Priveau spre viitoarea lor casă. Tânăra doamnă se sprijinea pe brațul lui. El îi zâmbea. Puțini ar fi dat deoparte comfortul orașului, miile de oportunități pe care le oferea, acțiunea, agitația, oamenii, pentru un loc tăcut și izolat ca acela. Nici locuitorii satului din apropiere nu treceau decât arareori pe acolo. Dar cei doi soți erau mulțumiți. De asta și aveau nevoie. Liniștea apăsătoare din locuința lor anterioară a sădit în ei dorința de și mai multă liniște. Nu aveau copii. Și nici nu vor putea vreodată să aibă. Cu un gest ferm, medicul a tăiat și ultimul fragil fir de speranță. Prietenii încercau să îi consoleze. Erau invitați la petreceri, în discoteci, la festivități, peste tot unde forfota, beția și veselia din jur ar fi golit mintea de gânduri. Și totuși efectul a fost contrar. Cei doi s-au prăbușit sub un morman de intenții bune iar orașul și prietenii deveniseră doar un val vijelios de zgomot, energie și nonsens. În cel mai deplin secret și-au făcut bagajele și au plecat, fără a se gândi măcar o clipă la ce vor simți ceilalți când vor afla. Nu mai conta. Era o lume căreia îi puseseră un lacăt gros și greu și o încuiaseră fără urmă de îndoială, așa cum deschideau acum ușa casei recent cumpărate.
Era o clădire destul de veche. Un adevărat hotel pentru păianjeni. Un șoricel trecu grăbit peste pantofii bărbatului. Din tavan se mai scurgea uneori câte un șuvoi subțire de nisip. Pereții păreau jupuiți. Iar în gropile din podea, sub razele calde de soare ce intrau prin găurile din zid și prin spărturile ferestrelor murdare începuseră să crească timid mici arbuști. O adevărată ruină. Ca și sufletul lor. Și prin munca istovitoare de a repara, unde se putea, casa, sperau să se ascundă, măcar un timp, de propriile lor gânduri.
Erau tineri și harnici. În mai puțin de o lună clădirea era de nerecunoscut. Se așezară ca-n prima zi la câțiva metri de intrare și o priveau cu admirația pe care o au părinții în ochi când aranjează gulerașul copilului în întâia zi de școală. Casa era rodul efortului lor comun - ceva ce realizaseră împreună - și asta îi bucura nespus. Și-au zâmbit cu tandrețe și au intrat.
Însă orice copil are și momente de neascultare, uneori necăjindu-și amarnic părinții.
Casa arăta bine. Fusese grijuliu reparată. Și se înfățișa curată și fără urmă de probleme atunci când ei se pregăteau să plece în vreo mică excursie de 2-3 zile pe muntele din apropiere. Dar la întoarcere... Un perete avea tencuiala dată jos, un altul era crăpat, tavanul avea pete de igrasie, acoperișul era găurit iar unele uși erau scoase din balamale. Prima oară când au văzut asta s-au cutremurat de groază și au chemat poliția rurală. Însă după ce aceștia le-au inspectat locuința, s-au întors încet spre mașina, recomandându-le cu prefăcută politețe în glas că nu pe oamenii legii ar fi trebuit să-i cheme ci, eventual, pe niște zidari sau tâmplari. Inițial cei doi soți s-au enervat de sincera indiferență a polițiștilor. Însă apoi au văzut că totuși lucrurile erau la locurile lor nemișcate. Doar casa însăși părea că fusese afectată. Cei doi au făcut reparațiile necesare. Iar când după o nouă scurtă excursie pagubele s-au repetat, cei doi au pus întâmplarea pe seama vechimii casei. Dar ei o reparau și o îngrjeau mereu, căci era a lor, era în grija lor comună.
