stăteam ca proștii în bucătărie și nu știam de unde să ne începem
fumul dens mi se părea un fel de ceață dacă aș fi avut curaj te-aș fi luat de mînă
și ne-am fi aruncat în ea să nu ne dea nimeni de urmă cel mai mult regret lipsa mea de curaj în momentele mici care se rostogolesc și vin peste tine ca un bulgăre de zăpadă
îți mîngîiam gleznele și mă întrebam dacă urc pînă pe coapse e drept tremuram
capul meu era un carusel în care gîndurile urlau de emoție mi-am dat seama atunci că viața e o ciudățenie adică într-o zi poți însemna totul iar în alta nimic și ca să uiți un om nu-ți trebuie decît un alt om

nu ți-am putut spune atunci

doi oameni care se învelesc unul pe altul seamănă cu doi soldați care se ajută unul pe altul să iasă dintr-o tranșee ne și vedeam șchiopătînd încercînd să ieșim din întuneric
mintea mi-o lua razna închipuiam scenarii cu noi într-un spital militar eu dîndu-ți sîngele meu m-am trezit cu sînii tăi care-mi astupau gura ca atunci cînd pămîntul cade în bulgări
peste unul ce-a fost dacă moartea s-ar petrece în felul acesta n-aș mai găsi un sens să trăiesc

am înțeles într-un tîrziu că noaptea e anotimpul perfect pentru a uita și pentru a-ți umple plămînii cu aer ca și cum ai aduce apă proaspătă de la fîntînă gesturi comune înlocuiesc alte gesturi comune o sticlă de apă băută în toiul nopții poate apropia două trupuri mai mult decît orice tăcere

nu mi-a plăcut niciodată să mi se spună mulțumesc pentru că exiști te-am învățat
să nu mulțumești niciodată pentru ceea ce e firesc să lași lucrurile în ordinea loc adică paharul cu vin țigara patul nefăcut noi așteptînd dimineața cu nările dilatate că niște cai de curse nu dormi cu nasul în pernă ai să te sufoci îmi spuneai erai doar o voce care mușca din pieptul meu te mirai cît de tare îmi bate inima eu îți simțeam respirația ca un bandaj pe o piele cu arsuri de gradul patru

e plăcut să știi că ai un secret sub coaste că nebunia se-mparte la doi și lumea rămîne pe dinafară ca o studentă care pierde metroul tălpile noastre căutîndu-se confundîndu-se bucuria că nimeni nu știe ce minuni se petrec atunci cînd palmele își găsesc pieptul umărul meu amorțit peste el părul tău ca un cosaș nădușit ce-așteaptă prînzul

departe e granița firească a lumii sînt nopți care durează la nesfîrșit nici tălpile goale pe gresie nu mă aduc la realitate nici oamenii de pe stradă nici soarele zîmbesc retrăiesc aceeași noapte trupul meu e un pat puțin strîmb care mai păstrează urmele tale

mi-aș da toată viața și mîna cu care scriu pentru o singură dimineață în care să mă trezesc înaintea ta să te privesc să-mi fac din chipul tău borne pentru drumul acesta nebun femeia de peste noapte nu seamnă niciodată cu femeia de peste zi aș fi vrut să întru prin orbitele tale să văd ce visezi se făcea că eram căpitan de fregată și brațele tale un țărm la care-am ajuns cu briza nopții

cînd am plecat am vrut să te lipesc de perete să-ți mai simt o dată fierbințeala din coapse știam de pe-atunci că vor urma nopți polare în care voi aștepta să respir din nou somnul e doar o apă iar noi căutătorii de perle

m-am trezit în toiul nopții buimac și-am vrut să te învelesc soldatul a rămas speriat în tranșee