Felinarul din fața ferestrei aruncă o lumină palidă iar fulgii argintii dansează în jurul becului ca apoi să dispară în întunericul străzii. Cu lumina stinsă stau la geam, țin scrisoarea în mînă, încerc să număr fulgii jucăuși dar gîndul îmi zboară departe, la miros de vară, la picioare goale arse de soare, un zîmbet nevinovat, o cămașă decolorată, o mînă stîngace ce se șterge la nas.... Aud zgomotul roților și mă cobor deplin în amintiri scumpe....
Cu nasul lipit de geam încerc să număr pomii ce saltă repezi prin fața ferestrei. În depărtare pădurea unduie leneșă și din cînd în cînd se ascunde după un deal.
Firele de telegraf aleargă besmetice de-a lungul drumului și petrec trenul în goana lui năucă.
Cîmpia tunsă își numără resemnată căpițele de fîn și un pîrîiaș zglobiu îi mîngîie rănile. La marginea drumului un băiat cu părul de culoarea spicelor coapte și-a dezbrăcat cămașa și o flutură voios prin aer.
Pantalonii largi sînt legați cu o sfoară la brîu, picioarele goale arse de soare sînt prăfuite și zgîriate. Un cîine mare roșcat sare vesel pe lîngă el și încearcă să-i prindă cămașa.
Un fluierat strident, un scrîșnet de roți mă anunță că intrăm în gară. Vagonul se mai scutură puțin ca apoi să se oprească cu un oftat.
Mă sprijin cu genunchii de banca de lemn și cu amîndouă mîinile trag geamantanul greu din plasa de deasupra capului. Ies pe culoarul strîmt și împiedicîndu-mă mereu de valiza grea mă îndrept spre ieșire. Împing cu umărul ușa înțepenită și cobor cu atenție scara de metal. Peronul pustiu se topește sub razele fierbinți. Mă așez pe geamantan, soarele este exact deasupra mea, lumina fierbinte mă arde și ochii îmi lăcrimează.
Cu buzele uscate scormonesc nervoasă în geantă după ochelarii de soare.
Trei vagoane mai în față conductorul într-un maiou transpirat fumează o țigară cu brațul sprijinit pe geamul deschis iar șeful de gară cu o șapcă roșie trasă pe frunte gesticulează cu fluierul atîrnat de un șiret și ciocăne cu degetul pe ceasul de la mînă.
Miroase a pietre și metal încins.
După colț apare băiatul ce l-am văzut din tren, din mers își îmbracă cămașa decolorată și cîinele roșcat tropăie fericit pe lîngă el.
Se apropie cu un zîmbet timid în colțul gurii, cu dosul palmei se șterge încurcat pe sub nas și se oferă să-mi ducă geamantanul. Mă uit la el, calculez în gînd cam cîți metri ar putea corpul slăbuț să care geamantanul greu și mă mir în sinea mea cum de nu-l ard tălpile goale pe asfaltul fierbinte.
Ca și cum mi-a ghicit gîndul, sare de pe un picior pe altul și le ascunde în umbra cîinelui. Îi răspund că geamantanul o să fie dus de cineva la hotel și îi propun să-mi arate drumul în oraș. Aranjasem înainte cu șeful de gară ca geamantanul să rămînă la el o vreme.
Băiatul se întoarce pe călcîie și-mi spune peste umăr să mă țin după el.
Îl urmez cu greu pe tocurile mele înalte și mă uit cu jind la picioarele lui goale ca mai tîrziu pe ulița pietroasă chiar să-l invidiez..........
La marginea drumului, înconjurată de un gard mic văd o statuie frumos cioplită din lemn; Maria privește gingașă pruncul din brațe iar poalele rochiei sînt acoperite cu flori din plastic. Lumînări lungi subțiri și galbene sînt înfipte de jur împrejur în ghivece cu pămînt.
