Este tîrziu la amiază, ultimele raze de soare se preling pe acoperișuri scăldînd casele amorțite într-o lumină leneșă și moale.
Ies pe stradă, îmi aprind o țigară, inhalez fumul aromat, mă lipesc de zidul cald și cu ochii închiși las liniștea serii să mă cuprindă.
Fac cîțiva pași, gîndurile le-am lăsat în cameră, vreau numai să văd, să aud, să miros.
Pășesc fără țintă, recunosc fiecare pom, chiar și pachetul de țigări, șifonat și aruncat la un colț se plictisește de ieri în același loc, merg mai departe... sînt împăcată cu mine și cu restul lumii.
Mă trezesc din îmbrățișarea serii, atenția mi-o atrage o fetiță pe treapta unei case, cu genunchii la gură și rochița în jurul gleznelor stă gînditoare, ( nu cred că are mai mult de cinci ani ) privirea pierdută undeva spre casele de pe cealaltă parte a străzii.
Puteai spune că doarme cu ochii deschiși.
Nu pare speriată și nici singură, nu are atitudinea unui copil fugit de acasă.
Dimpotrivă, pare senină și gîndurile care- i străbat căpușorul ondulat par vesele și frumoase,
din cînd în cînd zîmbește și în acel moment ochii mari și clari strălucesc umezi.
Mă așez lîngă ea, încerc să văd cu ochii ei,
casele dincolo de stradă par intr-adevăr fețe,
unele zîmbind, altele speriate sau încruntate, cred că ea le vede numai pe cele zîmbitoare.
Fără să se uite la mine șoptește cu admirație în glas...le auzi cum povestesc?...toată ziua stau de vorbă, trebuie numai să asculți bine și atunci le înțelegi limba...nu e greu, vorbesc aproape ca noi, numai la „ o” trebuie să fii atentă îl stîlcesc puțin.
Mă prefac că sînt numai urechi, nu vreau să-i stric jocul, aplec puțin capul ca și cum așa aud mai bine și trag cu coada ochiului la fețișoara ei.
Ea ascultă nemișcată, sprîncenele puțin ridicate, un zîmbet pe buzele fragede,o pictură scumpă într-un apus de soare.
Degetele cu unghiile roase strîng o cută în rochița șifonată și acum văd o lacrimă prelingîndu-se pe obrăjorii prăfuiți.
Stau nemișcată, răscolită de durerea ei, în speranța că nu este nimic grav.
Se scoală ca un om bătrîn proptindu-și pumnul stîng pe treaptă, rochița-i cade pînă la glezne.
Abia acum văd pantofii, mult prea mari pentru piciorușele subțiri, juliți la bot și prăfuiți... Aș vrea să o iau în brațe, să o alint, să-i dau toate comorile de pe lumea asta.... își șterge nasul cu dosul palmei, scoate un oftat în care toată durerea universului se oglindește și-mi întinde mînuța fără să ridice capul.
Hai să plecăm de-aici îmi spune zîmbind tristă.
Ce puteam să mai spun, am luat mînuța întinsă și am pornit încet, amîndouă tăcute și cu gîndurile duse...eu care lăsasem gîndurile acasă!!!
După un timp o întreb cu un ton ca și cum ar fi cel mai banal lucru de pe lume, cum o cheamă și unde stă.
O cheamă Lisa și acolo unde stă are tot timpul să se ducă.
Da...un copil rănit la suflet și un adult care cunoaște puțin legile!...oare ea știe că totul nu este așa de ușor cum pare?...cum să o fac să înțeleagă, nici eu nu vreau să o trimit acolo..... deși habar nu am unde!....
Amîn problema asta pentru mai tîrziu și aș vrea să aflu de ce a plîns. Încet aduc vorba despre casele vorbărețe și observ că am atins un punct dureros, ochii ei se tulbură din nou și îmi spune fără să o întreb.