Când însă, într-o zi, tânăra soție a venit acasă în brațe cu un pui de cățel, soțul l-a adoptat imediat cu bucurie, căci în sfârșit o ființă mică și zglobie avea să umple obișnuita lor liniște cu viață. Cei doi nu se mai ocupară atât de mult de casă. Uneori o crăpătură în perete ori o pojghiță de vopsea desprinsă rămâneau neobservate chiar câteva zile. Nici cedarea subită a unor plăci din parchet nu a fost tratată cu promptitudinea cu care ar fi fost reparată înainte. Cei doi se jucau cu micuțul cățeluș și adeseori amânau îndătinatele operațiuni de restaurare a casei. Curând, subtile manifestări de gelozie apăruseră asupra lătrătorului nedorit. Fărâme din tavan îi cădeau în castronelul cu mâncare, mici pietricele se desprindeau noaptea lovindu-l în somn, o ușă sub probabila forță a vântului se închise cu putere exact când micuțul trecea pe acolo, lovindu-l peste botic și dându-l de-a rostogolul vreo doi metri. Dar cățelușul simțea și răspundea pe măsură. Lătra la pereți, lătra la scări, lătra și la podea spre îndreptățita mirare a celor doi soți. Însă asta nu făcu decât să le sporească grija asupra suferindului micuț. Gelozia casei păru să crească, mai ales odată cu discuțiile din ce în ce mai dese între soți cum că poate vechiul imobil nu îi priește proaspătului membru al familiei și o nouă schimbare de domiciliu era luată în calcul. O treaptă a scării se desprinse lăsându-l să cada pe cățeluș de la o înălțime destul de mare. O fereastră se sparse chiar peste el provocându-i tăieturi serioase. Podeaua cedă trimițându-l direct în beci, unde cei doi soți nu l-ar mai fi găsit dacă nu erau schelălăielile lui îngrozite. Ostilitatea casei continuă până într-o zi când un perete menit să-l mai turtească un pic pe intrusul cu blană se prăbuși peste tânăra doamnă. Ea scăpă cu răni ușoare, însă petrecu o vreme în pat din cauza durerilor. Astfel, un oarecare interval de liniște succedă evenimentul, precum tristețea unui copil retras în camera lui, rușinat de groaznica-i faptă. Și totuși dovezile de iubire față de cățeluș creșteau din partea celor doi soți, iar casa era aproape ignorată. Cățelușul era din ce în ce mai neliniștit. Într-o zi dispăru. Îl căutară în casă, în împrejurimi, la vecinii mai îndepărtați, în pădure, peste tot, tresărind la fiecare șuierat al vântului ce se asemăna cât de cât cu un scheunat. Mort sau viu, era de negăsit.
Cei doi plânsera amarnic dispariția cățelușului. Așteptau cu zadarnică speranță sa apară vesel dintr-un colț, ori să sară poznaș din tainica-i ascunzătoare. Cumva asta îi făcuse mai apropiați unul de altul și din nou mai atașați de casă. Reparațiile reîncepură. Era un mod de a petrece timpul care ocupa complet mintea și sufletul. Lucrau neîntrerupt, iar seara se prăbușeau într-un somn fără vise.
Apoi reveni în cugetul lor ideea de a se muta. Poate amintirea zglobiului ghemotoc pufos era prea puternică. Poate era nevoie din nou de o schimbare. Poate cumva în subconștientul lor apăru timid ideea că locul în care se aflau nu era ceea ce părea a fi...
Planurile de mutare păreau a fi rostite din ce în ce mai serios. Casa din nou începuse să se degradeze, dar nu mai era băgată în seama iar acum nici nu mai exista vreun cățeluș vioi care să poarte vina. După mai multe zile de indiferență din partea celor doi soți, zile în care el se ducea pănă în sat pentru a da câte un telefon ori pentru a lua câte o scrisoare ce conținea oferte imobiliare, accidentele reîncepură. Dar de data asta erau chiar asupra tânărului cuplu. Primele semne de ostilitate din partea casei erau ușoare ca și în cazul cățelușului la început. Erau mai mult deranjante decât provocatoare de răni. Dar în scurt timp crescură în intensitate. În fiecare noapte cei doi tresăreau din somn din cauza bocăniturilor în pereți și tavan. Și o turmă de elefanți alergând pe un parchet vechi ar fi fost mai silențioasă. Ușile și ferestrele erau neascultătoare, se deschideau și se închideau după bunul lor plac. Bucăți de podea se ridicau subit făcându-i pe cei doi să se împiedice în mers. Lucrurile erau mutate, dezordonate. Hainele păreau tăiate cu foarfeca. Desene ciudate se conturau pe pereți. Iar apoi mâncarea abia gătită lăsată numai câteva clipe neobservată, era găsită de cei doi pe jumătate consumată și împrăștiată pe masă și scaune.
Această revoltă copilărească era un adevărat coșmar pentru cei doi. Nu-și mai puneau întrebări ca la început. Nu mai conta de ce se petrecea ceea ce se petrecea. Știau doar că trebuie să plece cât mai curând de acolo.
Dimineața mult dorită sosi. Se așteptau ca bagajele făcute în timpul nopții să fie desfăcute și împrăștiate ca de obicei. Dar nu erau. O liniște înfiorătoare domnea în casă. Nimic nu se mișca, totul rămânea așa cum era pus. Ea pregăti micul dejun înainte de drum. El o chemă să o întrebe ceva. Tartinele rămaseră nesupravegheate pe masa din bucătărie. Când cei doi intrară una dispăruse și o alta era mușcată pe jumătate. Cei doi s-au strâns în brațe tremurând. Părea că iar a început. Și totuși... ea fu cea care observă o umbră tremurătoare după bufet. Era scuturat de suspine. Plângea. Un copil.
Era murdar și plin de răni. Pe mână avea urme de unt și firimituri. Când cei doi s-au apropiat, nu a avut curajul să se uite spre ei. Ea l-a luat de mână și l-a tras cu blândețe spre baie. Copilul nu s-a opus. A fost spălat iar rănile i-au fost bandajate. Apoi l-au îmbrăcat cu o cămașă care îi ajungea până la călcâie. Fără vreun cuvânt, soțul a plecat grăbit în direcția satului să cumpere niște hăinuțe potrivite. Soția, în timpul acesta, i-a mai pregătit ceva de mâncare și apoi l-a culcat pe micuț într-un culcuș făcut pe canapea.
