Marco privea pentru ultima dată palma proiectată în tabloul profilat în spatele umbrelor, deasupra șemineului. Era prea ștearsă pentru a-și da seama dacă îl durea maladiva stare a realității proprii. Liniile nu se mai vedeau. Se adâncesc in carnea pătată de cerneală. Marcela nu trebuie să știe. Cu un pic de loțiune cu aloe, mâna dreaptă va fi nouă. Se aruncă în patul mult prea îngust, învelindu-se în cearșaful împachetat dimineață de Marcela. Scos din mașina de spălat, împrăștie în aerul sufocant miros de lavandă înflorită. Mp3-ul acoperă zgomotul de la etajul doi.Vecinul, în același palton de ieri, își încheie nasturele, oprindu-se o clipă. Își întoarce privirea spre clădire.
Marco lasă firele subțiri să cadă printre degetele drepte, cu ochii închiși.Atinge cu palma lacul Cicoppi. Discuțiile din tramvai, fata cu ochii negri, lumina felinarului la intersecția cu bulevardul Ugo Martini se rătăcesc în ochii stinși.”Un pic de apă”.
Dacă ai ști, o Marco, că nu e amorțeală ci ești chiar tu, murind în palma rece care nu a atins-o pe cea a Marcelei înainte de a dispărea în agitația dimineții. E mâna care a dispărut în ochii tăi. Nu poți sa atingi fața adormită. Cearșaful sufocă trupul ghemuit care se ține cu ambele mâini de salteaua presată. Privește ceasul transpirat de sub mâneca stângă. Nu merge. S-a oprit în liniile palmei uscate, a săpat în țesutul viu înmuindu-l în picăturile sărate, strânse în jurul singurei linii vizibile. Mâna pe oglinda moartă. Adânciturile din palmă pătrund în sticla rigidă. Se prăbușește pe pardoseaua inegală printre bucățile aride. Oglinda nu-l privește în ochii transparenți, nu-i zâmbește când își potrivește cravata mult prea scurtă, nu-i citește scrisorile aruncate în grămada de foi absorbite de cerneală. Râde în fața unei palme orgolioase, condamnate să sfârșească lipită de o masă murdară, de o ceașcă îmbibată de detergent vâscos, acoperită de o mănușă de piele transpirată. Se privește în penumbra culorilor întărite pe pânza îmbibată de acril. Culege cioburile ascuțite. Palma sângerează. Ia pensula saturată de vopsea trăgând linii adâncite în suprafața întărită a tabloului. Se ascunde după straturi groase de mișcări confuze.
Marcela, cu ochii în palmele roșii, balansându-se în adierea vântului ce se strecoară printre materialul subțire, atârnat de-a lungul ferestrei stropite de picăturile de ploaie violente, îl privește ca o străină. Cuțitul lasă să se prelingă dâre de sânge mort.
E ora paisprezece, a unei după-amiezi de vară. Marcela își dă seama că tabloul îl vându-se pentru o nimica toată, comerciantului ambulant acum două zile. A dispărut mult prea repede. Înca îl iubește. Mașina de spălat s-a oprit. Împachetează hainele care miros a lavandă umedă.”Mâine trebuie sa îl întâlnesc pe Marco. Îl iubește pe Marco al meu. Ce frumos e Marco în acel tablou. Toți oamenii din oraș îl admiră.”