Tânăra se plimba pe marginea lacului Herăstrău. Am zărit- o de la câțiva metri, mergea grăbită...
-Iulia...? Heiii, Iulia? A întors capul spre mine, a pus mâna streașină ochilor, și- a domolit mersul...
Mirată și confuză s- a oprit.

* * *

-Gata Virgil, gata! Am terminat- o!
-Dar... cum se poate...? Ne iubim! Așa, fără vreun motiv real?
-Gata Virgil! Motivul nu ești tu ci... m- am îndrăgostit de George, băiatul cu care mi- ai făcut cunoștință acum două săptămâni. Îl iubesc. Vreau, dacă se poate, să rămânem prieteni. Pa! La revedere...!''
M- a privit lung, ciudat- ca o străină, a plecat în grabă...

* * *

M-am apropiat de ea și i- am vorbit...
- Sărut mâna. Ce mai faci?
S-a întors spre mine și m- a privit mirată.
- Bună...! Dar nu mă numesc Iulia.
- Dar cum?! Cum vă numiți? Am întrebat, fiind surprins de răspunsul primit.
Semăna perfect cu Iulia cea de acum mulți ani. După cum arăta, nu se schimbase prea mult.
- Mă numesc... Alina.Alina... Ionescu.
Îmi întinse mâna și mă întrebă zâmbind.
- Dar... dumneata cum te numești?
Strângându- i mâna i-am răspuns...
- Da...să mă prezint...Nicolae Andronescu! Am terminat academia de jurnalism aici în București, acum de curând. Vă rog să mă iertați domnișoară, dacă v-am deranjat strigându- vă, fără să ne cunoaștem, pe un nume ce nu e al dumneavoastră!
- Bine... dar nu face nimic! Totul e o.k.

* * *

După câteva zile am întâlnit- o în campusul universitar. Era studentă la conservator, la secția de canto, iar eu la filosofie- jurnalism - împreună cu George Cresu, bunul meu prieten. Iulia sta cu capul pe umărul colegului meu. O femeie frumoasă cu părul lung, de culoarea cărbunelui, buzele de un roșu incandescent. Un corp suplu, de felină!
Era o zi splendidă, o zi de toamnă, purta o rochie vaporoasă din mătasea cea mai fină. Am contemplat- o câteva minute, apoi m- am îndreptat cu pași grabiți spre sala de cursuri. Simțeam un gust amar în gură și creierul îmi era tulburat. Atunci a fost ultima dată când am văzut- o.