Ajungem la o gîrlă, apa argintie saltă murmurînd printre pietrele lucioase. Băiatul caută o piatră subțire și îndemînatic, cu o mișcare din șold o aruncă în apă. Piatra sare de trei ori pe suprafața apei și se scufundă cu un zgomot de dop de sticlă. Traversăm gîrla pe un pod mic, bîrnele sînt rupte, pe alocuri lipsesc, sărim din colț în colț și în gînd mă felicit că nu am luat geamantanul cu noi.
Orașul în care intrăm este un sat ceva mai mare, casele albe date cu var se odihnesc cu obloanele închise în zăbușala prînzului. Ajungem la un fel de piață, o biserică mică cu două turnulețe păzește casele din jurul ei.
În mijlocul pieței un stejar falnic dăruiește umbră, sub el patru copii desculți se joacă cu pietre. La apariția noastră se opresc din joacă, ne urmăresc cu ochii mari, cel mai mic dintre ei cu burtica goală uită degetul în nas cînd vede tocurile mele.
Vizavi o casă mai mare cu trei trepte arată mîndră deasupra ușii o reclamă de tablă pe care cu litere cojite scrie Pe si - C la iar pe ușă atîrnă un carton strîmb „ Bodegă”
Pe treapta de sus un bătrîn la umbră și-a rezemat capul de zid și doarme cu gura deschisă. Toiagul lung îl ține între genunchi, în vîrful lui și-a agățat pălăria veche care se rotește din cînd în cînd suflată de vînt. Cîinele se lungește gîfîind alături de el iar noi intrăm în bodega întunecoasă.....un miros de vin amestecat cu miros de tabac și flori uscate ne întîmpină la intrare.
De-a lungul ferestrei se întinde o bancă lungă și îngustă iar in fața ei o masă de lemn cu pete rotunde și arsuri de țigări.... o altă masă singură într-un colț, pe ea o vază verde cu flori din plastic.
Pereții afumați sînt decorați cu potcoave, cîteva fotografii înrămate cu oameni veseli, probabil mai „marii satului”atîrnați la loc de cinste.
Ghidul meu blond strigă un hallo și după o perdea din spate iese un bărbat mai mult gras decît solid, cămașa deschisă în față arată la sub brațe pete mari întunecate.
Bună Nico, spune uriașul, cald he ?.......
știi ceva?....doamna îți face cinste cu un Pepsi și eu îi fac dînși cinste cu un pahar cu lapte bătut... se întoarce la o ladă mare din colț, ridică capacul, pescuiește printre cuburile de gheață o sticlă aburită de Pepsi.....mai scoate o sticlă burtoasă, două pahare și toarnă într-unul laptele gros .
Nico ( în sfîrșit i-am aflat numele ) strălucește cu toată fața, renunță la pahar și cu ochii închiși savurează lichidul dulce din sticlă.
Eu îmi beau laptele prescris și mă întreb ce poate fii atît de bun la un Pepsi.
Laptele este un vis, boabe grase acrișoare le strivesc cu limba și mă răcoresc imediat.
Întreb unde pot închiria o cameră, convinsă de inexistența unui hotel.
Uriașul stă puțin pe gînduri, se uită la Nico și-i spune să mergem la Maria de sus, ea are întotdeauna ceva liber.
Vreau să plătesc laptele dar mi se răspunde; este cinstea casei pentru oaspeții noi veniți.
Ies din nou cu Nico în cuptorul încins, cîinele somnoros se ridică mai întîi pe labele din față, se întinde leneș și căscînd pe labele din spate, se scutură și ne privește cu ochi inteligenți..... bătrînul plescăie în somn, și o muscă ce se odihnea pe fruntea încrețită se așează cu un bîzîit pe vîrful urechii.
Am uitat de geamantan și Nico vorbește cu uriașul să-l aducă de la gară.
Urcăm pe o uliță stîmtă trezind toți cîinii pe la garduri. Cîinele lui Nico le latră o înjurătură răgușită, se face liniște iar el cu capul și coada sus pășește mîndru prin mijlocul uliței luînd comanda.
