului.
Pustiul din sufletele noastre are o taină, desigur că o știi la fel de bine ca și mine. Dar nu putem pătrunde acea taină decât împreună, nu voi afla niciodată ce înseamnă cu adevărat să iubești o femeie până nu-ți voi topi indiferența, până nu-ți voi reda atingerea dintâi, în care amândoi am lipsit de la întâlnire. De ce n-ai venit atunci, îți plac clovnii, ei bine, te-ai ars, și mie îmi plac florile presate... Ça, c'est la meilleure, mais ce n'est pas une blague, cette fois...(6)
Ai văzut vreodată în privirea inocentă a unui copil o notă de fals, fruntea însemnată cu numărul fiarei a unui viitor dictator? Eu am văzut-o, o singură dată, și durerea pe care am simțit-o atunci m-a determinat să fug departe, cât mai departe, fără să privesc nici măcar o secundă înapoi, de teamă să nu înnebunesc, să nu simt niciodată fierul roșu printr-un truc al Satanei destul de ieftin, până la urmă. Dar teribil de eficient. Magie neagră sub forma unui râset candid, crezi că poate exista ceva mai înspăimântător decât asta?
Il n'arrivera jamais, cet escalier.


*


E o regulă simplă, înfiorător de simplă. Poți avea emoții ca în fața unui examen, îți pot tremura picioarele, te poți întreba dacă nu cumva ai greșit adresa, scara, lumea în întregul ei, dar vei ajunge întotdeauna la capăt. E un inginer care a inventat asta, serios, un dobitoc de inginer care-și scotea în fiecare dimineață câinele la plimbare și o ajuta pe nevastă la grădinărit, nu știu cum s-a putut naște ceva atât de complicat din asta.
De prea multe ori m-am oprit în loc, de prea multe ori m-am întrebat cine sunt, de prea multe ori am uitat că magia trupurilor noastre înlănțuite ar fi trebuit să aibă loc de prima dată... De prea multe ori, iubita mea...
Și totuși, nu fac altceva decât să probez scara inginerului în fiecare zi, până când, iată, am început să mă tem că în invenția sa s-a strecurat o greșeală, că blestemata de scară care nu dă niciodată greș avea prevăzut un loc și pentru sentimente... Și nu mai vrea să pornească, s-a săturat de micimea, de egoismul, de putreziciunea umane. Nu mai am cum să fac, decât să-ți topesc gheața din priviri și din suflet... Don Juan își pusese o mască, eu mi-am luat una de clovn. Dar nu e suficient, e mult prea puțin pentru a fi altruist cu adevărat, căci clovnul meu e foarte amuzant, e încântător de-a dreptul, dar are un singur defect: pe dinăuntru e la fel de înghețat ca și tine. Înfruntă lumea cu un mic orgoliu, cu un gest de mim ce nu are nimic de-a face cu ingenuitatea.
Deși, vei afla poate vreodată, a fost neprihănit la început... Ca întreaga istorie a omenirii, de altfel.
Însă nopțile pierdute în dorința regăsirii, chinul de a te face să zâmbești, dorința de a te atinge așa cum n-a făcut-o nimeni până acum, toate acestea m-au schimbat, m-au făcut să-mi dau seama că exist. Că trăiesc. Că te vreau.
Il n'arrivera jamais, cet escalier.

*


Corrida, suicide, kamikaze. Sunt marele clovn cu un zâmbet larg, care încearcă să facă copiii să râdă, dar e demult pierdut în jocurile decadente ale adulților. Am pariat totul pe acest “Wicked Game”, și, iată, sunt pe cale să pierd. Da, e firesc, numai un reprezentant al speciei umane putea să aibă un asemenea orgoliu, o asemenea nebunie, de a paria totul la o masă de ruletă. De a crede în intuiție fără să sărute templul imaculat al dragostei. Eu și nenorocitul de inginer, jur că am să-i rup picioarele dacă am să-l întâlnesc vreodată.
A fi, a iubi, a muri... Câte puțin din toate, în fiecare zi, în doze bine măsurate. Rafale de vânt, tsunami, flăcări uriașe. Un destin care trebuia să se împlinească. O sentință. Un capăt al drumului, un punct terminus.
N-am să ajung niciodată acolo, nu în felul acesta, nu în jocul acesta, pentru că nu-l mai vreau, înțelegi că nu-l mai vreau, am început să plâng, clovnul se pregătește pentru ultima reprezentație, sfâșiat de durerea că va pierde totul, golit, palid, în transa dinaintea retragerii, voi păcăli aceiași copii încă o dată, apoi mă voi retrage singur, în încăpere, știind că totul s-a sfârșit, pentru totdeauna... Nu mai vreau, îmi neg propria viață, propriul eu, propriul show.
Am rezistat până acum, și iată, am clacat exact la sfârșit. Vei putea să te uiți la ultima scenă, vei putea privi cortina de adio? Nu vreau, nu pot să fac asta, dar de atunci, de când am fugit, numai asta știu să fac. De ce n-ai venit prima dată la întâlnire...
Am să-mi dau jos masca. E singurul lucru pe care-l mai pot face. Nu vreau decât să mă iubești, atât. Vreau ca atingerea ta să fie sinceră, sublimă, așa cum am visat la început. Vreau să-ți dăruiesc sufletul meu cel adevărat. Voi face orice ca să te aduc la viață, ca să nu mai trebuiască să mă ascund. Nu-ți cer imposibilul, acest miracol există încă de la începuturile lumii, Adam și Eva, Romeo și Julieta... e simplu, iubita mea, ridicol de simplu... Marea de trandafiri, timpul interzis al nisipului fierbinte le-am avut tot timpul în suflet, ca și tine, de altfel...
Numai asta ne poate salva, numai asta ne poate reda nouă înșine.
Plâng, iubita mea, plâng înaintea saltului mortal pentru că nu există durere mai mare decât să te pierzi pe tine însuți... și pe celălalt, care-ți era destinat... Să pierzi o lume întreagă din cauza unui gest... Voi sări, pentru că am stofă de erou. Dar îl urăsc pe acest erou, îți dau cuvântul de onoare că n-aș fi vrut să se nască niciodată.
Ce faci? Mi-ai dăruit atingerea aceea unică înainte să mă autodistrug, ți-ai recăpătat bucuria, feminitatea, eul... Ai înflorit din nou... Je t'aime, je t'aime, je t'aime...(7) De ce nu mi-ai spus niciodată, chiar niciodată că suntem pe aceeași scară?
Totul va fi din nou posibil, totul... Unul dintre noi trebuia s-o facă. Îți mulțumesc, nici nu știi ce ai făcut prin gestul tău, nici nu știi ce catastrofă ai evitat...
Desigur că eram pe aceeași scară...

(1) “Nu va ajunge niciodată, această scară rulantă”.
(2) “Mica mea floare de trandafir, nu va ajunge niciodată această scară rulantă. Nu mai ascultă de logica umană, de ferocitate”.
(3) «Sunt singur, prea singur într-o lume de infern».
(4) «Te iubesc, te iubesc, te iubesc. Nu va ajunge niciodată…».
(5) «Nu, nu s-a terminat».
(6) «Asta e cea mai tare, dar nu e o glumă, de data aceasta… »
(7) «Te iubesc, te iubesc, te iubesc… ».