Crezi ca se va face bine băiețelul?....
...unu și unu fac doi.... deci ea a auzit casele vorbind de un băiețel bolnav.... ciudat...o cred fără să clipesc, dacă mi-ar spune că după colț va apare un balaur scuipînd foc aș crede și asta, am intrat intr-o lume a ei, în care raționlitatea nu are loc în care ne regăsim din visele noastre din copilărie, ne regăsim nevinovați și invulnerabili față de lume.... îi răspund ca și cum aș cunoaște toată povestea...sînt convinsă că se va face bine, o să vezi în două trei zile se va juca iar pe stradă ( sperînd ca băiețelul despre care vorbește să nu fie în fașă )
Ea se luminează deodată la față și spune cu cel mai strălucitor zîmbet care l-am văzut....și eu cred asta, m-am rugat mult pentru el!!!
Răsuflu pe ascuns ușurată, nici eu nu știu de ce, pare atît de fragedă și în același timp atît de independentă în lumea ei, aș pierde-o la primul cuvînt nepotrivit, de abia am cunoscut-o și mă simt legată de ea și de soarta ei....Doamne - iartă!!...ce-i cu mine? .. cum să lungesc clipa asta?...o întreb dacă-i este foame, mi-am adus aminte de biscuiții din dulap, o întreb dacă vrea să mergem la mine în speranța că în felul acesta mai stă puțin.
Un pahar cu lapte, biscuiți dulci, care copil poate refuza?...poate nici unul în afară de Lisa.
Îmi răspunde gingașă și Doamne!...așa de dulce, nu-i este foame dar dacă vreau o pot conduce pînă la colț, este timpul să plece.
Fără să mai adun un gînd normal merg cu ea pînă la colț, o las cu greu din mînă, ea se întoarce și se depărteză încet în liniștea serii, rochița fluturînd pe gleznele subțiri pînă cînd mai văd doar o pată colorată ce încet încet dispare pe sub felinarele care încep să se aprindă.
Încă mai simt în palma încovoiată mînuța ei caldă și închid mîna cu speranța să păstrez un timp căldura ei.
Un gol nesfîrșit mă cuprinde, plutesc în el, îmi taie respirația, mă învîrtesc făra rost de două ori în același loc și o iau și eu încet spre casă. Intru în cameră,închid ușa, mă rezem o vreme cu spatele de lemnul rece, închid ochii și o chem în amintire ,... Lisa mică în rochița roz. Mă dezbrac cu gesturile obișnuinței și în pat încerc să-mi adun logica pierdută și să gîndesc iar cu claritate. Mulțumită de hotărîrea luată adorm repede abia așteptînd ziua de mîine.
Primele raze de soare ies și timide își întind degetele ascuțite și calde prin fereastă, caută prin cameră curioase și se lungesc obraznice pe pat, pe pernă și pe fața mea. De data asta le sînt recunoscătoare, m-au sculat dintr-un somn – nesomn, atunci cînd crezi că nu ai dormit deloc,atunci ai dormit cel mai adînc. Mă scol încet din pat și curajul de aseară mă lasă...unde să o caut?...ce șanse am să o mai găsesc ca ieri pe treapta unei case?..
La baie stau în fața chiuvetei, mă uit în oglindă, și nu văd decît o stradă lungă, un punct roz care se îndepărtează din ce în ce și eu nu am glas să strig.
Golul de aseară vrea să mă cuprindă din nou, mă grăbesc, beau în fugă o gură de cafea de ieri și cu regret iau doi biscuiți la mine. Pe stradă mă concentrez asupra drumului, nu iau aminte la nimic ce mi-ar putea distrage atenția. Am un singur țel: Lisa.
După socoteala mea ar trebui deja să fiu acolo dar nu văd nici o casă, locul de ieri este acum străin, vad numai iarbă,un parc mic cu trei bănci, un leagăn, în nisip uitate două forme de prăjituri din plastic colorate,o lopețică...
Mă opresc dezorientată, dar pe cealaltă parte a străzii cred să recunosc casele vorbărețe.
Traversez strada, mă uit la ele cum stau tăcute, unele au încă ochii închiși, încerc să ascult dacă vorbesc între ele dar nu aud nimic.
Îmi iau inima în dinți și sun la o ușă la întîmplare. După un timp aud o cheie cum se întoarce în broască, ușa se deschide cam de o palmă și o femeie tînără, obosită dar cu trăsături frumoase și ochii mari se uită la mine întrebătoare.
Nu sînt pregătită pentru un pretext așa că îi spun ce caut, uitînd să mă scuz, atentă doar la răspunsul ei. Femeia se uită îndelung la mine și eu mă repet ca un papagal nervos, ecoul mă îngînă zburînd pe lîngă urechile mele pe stradă. Ea deschide mai mult ușa, se înfășoară în halatul subțire și-mi spune să intru.
Un miros de oțet amestecat cu alte mirosuri, spirt, desinfectant, mă întîmpină în hol, ea îmi face semn spre bucătărie îmi oferă un scaun și o cafea.
Se scuză un moment și dispare ușor pe ușă...mă uit în jurul meu, totul este curat, pe chiuvetă un lighean mic cu oțet cred, alături o sticlă verde cu o etichetă spălăcită pe care descifrez „ spirt natural” (acum știu de unde vin mirosurile ) sub fereastră pe calorifer întinse două prosoape ude, pe un perete o ramă albă, în ea prinse cu pioneze fotografii, cele mai multe cu un băiețel cu ochii mari,el pe o bicicletă cu trei roți,el pe treapta casei cu mînuțele între genunchi și în pantaloni scurți,el la masă cu o ceașcă mare în mînă rîde știrb cu o mustață albă de lapte, deasupra ticăie un ceas.
Prin perdeluțele albe soarele aruncă dungi pe podeaua veche dar curată.
Aud glasuri și pași, mă așez pe scaun și suflu ocupată în cafeaua fierbinte.
Ea intră în bucătărie cu un băiețel în brațe, ochii mari și somnoroși mă privesc curioși apoi întoarce capul și-și bagă obrăjorii roșii la gîtul mamei. Se așează cu el în brațe, el se cuibărește ca un cățeluș în poala ei și ascunde fața sub brațul ocrotitor.
Zîmbind fericită și mîngîindu-l pe spate ea îmi spune încet cît de bolnav a fost Tim, trei zile a avut febră mare dar azi noapte a scăzut febra și a dormit pentru prima oară mai bine.
Mă uit la ea și totul este atît de cunoscut, nu mă simt străină la masa din bucătărie dar nu vreau să îi răpesc timpul, mă uit întrebătoare și ea își aduce parcă aminte de ce mă aflu acolo.
Da...îmi spune puțin încurcată, ați întrebat de casa de peste drum...a fost într-adevăr o casă acolo, sînt ani de zile de atunci, eu eram mică cam la vîrsta lui Tim, casa a ars pînă la temelii, acum s-a construit un parc și Tim se joacă des acolo.
Dezamăgită îmi dau seama că nu mai are rost să stau, mă scol și îi mulțumesc pentru cafea.
Ea rupe un petic de hîrtie dintr-un caiet scrie pe el numărul de telefon, și-mi spune cu un gest, mie foarte cunoscut,dacă mai vreau să aflu ceva o pot suna oricînd.
Ies pe stradă, mai arunc o privire spre parc și o iau spre casă convinsă că am încurcat străzile.
Bag mîinile în buzunare și pășesc încet pe gînduri întrebîndu-mă unde aș mai putea să o caut.
Printre biscuiții sfărîmați dau de bilețel, îl scot și arunc o privire nepăsătoare pe hîrtia șifonată. Lîngă numărul de telefon, stă scris cu litere cuminți numele....Lisa.