După un timp mă sprijin de un gard și hotărîtă îmi scot pantofii care mă maltratează. Nico se uită amuzat la picioarele mele roșii și umflate, trece cu degetul peste tocurile subțiri și scoate un fluierat de admirație. Cîinele înțelege greșit fluierătura și sare la pantofii din mînă. Cu brațele sus merg mai departe atentă la pietrele ascuțite. La capătul uliței văd o casă înconjurată de pruni și duzi bătrîni, o verandă merge de-a lungul casei iar atîrnate de stîlpi se leagănă ghivece albastre cu mușcate roșii și albe.
Alături într-o curticică separată, un grajd, deasupra un pod, fînul iese printre bîrne și pe o scară din lemn găini zbîrlite cotcodăcesc speriate. Lîngă grajd o grădiniță de zarzavaturi, văd roșii coapte, fasole înfășurîndu-se pe bețe și mărar înflorit. Cîteva găini cu puișorii după ele rîcîie pămîntul la gard înfoindu-se alarmate la vederea cîinelui.
Nico strigă ceva și o femeie îmbrăcată toată în negru iese afară ștergîndu-și mîinile din mers pe un șorț prins la brîu.
Pe sub basmaua legată sub barbă ne privește o persoană între două vîrste, fața este îmbătrînită din timp dar ochii sînt tineri, negrii și strălucitori.
Ne poftește în casă, urcăm două trepte strîmbe, ajungem pe verandă de unde trei uși duc spre interiorul casei.
Camera mea este scundă și răcoroasă, la geam sînt perdeluțe albe lucrate de mînă, podeaua este din lut galben și miroase a pămînt ud. Un preș din zdrențe colorate, curat și rotund se întinde în fața patului. O măsuță mică la geam îmi oferă un loc ideal unde pot scrie și visa. La perete un crucifix înegrit de vreme atîrnă lîngă un opaiț fumuriu. Un dulap strîmb dar frumos lucrat din lemn de brad se află în dreapta patului. Ușa dulapului are un inel vechi din metal de care atîrnă o sfoară împletită. O comodă cu trei sertare pe care se află un lighean alb smălțuit completează mobilierul camerei.
Mă așez pe patul de lîngă perete și un foșnet îmi spune că salteaua este plină cu fîn.
Un miros de cîmpie tunsă, de flori, iarbă uscată și săpun de casă atîrnă în toată camera, îmi dă o senzație de vacanță, trezește în mine amintiri din copilărie și un regret neînțeles mă cuprinde.
Las geanta pe pat și ies pe veranda scundă.
Maria și Nico așteaptă pe o bancă în curte, el visînd cu un pai în gură ea cu cinci ouă proaspete în poală.
Îi spun că sînt foarte mulțumită și aranjăm repede și fără complicații toate formalitățile. După un timp Nico spune la revedere și pleacă însoțit de cîine, am hotărît să ne vedem mîine..... el o să-mi arate împrejurimile.
Rămasă singură cu Maria o întreb unde locuiește Nico. Ea stă puțin pe gînduri și aflu că Nico locuiește nicăieri și peste tot, nu are părinți, a fost găsit pe treapta bisericii acum opt ani, era mic, încă nu putea să meargă; stătea cuibărit lîngă un cîine mic roșcat iar Leo a rămas tovarășul lui pe viață ( deci dulăul care vroia pantofii mei se numește Leo)......unii șoptesc că a fost furat de țigani și apoi părăsit, satul l-a adoptat și acum tot satul este familia lui. Dusă pe gînduri realizez că nu i-am dat lui Nico nimic pentru timpul pierdut cu mine și-mi promit să repar greșeala mîine. Încet se face seară și aud zgomot de clopote tot mai apropiate. Maria deschide poarta grajdului și nu mult după aceea apar capre și oi mînate de un bărbat cu un toiag lung în mînă.
Un cîine mare ciobănesc vine și-mi adulmecă picioarele goale.
