Lecția de anatomie
(Fragment din romanul „Porțile verii”, Ed. Eminescu, 1989)


Întredeschide ochii. Poate doar își închipuie, reface totul în memorie. E vorba, oricum, despre procurorul Traian Bota și de spre una dintre diminețile lui. Întunericul de-afară se albăstrește treptat. Omul simte o durere de cap confuză, oboseala oaselor amorțite de somn. Caută cu mâna femeia, cu teama că n-o va găsi. Îi simte trupul suplu, cuibărindu-se-n somn. Dragostea e mai mult suferință... Îi privește femeii buzele, ochii închiși. E mai mult dușmănie, pândă, își spune. Niciun semn. Răutate, mai mult decât bunătate. Carnea ei îi ascunde totul. Coboară din pat, bâjbâie cu picioarele după papuci, ca o ființă beată. Trece în hol, aprinde lumina, apasă clanța, își dă seama că face toate astea inconștient, zâmbet scurt, ideea reificării vieții, trece în al doilea hol, un automat bine pus la punct, apasă clanța în modul cunoscut, necesar, intră în baie, deschide ferestruica, privește, o femeie cu somnul în trup, grăbită, tocuri cam prea înalte, un început de corpolență, fața încă frumoasă, rochie bej, înfrigurată, a făcut poate dragoste, poate a băut, acum se grăbește la slujbă, se teme să n-o dea afară, ar mai fi rămas poate în pat, dar libertatea e înțelegerea necesității, o femeie liberă, bărbatul ei s-a sculat mai devreme, el e și mai liber, înțelegerea lui mai adâncă, probabil șofer, ea vânzătoare, chiar la magazinul din piață, o știe, tipa a avut o chestie cu vreo doi ani în urmă, niște facturi rătăcite, se întoarce în hol, el cercetase problema, sigur, uite cum privești lumea, prin ce lentilă deformatoare, parcă toți ar fi vinovați sau nevinovați, face câteva mișcări de gimnastică, își aduce aminte primul meci oficial de fotbal, avea optsprezece ani, mingea din primul sfert de oră, simularea lui Stanciu, parcă așa îl chema, și el s-a trezit la patru metri de poarta aproape goală, mingea rostogolindu-se peste picior, trecând la câțiva centimetri de poartă, reproșuri și îmbărbătări, refacere zadarnică, golul din repriza a doua, care a fost chiar al victoriei, dar n-a îndulcit nici azi remușcarea, un nimic pe care-l regretă peste timp, mișcări de gimnastică nu prea convinse, cădere scurtă pe gânduri, privire în oglindă, examinare a bărbii, asprimea părului gâdilând pielea palmei. Trece în bucătărie, ia un ibric de tablă, pune apa la încălzit. Contemplă mica dezordine, niciodată nu prea strânge ea totul în urma ei. A acceptat totuși, în virtutea unei tradiții, că ea este cea care trebuuie să strângă. Mai târziu, vor vedea. Are gura amară, ia puțină apă, își clătește dinții, gâlgâie în fundul gâtului, scuipă în chivetă. Repetă figura, operație zilnică, simte gura mai limpede. O face pe furiș, să nu-l audă ea. Trece iar în dormitor, se așază pe marginea patului unde ea doarme. O privește. Fața cufundată într-o încordare a somnului pe care n-o are când e trează. Atunci se controlează, își supraveghează ființa. Conștiința mereu la pândă, comandând expresia, lucirea ochilor, zâmbetul. Când va muri, o să arate așa cum e acum, adormită. Cu trăsăturile căzute, cu riduri invadându-i fața. Tentația de a întinde degetele să-i pipăie tâmpla. Senzația că ea ar fi rece. Fruntea cu pielea subțire. Osul frunții ghicindu-se. „La ce te gândești?”, îl întreabă deodată, ca și cum s-ar fi trezit brusc din somn, cu toată luciditatea, ca și cum nu dormea. Poate nici nu dormea. Masca ei de moartă dispărând instantaneu. Ochii închiși. „La ce te gândești? Îți închipui cum voi arăta moartă?” „Ei, cum ți-a venit ideea asta?”, minte el liniștit, crede că minte liniștit. „Hai, lasă, tu nu știi să minți, nu e simplu”, ridică o mână, i-o trece prin păr, o lasă să cadă pe plapumă. El se întreabă ce vrea să spună de fapt. Ce vrea să spună când afirmă că nu e simplu să minți? Desigur, se referă la ea, are cinismul de a se juca în felul ăsta. Trupul sub cearșaf. Închipuire scurtă. Picioare strânse, palma cuiva trecând peste spatele ei. Ea, desfăcându-se brusc, vibrând, tresărind, nerăbdătoare, nebună, șoptind, țipând catifelat, hai, hai odată, așteptând temătoare și lacomă. „La ce te gândești?” Câtă minciună în gânduri, își zice. „La nimic.” Ochii închiși. Buzele, gâtul, fața. „Minți!” Prostii. „Știu că nu sunt frumoasă când dorm, poate asta îți spuneai.” „De unde știi, doar nu te vezi dormind!” „Halal detectiv, uite cine judecă oamenii! M-a fotografiat cineva.” „Cine?”, tresare el. Ea zâmbește, privește înapoi, își aduce aminte. Clipă de nebunie. Râde amuzată, „poftim, caraghiosule, de ce crezi că trebuia să fie un bărbat? E vorba de o femeie, o fată, o colegă de cămin, în sfârșit. Ești grozav, auzi?” Inflexiunile vocii ei cunoscute, ironice, prefăcute, lunecoase, înșelătoare. Mâna trecută prin părul lui, înfiorare, mâna lăsată să cadă. Dorință scurtă. „Cred că ți s-a evaporat toată apa.” Ceva metalic, străin, în glasul ei. Trezire. Se ridică, simte patul revenindu-și, arcurile destinzându-se. Ea relaxându-se, răsuflând ușurată. Are pe cineva, precis are. Trece în bucătărie, chiar așa, apa s-a evaporat, ea a măsurat bine timpul, dovadă că nu dormea, se prefăcea. Se ferește de el. Sau poate se ferește, în aceste momente, în aceste zile, când trecutul ei e atât de viu, devine atât de viu. Deși oricând e gata să se retragă în dosul superficialității sale jucate, trucate. „Ce sunt eu, un obiect frumos, un obiect estetic, atât. O superficială, mă strecor și eu printre lucruri grave și oameni importanți.” Pune altă apă, mărește flacăra. Privește pe fereastră începutul de ziuă. Câțiva trecători se îndreaptă grăbiți spre serviciu. Încă nedesfăcuți de somn. Chelnerițe, vânzătoare la pâine, șoferi. Coada pentru lapte s-a format, probabil, de mult, dar laptele o să vină abia peste o oră. Sau două. Ea o să meargă să-l ia mai târziu, vânzătoarele i-l opresc. Diminețile când se scula cu noaptea-n cap să meargă la tren. Apoi naveta, doi ani, aceleași frământări. N-a venit niciodată înapoi pe neașteptate. Ba nu, atunci, o singură dată, când a uitat acasă un dosar important. De fapt, s-a prefăcut. Ea, nervoasă, agitată, privind telefonul cu spaimă. Poate nu. Apoi supărarea ei, simularea jignirii, „ce-ai venit așa, mă controlezi, te prefaci că uiți ceva, crezi că, dar ce crezi despre mine?” Apărarea cea mai bună e atacul, ea ataca, se afla în ofensivă. Tocmai. El ar fi trebuit s-o oprească. Viața. Era alt apartament. Celălalt. Cuvinte, situații, reluări ale frazei la indigo. Crezi că numai tu, nu-i așa? Ai vrea ca numai tu, crezi că doar tu ai dreptul, da, toți bărbații destrăbălați vor să aibă femei credincioase. Își amintește iar diminețile când se scula cu noaptea-n cap, să meargă la tren, babilon de amintiri, imagini fugare, frânturi de sentimente, sunete, senzații, fraze rotindu-se, revenind. Mirosul de navetiști, de nesomn, gară mică, murdară, ceferiști din capitală, miros de ceapă, de usturoi, de șuncă, de mahorcă, de sudoare, de tutun argăsit, de țuică băută seara, dospită. De suporteri ai Rapidului, de „ceferiști români”, ce mai! „Bă Gheorghe, acilea sunteți?” „Nu e, bă, mai în față!” Glas gros, răgușit de tutun și nesomn. „Apoi domnule, eu cum să nu dorm, că mă scol dimineața la patru, iau mașina de cinci și ajung la trenu ăsta, la șapte jumate, la servici, pă urmă iar la tren, la șapte seara ajung acasă, ba și la opt.” Cădere în somn, sacoșe soioase, întuneric lăptos. Oameni necăjiți. Apa dă în fiert, o ia, trece în baie, se săpunește încet, cu răbdare. Câteva pete pe oglindă, câteva pete în viață. Riduri incipiente. Marilene Monroe și le studia cu lupa. O femeie tânără și frumoasă. Cuțitul. Bisturiul apropiindu-se de pieptul tânăr, învinețit ușor, umbrit de moarte. Pielea albă, urme de sânge, rana urâtă de deasupra sânului stâng. Sânul mic. Fața acoperită cu un cearșaf, mâna doctorului apropiind bisturiul. Fața proaspăt rasă, palidă, boneta albă, halatul alb. Privire întoarsă, oprire a mișcării mâinii. „Nu e nevoie să asistați, nu e un spectacol prea plăcut. Sunteți palid. De altfel, e o simplă formalitate, lucrurile sunt cât se poate de clare.” El își spune că da, da, e obligat să asiste, să privească, să se pedepsească, să învețe, să afle, să vadă acest trup de femeie tânără care a fost al aceluia. Al lui Danciu, individul care se află în propriul său trecut. „Nu-i nimic, se aude spunând, faceți-vă treaba. Mă interesează.” „Fata sau autopsia în sine?” – râde doctorul, mai are puterea să râdă. Mai avem puterea să râdem, să gândim, să reacționăm, să facem deducții, să observăm... „La bătrânul de săptămâna trecută n-ați venit.” Oprește bisturiul, se întoarce spre el, râde strâmb. Poate i se pare lui că râde așa. Măgarul, măgar insensibil. Abrutizat. Pântecul mic al fetei, cearșaful acoperindu-i picioarele, coapsele, sexul. La ce te gândești, uite, le reproșezi altora, iar tu...De ce te-ai dus acolo? Lumina lămpii căzând crud pe pântecul mic. Bisturiul apropiindu-se. El apropiind lama cu grijă de față, oprindu-se. Incizie. Fără sânge, fără nimic. Doar un pârâit vag, ireal al țesutului. Nu e prima dată și totuși. Trage lama pe față. Sunet plăcut. Pe oglindă sunt câteva pete. Și pe conștiință. În locul ăsta se taie mereu. A fost fotografiată pe când dormea. Care dintre ei? Unde? O senzație de durere fizică, așa cum îi provoacă întotdeauna teama de eventualitatea aceasta. Trecutul ei care-l torturează și care s-ar putea să-i provoace sau să-i întrețină iubirea. Ca atunci când scurmi cu vătraiul în foc. Celălalt obraz. Poate azi nu se taie, n-ar fi rău. I-a fost atinsă aorta, câțiva centimetri mai sus și poate scăpa. Poate. Fața proaspăt rasă a medicului. Fără tăieturi, bineînțeles, e expert. Obrazul curat în urma lamei. Așa, acum gâtul. Pe gât e numai zgâriată puțin. Fără importanță. „Sunteți foarte palid, domnule procuror.” Râsul medicului, acul barbar al asistentului cosând carnea la loc. Seringa uriașă apropiindu-se. „Formolizăm, ca să nu se altereze.” Și ce dacă, totuna e. Pentru ea. De fapt, formolizăm pentru noi. Imagine estetică, nu? Pântecul mic al fetei. Al femeii. Cearșaful dat la o parte, din întâmplare, dezvelind sexul mic, roșcat. Acul gros în mâinile monstruoase ale felcerului apropiindu-se de pântecul palid. Un mic pârâit. O ultimă privire întoarsă. Universul în expansiune. Miliarde de galaxii. Ceara mă-sii! Lampa luminând cu cruzime pântecul stins al fetei. Al femeii tinere. Al ființei. Creierul. „Eu am devenit insensibil”, spune doctorul, își scoate mănușile, se spală încet, gânditor. Totuși gânditor. Când ține o femeie în brațe, oare la ce se gândește? Se spune că ăștia...Doctorul are o înfățișare bonomă. Mai curând scund, grăsuț, bătând spre cincizeci de ani. „Să mergem la mine”, zice. Lama trece peste