* * *

- Hai să ne plimbăm! îmi zise noua mea cunoștință, luându-mă de braț.
O zi călduroasă de toamnă, ca și aceea în care mă îndreptam profund tulburat spre sala de cursuri.
- Bineee! hai să ne plimbăm! dacă nu aștepți pe cineva sau dacă nu ai altceva mai bun de făcut...
Cred că îmi dai voie să îți spun pe nume, da?
- Da, desigur Nico, chiar te rog să- mi spui pe nume! Spune- mi Ala! Să știi că așa îmi spun toți prietenii. E un alint.
I- am răspuns lăsând discreția deoparte...
- Alina, Ala...! Da, e un nume plăcut. Ala... Dacă nu sunt indiscret, vreau să știu cu ce te ocupi și... dacă ai vreun prieten, vreau să spun un iubit... Mă înțelegi, nu?
- Da, sunt studentă la Conservator, secția canto, aici în București. Și... să îți răspund și la cealaltă întrebare... am un iubit la care țin foarte mult. M- am îndrăgostit de el acum două săptămâni, e student la Arte Plastice- va fi sculptor. El e anul cinci, eu anul patru.
- Da, înțeleg. Am mișcat din cap în semn că înțelesesem destul de bine dar și cu o părere de rău destul de vizibilă.
- Se numește George... Doar atât îți spun, restul cred că nu te interesează, nu?
- Da, da așa e...! am răspuns automat, destul de confuz, pierdut oarecum în gânduri stupide. Sau poate coincidențele pe care le întrezărisem erau de vină.
Da, exact ca Iulia, spusei asta cu voce tare și tremurândă, fără să îmi dau seama de greșeala făcută neintenționat.
- Ai spus încă o dată numele Iulia... Cine e Iulia? Văd că te obsedează acest nume interesant, iartă- mă că te întreb! De fapt, îmi place să fiu francă în relațiile cu semenii mei. Povestește- mi despre ea. Asta, dacă vrei și poți.
- Bine, dar asta o să te plictisească...
..................................................
I- am depănat întreaga poveste, iar ea, Alina, m- a ascultat cu mare și curiozitate, neîntrerupându- mă.
- Cam asta a fost totul, spusei într- un târziu. O lacrimă mi se prelingea pe obraz... Așteptam o întrebare sau doar un răspuns, o strângere de mână, ceva încurajator.
Uitându- mă în partea dreaptă am văzut că numai singurătatea mă mai ținea de braț. Eram singur și
vorbeam cu mine însumi.
Se făcuse seară...
Am băgat mâna în buzunarul hainei pentru a scoate batista- odată cu aceasta am scos un bilețel. ,,Iartă-mă iubitul meu! Iartă- mă Nico! Ai fost bărbatul care m- a iubit cel mai mult. Tu mi- ai arătat că viața se poate trăi și romantic. Viața în doi... Te sărut! Adio!'' Biletul purta semnătura inconfundabilă a Iuliei.
Un astfel de bilet găsisem într- o dimineață,înainte de a afla că Iulia renunțase la facultate și plecase cu George -cel mai bun prieten al meu.Plecase pentru totdeauna din viața mea.George lăsase și el facultatea...
După doi ani am auzit de la unii colegi de facultate că Iulia murise la câteva luni de la despărțirea de mine. Fusese însărcinată, în luna a treia, iar tatăl copilului- o fetiță, eram eu.
,,Ea a știut și nu mi-a spus. S- a căsătorit cu George și nu mi- a spus...!''
Mergeam grăbit și doborât de aceste gânduri dureroase care îmi veneau buluc în creier fără voia mea. Am mai aflat tot de la foștii colegi, ce ne cunoscuseră, că într- o zi când George aflase această taină a Iuliei îi aplicase lovituri cauzatoare de moarte. Copilul nu a mai putut fi salvat. Muriseră amândoi la spital. Am găsit acum același bilețel, în același buzunar al aceleași haine, în mijloc de toamnă- ceea ce îmi dătea motive de suspiciune. Gândeam ceva inimaginabil pentru cineva care nu mai trăise asemenea momente. Mă gândeam la ceva de domeniul fantasticului. Simțeam însă o plăcere greu de descris... Am mototolit biletul, așa cum făcusem în urmă cu ceva ani, l- am aruncat având aceleași gânduri, aceleași regrete ca atunci. Dar ce puteam face? Timpul, din păcate, curge ireversibil.


* * *

După ani și ani, o tânără se plimba pe marginea lacului Herăstrău, undeva în preajma debarcaderului.
Soția mea sta pe bancă lângă mine și se juca cu nepoțica noastră- fiica fetei noastre, Alina.
Priveam lung și pierdut... Am scos batista din buzunar, aproape reflexiv, am privit- o cu mare atenție și infantilă curiozitate.
Tânăra s- a pierdut în depărtarea aleilor acoperite de frunze ruginite...
Pe o bancă apropiată se sărutau doi tinei frumoși. O scenă de vis, ruptă parcă din filmele hallyoodiene. Îi priveam și îmi aduceam aminte de vremea când și eu eram actor pe această scenă și- mi luam rolul în serios, o seriozitate plină de neconvenționalisme și dusă uneori la extrem!

Era toamnă, toamna îndrăgostiților.