agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-04-26 | |
Scuturată de frigul amintirilor, Luminița își puse lucrul la o parte. „Toate astea or să-mi vină odată de hac. ” își zise căutând cu înfrigurare un extraveral. Își simțea inima bătând cu furie motiv care o panica. „Doamne cât de proastă sunt! Adică ce? Puteam eu să întorc ceasul destinului? Cu ce sunt eu vinovată că lucrurile au decurs așa cum au decurs?
Pe ecranul televizorului se derulau știrile. Același tip de știri șocante care, parcă voiau să scoată toată răutatea de pe pământ și să o prezinte telespectatorilor. Nimic frumos, nimic educativ. Scârbită, Luminița schimbă canalul. „Da, iată ceva demn de urmărit... destinații la cheie. Ce munți frumoși! Ce peisaje! Ce locuri minunate! Doamne! Imaginile astea... imaginile astea sunt tocmai din Bicaz... Cheile Bicazului... Lacul Roșu... oare pe aici s-au plimbat și ai mei odinioară? Ce mult mi-ar place să vizitez aceste meleaguri... să-mi umplu buzunarele cu pământ din pământul natal. Probabil că ar zice lumea că sunt nebună dar nu mi-ar păsa...” „Bine că ai înțepenit Luminițo în fotoliu cu ochii pironiți în televizor și mâinile, mâinile ce-ți fac Luminițo ? Le lași să adoarmă? Pune-le să muncească !” Erau vorbele ei... repetate la infinit. Vorbele ei însămânțate în mental care acum dădeau roade. Aceleași propoziți aceleași întrebări răsărite în altă conjunctură. Mânată de acest imbold puse mâna pe lucru.”Ce ți-e și cu negrul ăsta? M-am săturat... ajunge! O pată de culoare nu strică. Cred că am să folosesc și ghemulețul ăsta alb-gălbui. Culoarea răsăritului de soare. Oare de unde-l mai am și pe ăsta? Hmm... cred că a fost o căciuliță a fetei. Și fiindcă tot m-am mobilizat am să schimb și modelul! Ce-s cu atâtea rânduri lucrate pe dos? „Nimic nu ține o veșnicie” Nici necazul, nici bucuria și nici acest model nu mai trebuie continuat acum. Poate altă dată...” Cu aceste gânduri își reluă Lumința lucrul lăsat deoparte. Acum tricota numai pe față.Agăța firul cu andreaua aducându-l din spatele tricotajului, în spre ea, ceea ce i se părea a fi un mod egoist de execuție a lucrului, dar se lăsa pradă simțurilor. Avea nevoie de ceva nedefinit,ceva care să-i astupe găurile rămase în suflet. Și... puțin din acel ceva se regăsea în ceea ce făcea cu pasiune. Andrelele, ghidate de mâinile dibace ale femei, executau acea mișcare de dute-vino în căutarea firului. Erau de bună calitate. Erau atât de diferite de primele cuie pe care Lucica i le-a oferit pentru a învăța acest meșteșug.Vocea Lucicăi răsuna clar în memoria Luminiței . -Învață întâi pe astea, și numai după ce ai învățat îți voi cumpăra și andrele. Ce-ți veni? A dat hărnicia-n tine și eu nu știu? De ce vrei să înveți să tricotezi acum ? - Ști mami, că a zis tanti Zorița să nu mă mai prindă că stau gură cască pe lângă ea, dacă nu învăț să fac lucru de mână. -Dar de ce stai tu gură cască pe lângă ea? Ce ? Nu te poți și tu juca ca alți copii? Să-ți vezi de-ale tale ! -Dar mami, ea este bună ca o bunică. Eu de ce n-am bunică ? Unde este bunica mea? Auzind aceste întrebări Lucica își schimbă atitudinea. Întreaga ei fizionomie se întunecă dintr-o dată. Își făcu de lucru căutând prin dulapul cu toate cele, după care s-a întors ținând în mână două cuie și un ghem mic de ață. Cu repeziciune i-a înșiruit fetiței câteva ochiuri zicându-i: -Uite, pentru a tricota trebuie să tragi firul de aici și să-l pui pe cealantă andrea, apoi din nou, și iar, și iar. -Am văzut asta, acuma știu... dar spune-mi eu am sau nu bunică ? -Nu ai ! -De ce ? -Pentru că nu mai este încă de când eu eram copil mai mic decât tine, îi răspunse Lucica într-o doară punându-i „andrelele”în mână și ghidându-i primele mișcări. Apoi începu și ea să lucreze la vestă ce se dorea terminată. Luminița se simțea cu mult mai mare,cocoțată acolo sus în vârful patului tricotând alături de mama ei. Vocea acesteia devenită acum caldă îi susura la ureche o poveste izvorâtă din crunta realitate a Lucicăi. -Ceea ce-ți spun eu acum nu este o poveste. Ești destul de mărișoară pentru a înțelege. Și apoi trebuie să ști și tu cine ești și de unde te tragi. Eram foarte mică pe atunci și locuiam într-un sat din nordul Moldovei. Să fi avut vreo patru, cinci ani. De aceea îmi este atât de neclar totul. Ceea ce-mi revine în minte este acel pat de lângă cuptor pe care era culcată mama mea. Șiroie grele de lacrimi îi scăldau obrazul brăzdat de suferință. O priveam neștiutori dar cuminți așezați pe lavița de lângă perete. -Adică cine? -Eu,surorile mele,fratele meu... că eram patru la număr. La un moment dat a venit o vecină și i-a adus o strachină cu supă de pui fierbinte. Cu mare greutate a reușit să înghită câteva linguri din licoarea fierbinte. -Era bolnavă ? -Cum să-ți spun eu ție? A fost și nu a fost. E mai complicat. Ca să înțelegi, am să-ți spun că Dumnezeu ne face daruri. Toți copii sunt darurile făcute de El, părinților. Ea a refuzat acest nou dar.Atunci Dumnezeu s-a supărat și a chemat-o la El. Aceste cuvinte au trecut fără impact, pe lângă urechile Luminiței care moșmondea concentrată la lucrul ei. -Și mai departe ? -Mai departe... ce? -Ce s-a întâmplat mai departe cu mama ta. - Păi vecina aia a zis tatălui meu să ne scoată pe noi copii afară că nu poate pleca din cauza noastră. -Și tu ce-ai făcut? -Ce puteam să fac eu? Nu ți-am spus că eram cu mult mai mică decât ești tu acum? Pui și tu niște întrebări de te doare capul când le auzi. Normal că după o vreme, tatăl meu și-a adus altă nevastă. Și când aveam vreo 12 ani, aceasta m-a angajat servitoare la un doctor evreu. -A fost greu ca servitoare ? -N-aș vrea să mănânci pâinea asta câte zile vei trăi! Noroc că totuși a fost om de treabă și când aveam vreo 16 ani m-a dus cu el la spital unde lucra. Și astfel din servitoare, m-a transformat în muncitor sanitar. Infirmieră cum s-ar zice. -Avea-ți spital și în sat? -Nu draga mea, în sat nu era spital. Am uitat să-ți spun, cu timpul doctorul s-a mutat la oraș, în Bicaz. Acolo la spital. Acolo unde l-am cunoscut pe tatăl tău. -Era și el muncitor sanitar ? -Nici pe departe! La acea vreme el muncea la galeriile de captare a apei pentru barajul ce se construia la marginea orașului. S-a întâmplat ca una din galerii să se surpe îngropând mai multe persoane. Printre ele a fost și tatăl tău. -va urma- |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate