fragment 2
Vantul a incetat sa bata. Marea se schimba. Catargul dintre cele doua avamposturi s-a rupt. Ratacim pe cai aliniate de-a lungul stelelor, insa drumul nu pare a fi niciodata intreg. Se frange. S-a rupt doua rindele in urma, iar acum se frange sub noi. Cu mainile ridicate spre cer ne agatam de scarile ce coboara din nori de vata de zahar. Nu inteleg de ce am ajuns sa urcam, insa acum mancam din ei cu foame. E o foame nascuta din interiorul mintii noastre si pare a nu se satura. Incep sa moara. Acum stiu.

Am descoperit in sfarsit versetul ce stapaneste aceasta lume. Blestemul acesta il foloseam si noi cand am construit Babilonul. Ploua cu datini... Vorbim toti la fel?

Ne-am otravit de unii singuri, fara a da crezare propriilor credinte. Foamea ne-a ucis pe rand! Cu o ultima sfortare am taiat si celelalte catarge, facand o pluta. Incercam sa ne salvam? Ne avantam in necunoscut. Incercam sa... Ridicati panzele. Vantul bate spre nord! Si pornim. Drumul e curat... Are sa fie curat pentru o vreme.

&

Naama fu trezita de videoefon in miez de noapte. Il cautau pe Nio. Nava era in sfarsit gata de lansare. Reusisera sa treaca in sfarsit de birocratii ce ii impiedicasera pana atunci mai mult decat reusisera sa impiedice desfasurarea fortelor naturii. Toate cele trei mari confederatii ce participasera la proiectul Merlin III ajunsesera la o intelegere privind ceea ce aveau sa obtina de pe urma acelei expeditii. Un zambet imens se nascuse pe pe fata barbatului, insa disparu imediat ce intalnii privirea Naamei. Ea avea sa ramana pe Pamant.

Bagajul fu facut, fara ca vreunul din ei sa vorbeasca. Poate ca, intr-adevar nu mai era nimic de spus. Subiectul fusese atat de discutat incat orice intoarcere la el ar fi provocat prea multa durere pentru amandoi. Renuntasera de mult a-l mai discuta. Tacerea incepuse sa devina apasatoare cand bagajul paru a fi aproape gata. Cu lacrimi in ochi, femeia lua ultima camasa a barbatului, o impaturi si o aseza in geamantan. Gata. Totul era asezat. geamantanul inchis si dus pana la usa, zambetul fiecaruia zavorat dupa usi groase, ce pareau a nu se mai deschide curand. Va lipsi mult timp. Nici el nu stia cat va lipsi, si mai ales, daca se vor mai intoarce. Acela avea sa fie destinul lor.

&

- Capitane, e timpul.

Nio, intoarse capul spre el si aproba din priviri. Se aseza la locul sau pe puntea de comanda si dadu semnalul pentru iesirea din docuri.

- Cu Dumnezeu inainte... Fie sa fim aparati de maretia si intelepciunea Sa.

Stia ca nu era un lucru prea intelept sa vorbeasca despre Dumnezeu la bordul navei, insa acele cuvinte nu si le putu stapani. Oamenii ii cunosteau ingrijorarea. Cu multi dintre ei lucrase la proiectarea si constructia navei, multi il cunosteau mai bine decat, poate, pana si prietenii sai cei mai apropiati. Erau, de fapt, un fel de a doua familie pentru el. Da. Asta erau. Spera ca cei de alte religii l-au inteles, si privi in tacere cum nava se deplasa catre iesirea din statia orbitala, cu destiantia... „Acolo undeva...”

Scopul declarat al acelei expeditii era sa gaseasca un nou Pamant.

&

- Noe, am hotarat asupra oamenilor tai.
- Te ascult, Domnul meu.
- Te vei despartii de ei, Noe. Daca vor reusi sa supravietuiasca timp de 19 ani, in deriva, atunci vor trai mai departe fericiti si fara de prea multe griji. Daca nu, regatul Meu e indeajuns de incapator si pentru ei.
- Doamne, nu esti prea dur cu ei?
- Si asta a fost ideea ta, iti aduci aminte, Noe?

Noe tacu. Ce putea spune?