ultimele porțiuni. Aici rămâne mereu o zonă nu prea bine rasă. Aleea pietruită ducând spre cabinetul medicului legist. Spală sub șuvoiul de apă lama, aparatul de ras. Oprește robinetul. O mică rană din care aproape nu curge sânge. Tamponează cu puțină hârtie igienică, se gândește că de atâtea ori a vrut să-și cumpere un creion hemostatic. Doctorul aplecându-se spre dulăpior, „luați loc, dom' procuror.” Cabinet sărăcăcios, un birou, un cuier, un fotoliu în fața biroului, pe care stă acum el. La fereastră o floare mică, un mic trandafir japonez. Pe perete, un afiș îndemnând la alimentație cumpătată. În cuier, un halat grena. Senzația că totul e plin de sânge, de moarte. Părul doctorului începând să albească. Poate a trecut de cincizeci de ani. Cotrobăie, scoate o sticlă și două pahare. „Sper că n-o să-mi faci dosar”, zâmbește cu fața lui liniștită, de om bun. Curios, are o față de om bun. Are și o poveste, pe care toată lumea o știe. A fost un chirurg talentat, dar la un moment dat a început să greșească. A cerut singur să fie transferat în orașul ăsta neînsemnat, la serviciul acesta. Aici nu mai poți greși. Un fel de moarte vie, dar omul nu agravează. Trebuie s-o facă și pe asta cineva. Poate cândva, peste câțiva ani, o să revină, cine știe! De altfel, într-o noapte, fiind de gardă, era de sărbători și chirurgii spitalului erau plecați din oraș, a operat un caz grav de ulcer perforat, asistat de un stagiar. Pacientul era profesor de liceu, coleg de-ai Mariei. I-a rămas profund recunoscător și afirmă peste tot că el i-a salvat viața, poate așa și este. Doctorul s-a întors însă liniștit la postul său mai curând administrativ. „Am fost silit de împrejurări, omul murea, ce era să fac, mi-am asumat riscul, puteam să dau de dracu dacă nu ieșea bine, nu?” Toarnă. Gâlgâitul specific. „Știi, uneori simt nevoia. Sunt și eu om, ce dracu!” Râde strâmb, neputincios, bea din nou. Coniacul intrând cu greutate în pântec, răspândindu-se apoi în toate măruntaiele. Medicul vorbind, căutând hârtia, pixul, să schițeze procesul-verbal. Apa rece, pufnituri, săpunul frecând subțiorile, apa pe piept, pe brațe, pe gât. Pe urechi, pe gât, pe piept, ca să cresc frumos și drept. Reconfortare. Glasul ei, „hai odată, am și eu nevoie de baie!” „Îndată!” Prosopul frecând pielea aspru, binefăcător, dându-i senzația că e viu. Viu, da, viu. Puțin after shave. Usturime ușoară, plăcută. Pântecul mic, pieptul umbrit de moarte. Rana mică de deasupra sânului drept, cu vârf încă roz. Nu, era doar un efect al luminii. Doctorul ridicând capul, întrerupând scrisul, „domnule, dumneata n-ai de unde ști, ai văzut la suprafață, nu-ți poți da seama ce sănătate avea fata asta, ce organe tinere, superbe, curate, ce inimă, ce ficat, ce pancreas, ce plămâni, totul puternic și tânăr”. Plecând din nou capul, lăsându-se absorbit de text. Deschide ușa băii. Ea, în hol, goală sub cămașa subțire. Cu ochii strălucitori, trăsăturile feței mobile, controlate, frumoase. Zâmbet vag. Pântecul mic, sub cămașa subțire, coapse puternice, picioare feline. În lumina puternică. Îmbrățișare scurtă. Ea, lunecând, fugind desculță prin hol. Ușa închizându-se, el trecând în celălalt hol, privindu-se în oglindă, intrând în bucătărie unde îl așteaptă gustarea pregătită, amenințarea tandră a cafelei, înlănțuirea mirosului de pâine prăjită. Albul ceștilor de porțelan ca o amintire despre el însuși. O moleșeală plăcută care îl cuprinde, care adoarme încet întrebările și revolta. Care ajută să trăiești. S-o iei de la capăt. Să uiți totul. Până la capăt.

TUDOR CRISTEA