Lampa modernă din tavan aruncă o lumină crudă și îmbracă pereții goi într-o culoare străvezie și rece. Podeaua din lemn de culoarea mierii lucește curată, împrăștiind un miros de ceară și în mijlocul camerei visează un covor tocit de vreme.
Peste tot reviste, ziare împrăștiate citite și aruncate în grabă cu foile șifonate și desfăcute.
La un colț, între fereastră și perete zbîrnîie un acvariu și doi pești aurii se uită cu ochii bulbucați și curioși prin sticla groasă ca la televizor.
În alt colț un copil în genunchi încearcă stîngaci la o măsuță scundă să construiască un turn din cuburi colorate.
Mă plictisesc pe un scaun incomod, număr și sucesc pentru a suta oară nasturii de la bluza nevinovată.
În fața mea ca vrăbiile pe gard fețe la fel de plictisite, fiecare încearcă să privească nepăsător la peretele gol din față.
Cîteodată un hmmm...înăbușit sau un strănut discret întrerupe liniștea nedorită.
Foșnet de hîrtie, o privire scurtă aruncată ca din treacăt pe deasupra ziarului, un căscat pe furiș, un pacient nou care intră timid, șoptind în barbă un bună ziua, se așează pe colțul scaunului în speranța să nu atragă prea mult atenția, totul mă adoarme....o oboseală grea mă cuprinde și nu pot să lupt contra ei.
Îmi schimb poziția, pun coatele pe genunchi, proptesc bărbia în palme și mă apuc să număr pe sub sprîncene picioarele din fața mea...
Le schimb pantofii în gînd, le schimb poziția de la dreapta la stînga și invers, încerc să ghicesc cum arată picioarele, cu unghii curate, lungi sau tăiate, precis sînt și pe undeva găuri în ciorapi, gîndurile se rotesc din ce în ce mai leneșe în jurul picioarelor, pantofii se mișcă au o viață a lor.... mă opresc și-mi fixez privirea pe covor.
O floare, un segment, o ghirlandă, un drum încurcat printre flori și frunze moarte, la capăt un pom, coroana se întinde peste tot covorul și de abia acum observ frunzele legănîndu-se, toate îmi fac semn, flutură și mă cheamă, las monotonia camerei și cobor pe pajiștea răcoroasă.
Prin iarba înaltă pășesc spre pomul din mijlocul poienii lăsînd în urma mea o cărare de maci cu petale moi, levănțică zbîrlită și cicoare atît de albastră că mă dor ochii. Mă apropii de pom și cu mîna streașină la frunte încerc să-i văd vîrful.
Îi dau înconjor și la tulpina lui groasă zăresc o fată stînd pe iarbă și uitîndu-se în depărtare. Părul lung și des are culoarea prunelor coapte iar rochia albă se mulează moale pe corpul ei puțin aplecat.
Tușesc discret în pumn dar ea nu pare mirată că apar din nimic.
Întoarce puțin capul și se uită la locul liber de lîngă ea ca și cum mi-ar face o invitație mută. Privesc locul liber și de abia acum realizez, locul acela a fost dintotdeauna al meu dar mi-a trebuit mult timp se pare să ajung acolo.
Mă așez, ea întinde o mînă și-mi arată în depărtare ceva cunoscut, atît de cunoscut că-mi dau lacrimile.
Cîmpia verde se întinde lin ca un covor moale iar la capăt începe un deal mic plin cu tufe galbene, apoi iar o cîmpie verde...în mijlocul ei se află un pom mare cu o coroană stufoasă, la poalele pomului stă o fată în rochie albă, lîngă ea stau eu și fata arată cu brațul întins undeva în dapărtare....
iar o cîmpie, un deal cu tufe galbene, o cîmpie cu un pom mare și la poalele lui o fată în alb, eu........
totul se repetă ca într-o oglindă pînă nu mai văd decît un punct mic și alb, amețeala mă cuprinde, nu îndrăznesc să mă mișc ,
orice mișcare o văd la pomul celălalt și celălalt și..cel.......
Aș vrea să vorbesc dar vraja este atît de deplină, nu trebuiesc cuvinte sau explicații, undeva în mine știam de acest loc, l-am văzut în visele mele, m-a petrecut ani și mi-au trebuit ani să-l găsesc.
Ea se reazemă de copac, pune mîinile ușor în poală într-o așteptare resemnată.
La orizont apar din nimic nori zdrențuiți, se înfășoară și rotesc ca un covor uriaș luînd cu ei cîmpiile, pomii noștrii și rulîndu-le în sulul lor se apropie de noi.
Închid ochii și cu mîinile pe față încerc să mă apăr de vîrtejul ce vine să ne înghită.....
fata mă ia de mînă și ne cufundăm împreună într-o ceață plăcută, o liniște deplină îmi închide urechile.
Înăuntru lor este cald și moale, mă simt ușoară, am știut întotdeauna că norii sînt moi,
vata albăstrie mă mîngîie, mă acoperă, mă ocrotește și-mi dăruiește uitarea.
Plutesc prin ea, sulul uriaș se rostogolește mai departe și la capătul lui printr-o lumină argintie dispar cîmpiile și dealurile cu flori galbene.
Deschid ochii cu o dorință iresistibilă să gust vata de zahăr din bîlciurile copilăriei mele.
Aud șoapte, pași ușori, aștept și simt cum lacrimile îmi curg din colțul ochilor pe obraji se preling pe lîngă urechi și se adună pe pernă, nu pot să le șterg, nu știu unde sînt mîinile, doar norul mă încălzește și freamătă monoton și ușor deasupra mea.
Cineva se apropie, o fată în halat alb, părul lung și des are culoarea prunelor coapte, îmi zîmbește dulce, cu o batistă moale îmi șterge lacrimile curse și pentru prima oară o aud în sfîrșit cum îmi șoptește cu miros de levănțică....te-ai întors!?!?........