Bagajele fură desfăcute iar lucrurile repuse la locul lor.
Nici unul din ei nu a comentat de unde a apărut copilul. Nici unul din ei nu l-a întrebat pe micuț care era legătura lui cu casa. Poate că în adâncul sufletului lor știau, poate că nu... Se purtau natural, ca și cum băiețelul găsit tremurând în bucătărie le-ar fi aparținut dintotdeauna. Un copil... Copilul lor.
Dar satul aflase de comportamentul ciudat al casei. Iar apoi faptul că tânărul bărbat cumpărase niște hăinuțe pentru un copil cam de cinci anișori, refuzând să dea vreo explicație, iscă și mai multă nedumerire. Oamenii începură să se uite curioși spre vechea casă. Dădeau mereu târcoale zonei. Așadar nu durase prea mult timp până să fie observat noul locatar.
Prea bine se cunoaște că oamenii de la țară sunt mai superstițioși. Bătrânele au clătinat amărâte din cap când tânărul cuplu s-a mutat în casa aceea veche cu o istorie îndoielnică. Apariția copilului iscă o adevărată panică în sat. Fiindcă... ei... ei știau... sau dacă nu știau, oricum... bănuiau... cine era cu adevărat copilul...
O vreme mai îndelungată, poate din teamă, ori poate din nehotărâre, au lăsat familia în pace. Noii părinți își iubeau copilul și continuau să respecte tacita înțelegere de a accepta lucrurile așa cum erau. Nici unul din ei nu dorea să știe de unde provenea micuțul, care erau adevărații săi părinți, de ce deja după atâția ani nu crescuse nici măcar un pic, de ce nu vorbea niciodată, ori multe alte lucruri ce ar fi părut de neînțeles. Dar satul își punea întrebări. Și deși îi evitau cât mai mult cu putință pe cei trei, îi țineau sub cea mai strictă observație. Planul deja era făcut.
Curând un bătrân își făcu apariția în sat. I se dusese vestea că știa a alunga spiritele rele. Iar, la venirea lui, întreaga suflare a restrânsei comunități îl întâmpină cu nădejde.
În acea dimineață copilul fusese extrem de agitat. Ea îl ținea în brațe și îl legăna ușor, în timp ce soțul ei lucra cu migală la un avionaș de lemn aproape gata. Deodată se auziră niște zgomote puternice. Sătenii îi strigau să iasă afară. Ea și-a luat îngrozită copilul în brațe și l-a sărutat pe creștet, apoi l-a ascuns bine într-un ungher al casei. Trebuiau să li se înfățișeze. Știau asta. Altfel oamenii ar fi intrat oricum cu forța în casă. Cuplul a deschis ușa și atunci tăcerea s-a așternut. Apoi bătrânul a pășit în față:
- Copilul acesta nu vă aparține. Și-a pierdut părinții cu multă vreme în urmă. Lăsați-mă să-l văd. Trebuie trimis acolo unde îi este locul.
Tatăl, înfuriat la auzul acestor vorbe, se năpusti asupra bătrânului. Însă țăranii îl împrejmuiră și îl imobilizară cu repreziciune. Avionașul de lemn pe care încă îl mai ținea în mână se rostogoli pe jos. Ea plângea și implora. Îi era frică pentru micuț. Îi era frică pentru soțul ei. Poate că îi era frică și pentru ea.
Atenția bătrânului însă se îndreptă către ușa casei. Începu niște invocații ciudate. Cei doi soți priviră în acea direcție și spre durerea lor văzură băiețelul tremurând pe prag. Ieșise din ascunzătoare. Vocea bătrânului îi făcea rău. Plângea, țipa, pielea începuse să îi crape. Apoi păru că-și pierde consistența devenind o ceață grea și sufocantă ce începu să crească și să se întindă, peste oameni, peste casă, peste sat. Se risipi în aer și pieri cu un ultim suspin. Avionașul de lemn dispăru și el fără urmă. Curănd sătenii se grăbiră să părăsească locul. Bătrânul îi privi cu milă pe cei doi soți apoi se îndepărtă și el. Foștii părinți zăceau nemișcați pe iarbă. Casa nu mai avea să îi trezească în ciocănituri nocturne, nici hainele nu se vor mai împrăștia neatinse de nimeni pe podea, mâncarea va rămâne intactă când nu e supravegheată... iar ei... ei erau din nou singuri. Ușa se închise în urma lor.
Nimeni nu îi mai văzu prin sat. Din când în când câte un curajos privea din depărtare spre ferestrele casei încercând să zărească ceva. Lucrurile celor doi păreau să se găsească în continuare în interiorul clădirii, dar ei nu-și făcură apariția nici măcar o dată după incident. Curând locul fu complet evitat iar plante sălbatice îl năpădiră. O încâlceală de tulpini, rădăcini și frunze s-a întrupat ostilă pe locul vechii case păstrându-i liniștea și izolarea pentru veșnicie...