Bărbatul îndrumă caprele și oile prin poarta grajdului, apoi o închide cu un băț pus de-a curmezișul. Maria iese din casă cu patru ulicele de pămînt, îmi face cunoștință cu soțul ei și intră în curtea grajdului să mulgă caprele.
Totul arată foarte simplu dar am simțit mai tîrziu pe pielea mea, nu e ușor să mulgi o capră mai ales dacă ea în momentul acela are numai un gînd; să lingă sare!!!
Maria iese cu primul ulcior afară și-mi spune să gust. Laptele călduț plin de spumă este minunat chiar dacă prin el mai înoată cîte un păr aspru de capră.
O voce puternică mă face să scap aproape uliciorul din mînă, mă întorc surprinsă și recunosc proprietarul bodegii..... n`seara spune uriașul satisfăcut de surpriză, v-am adus geamantanul....îi mulțumesc și el zîmbește amuzat la vederea picioarelor mele goale. Găsesc un pretext și mă grăbesc să intru în casă.
Deschid geamantanul, atîrn lucrurile în dulap, aranjez pe masă la fereastra îngustă foile și cărțile aduse de acasă dar gîndul meu este numai la Nico,la zîmbetul timid și nevinovat, la picioarele goale și cămașa decolorată.
Ies pe verandă, aprind o țigară și sper ca el să fie acum undeva la o familie la masă.
Maria apare după colț și-mi oferă o strachină cu lapte dulce și mămăligă fierbinte. O cană mare cu apă rece o pune lîngă ușă și-mi dorește zîmbind noapte bună.
Întunericul vine pe neașteptate, cerul este plin de stele și greierii își încep concertul de noapte.
O tristețe neînțeleasă mă cuprinde, intru în cameră și aprind opaițul din perete.
Flacăra trezește umbre dansînd pe tavanul strîmb, mă clătesc în fugă cu apa rece și moale, mă întind în pat și perna aspră oftează sub capul meu.
Las opaițul aprins care spre ziuă își dă sfîrșitul cu un sfîrîit lung.
Ciocănituri subțiri mă trezesc din somnul neliniștit, dezorientată mi-aduc încet aminte unde mă aflu, ciocăniturile se repetă la intervale neregulate, mă duc la fereastra îngustă și văd cum Nico tocmai se pregătește să arunce pietricica următoare.
Deschid fereastra și îi fac semn că am auzit.
Dintr-o dată mă apucă graba, scot o bluză și un pantalon din dulap,- lucrurile miros a brad- mă îmbrac în fugă, tenișii îi îmbrac din mers sărind pe un picior.
Lîngă ușă pe o măsuță care ieri nu era acolo, stă un ulcior acoperit cu un prosop curat, alături un pachet. Desfac pachetul și găsesc o bucată de pîine pufoasă, brînză și două ouă.....în ulcior lapte bătut pe care-l torn în termosul adus de acasă...restul de lapte îl beau în fugă și cobor în curte unde Nico mă așteaptă pe bancă.
Face ochii mari cînd mă vede cu pantaloni și teniși ca apoi să rîdă cu gura pînă la urechi. Mă uit lung, el își trece ușor cu degetul pe sub nas, tot nu am înțeles ce vrea să spună iar el rîzînd mai departe îmi spune că-mi stă bine cu mustață.
Mă șterg băiețește cu dosul palmei la gură, el mă imită zîmbind și în momentul acela l-am îndrăgit pentru restul vieții.
Pornim unul lîngă altul urcușul pe deal, Leo făcînd drumul în acest timp de cinci șase ori luînd-o înainte și întorcîndu-se zburdalnic ca apoi să fugă iar făcînd tumbe.
La jumătatea drumului suflu ca o locomotivă, laptele l-am terminat de mult dar setea mă usucă.
Nico mă privește amuzat și-mi oferă plosca lui cu apă.... o golesc dintr-o înghițitură.
Deodată se întoarce, mă ia de mînă și mă trage de pe cărare ; ne aflăm pe un covor plin de tufe cu afine coapte.
Culeg în neștire bobițele albastre și le savurez pe limbă, cel mai bun este un pumn plin, îl scutur în gură și încet strivesc boabele dulci acrișoare, uitată este setea și oboseala. Mă uit la Nico și-mi dau seama cît de caraghioși arătăm amîndoi cu buzele vinete și mîinile albastre. Leo s-a așezat resemnat în mijlocul cărării, nu poate împărții cu noi bucuria pentru afine și cu botul pe labe așteaptă răbdător.
Urcăm mai departe prin pădure, brazii se răresc tot mai mult, sus se vede lumină și o bucățică de cer și nu mult dupa aceea ajungem pe un platou.
Priveliștea îmi taie respirația, am uitat oboseala, mă simt mică, o gînganie neînsemnată față de măreția naturii.
Departe în vale văd gara mică unde am sosit și trenul ca o jucărie, locomotiva trimite o ață de fum spre cer.
Aud zgomot de clopote și dintr-un luminiș un cioban cu o pălărie turtită pe cap și un toiag încovoiat în mînă se apropie de noi.
Ne salută fără să deschidă prea mult gura, aflu că-l cheamă Gheorghe, se uită pe furiș la mine și eu mă uit fascinată la opincile ingenios construite......un cauciuc de mașină tăiat pe mijloc, vîrful și spatele cusuți ca o barcă, în părți o sfoară băgată prin găuri care încrucișată ține pantalonii bufanți - mi-ar place să văd cum Vivienne Westwood sau Donatella Versace fac plecăciuni în fața lui.
Îi ofer o țigară pe care fîstîcit o învîrtește cu degetele bătătorite.
Mă duc la marginea platoului și încerc să rețin cît mai mult priveliștea măreață ; la picioarele mele o prăpastie amețitoare, printre bolovani uriași se întind tufe țepoase și de sus pot vedea vîrful brazilor.
Ne așezăm la umbră sub un măr sălbatic și scoatem mîncarea adusă de acasă.
Gheorghe vine cu o traistă, scoate o bucată mare de mămăligă rece pe care o taie în felii cu o sfoară și o bucată de carne afumată. Împărțim totul, nicicînd nu am mîncat ceva mai bun.
Nico se întinde lîngă Leo, pune capul pe blana lui și adoarme în aceiași clipă.
Gheorghe întins pe iarbă și-a pus pălăria pe față și cu mîinile cruciș pe piept începe să sforăie.
Eu nu am liniște, totul este prea frumos, vreau să lungesc clipele acestea unice, ca un copil mă rog în mine să nu se termine, deși știu că se vor termina...... Nico, băiatul acesta blond și tăcut, cu o inocență dureroasă, fără mamă, iubit de toți, mulțumit cu cele mai mici lucruri, băiatul acesta pe care mi-e frică să-l stîng în brațe, pe care l-aș strînge în brațe în orice moment...el este pricina tristeții mele și tîrziu îmi dau seama ce-am găsit și ce-am pierdut. Doarme mic și plin de încredere, în somn s-a cuibărit lîngă Leo, îl ține cu mînuțele în brațe și lumea lui este plină de pace.
Zilele următoare trec repede și fiecare clipă o petrec și gust din plin cu Nico.
Serile devin răcoroase... încerc să nu gîndesc la ziua despărțirii care se apropie acum spre sfîrșit mult prea repede.
Nico simte asta și e mai tăcut ca înainte, petrecem orice clipă împreună, zîmbetul lui timid s-a transformat într-un zîmbet trist, mă dor ochii lui mari și întrebători, privirea visătoare, umerii resemnați lăsați în jos. Mi-e frică să-l întreb... vrei să vii cu mine?....ce drept am să-l zmulg din viața asta unde a crescut și se simte bine?-un sat întreg e familia lui, cu mine ar fi singur.....
Ziua de care mi-a fost frică a sosit și trebuie să-mi iau rămas bun. Maria mă îmbrățișează la despărțire și-mi pune în mînă un pachet cu hrană pentru drum. Îi promit să vin la vara viitoare și părăsesc cu sufletul greu casa mică de sub deal.
Neliniștită mă uit tot timpul în jurul meu în speranța să-l zăresc pe Nico. Trebuia sa fie demult venit, absența lui mă neliniștește.
Ștefan ( proprietarul bodegii...între timp aflasem cum îl cheamă ) duce geamantanul meu ca pe o jucărie cîțiva metrii în fața mea. Și el este foarte tăcut, tușește din cînd în cînd în barbă și pare foarte atent pe unde calcă privirea ținînd-o numai în jos.
Eu mă uit în dreapta și în stînga în speranța ca Nico să apară după vreun gard. Trecem gîrla și ajungem la gară...trenul deja așteaptă - Ștefan își șterge cu o batistă mare fruntea și mîinile și-mi dorește drum bun. Dintr-un impuls disperat îl îmbrățișez, el se întoarce încurcat, își drege glasul și mă invită la vara viitoare și oricînd să-i vizitez.
Cu un braț puternic trîntește geamantanul în vagon și mototolind în neștire batista udă se depărteză fără să mai arunce o privire înapoi.
Tîrăsc geamantanul în compartiment și-l las nepăsătoare la ușă. Mă duc la geam să mai privesc pentru ultima oară locurile îndrăgite.
Trenul se pune cu un fluierat subțire în mișcare, o ceață mi se pune pe ochi, cu greu pot vedea pe geam priveliștile cunoscute. Rămîn în picioare, apăs fruntea pe geamul rece și las lacrimile să curgă în voie...se strîng sub nas, cu dosul mîinii le șterg și o amintire dulce mă face să zîmbesc.
..................................................................................................................................................................

ca acum văzînd fulgii topindu-se pe geam......dimineață a venit scrisoarea, Ștefan scrie simplu și-mi povestește viața lor din sat ; stimată Malena săru`mîna, aici a venit iarna grea avem multă zăpadă și toți sau băgat prin case ca urșii să dormiteze. Afacerile merg mai greu acum bag sticlele de bere și vin în zăpadă nu mai trebuie să cumpăr gheață și asta e bine, pe Maria a lovito roimatismu și acum umblă cu păcioarele înfășate în cîrpe nu mai vin străini pe aici la așa o iarnă. Nico,.....nico na mai venit prin sat de astă vară sa dus la Gheorghe pe deal toată vara și Gheorghe a venit acu că iarna vine cu vitele în sat dar Nico na fost cu el. El zice că nu știe unde o dispărut poate mam gîndit că o fi plecat la dumneata la oraș de aia scriu aici poate vine pe acolo. Dacă da poate ne spuneți și nouă. Vă salutăm toți și săru`mîna
cu stimă
Ștefan de la Bodegă.
Printre fulgii topiți pe geam privesc afară, ninsoarea formează o perdea albă, mișcătoare în jurul felinarului și trebuie să mă uit de două ori pînă-mi dau seama că în umbra stîlpului două siluete mici așteaptă uitîndu-se sus. Tresar, aprind toate lămpile prin casă, fug la geam și rotesc brațele ca o morișcă, fug la ușă și înapoi la geam să fac semn și iar la ușă pe care o deschid larg ascultînd încordată pași ce urcă scările. Pe ultima treaptă apare în sfîrșit un cap alb- blond plin de zăpadă, pierdut în pufoaica prea mare, alături un cîine ud și fericit...întind brațele să-l cuprind în sfîrșit după atîtea vise, el zboară spre mine, bagă capul blond și ud la pieptul meu, mă cuprinde cu brațele scurte și rămîne lipit de mine și eu l-aș ține așa o veșnicie. Leo tropăie mulțumit pe lîngă noi, intră în cameră și se trîntește cu un oftat pe covorul albastru. Pe jos lîngă noi, picături de apă s-au transformat în bălți mici din fulgii topiți sau lacrimile noastre...