Eleonora Popoviciu a îmbătrânit, dar nu e vina ei, ar zice un prieten. A bătut ferm pragul a 80 de ani și nu știe unde-i sunt ficatul sau stomacul. E un fel de-a spune, desigur, are habar de anatomie, însă n-o supără niciunele, nu ventilează cabinetele medicilor deschizându-le ușile. Același prieten ar mai spune că fizicul ei mărunțel seamăna cu o formă peste care a trecut un cilindru de nivelat balastul pe drumurile lăturalnice. Are carne pe corp doar cât să-i poarte oasele, și ele se mișcă a naibii de eficient, Eleonora nu suferă să stea într-un loc, chiar își enervează cunoscuții cu hiperactivitatea.
Pe fumul de țigară al existenței sale, a zorit-o întotdeauna cu țigările, un pachet pe zi, minimum- de îndată ce-a ieșit din adolescență, și-a legat cu pasiune traiectoria de soțul Laurențiu, a murit, pe care l-a iubit și urât, și iar l-a iubit, și iar l-a urât, 55 de ani, până l-a îngropat anul trecut, de carieră și de unicul ei băiat, Doru, care a ajuns arhitect. Cum a fost și Laurențiu. Ea s-a pensionat ca profesoară de geografie, iar de la pensionare a scris 5 cărți de călătorii. Adunate la cele 4 anterioare și ținând seama de cum au fost primite, nu s-ar putea afirma că a umbrit pământul degeaba. În mare, Eleonora a reușit să controleze viața lui Laurențiu, deși el a mai tras câte-o beție cruntă, care o enervat-o, și a reușit să ajungă sub câte-o fustă străină, nu de multe ori, ce-a enervat-o și mai și. Când a realizat că Laurențiu a înghesuit-o pe Magdalena, colega ei de biologie din cel mai prestigios liceu din Deania, pe care a considerat-o o prietenă adevărată, Eleonora n-a ezitat să arunce pe soțul ei, în toiul disputei, apa clocotită din ibricul pentru cafea. Motive de enervare i-a pricinuit și Doru. A ajuns la a treia nevastă. Le-a părăsit pe primele două, o ingineră și-o filoloagă. Eleonora le-a simpatizat, s-a înțeles de minune cu ele. Cu ultima, iar o ingineră, Tereza, nu dădea două cu două. A crezut de la prima întâlnire că e o curvă, nu ca precedentele, femei rezonabile. Dar se înșela, nu era. A deranjat-o și că i-a trântit repede o fetiță, nu că Eleonora nu și-ar fi dorit o nepoțică, însă i s-a părut că Tereza s-a grăbit ca să-l prindă în plasă pe Doru pentru bani, până acesta să-și dea seama de ce fel de femeie este, ceea ce iar era fals. Privind-o pe Tereza, Eleonora vedea în soția fiului și oglindiri ale unor trăsături proprii- dorința de control, fermitatea. Și dacă la ea le credea necesare, la Tereza îi făceau plăcere ca și cum ar fi băgat două cuie în priză.
Cu mult timp înainte de moartea lui Laurențiu, Eleonora a cumpărat 4 locuri în cimitir, pentru ei și pentru Doru și soția lui- filoloaga, în perioada aceea. După decesul soțului, s-a îngrijit de mormânt lui, a continuat să scrie la o carte despre Tunisia și a încercat să și-o apropie cât mai mult pe Laura, nepoata care a trecut în clasa a VIII-a, căreia înainte nu i-a acordat o atenție excesivă. Tereza nu era încântată de ceea ce încerca soacra sa, o simțea ca pe-o intruziune neavenită pe teritoriul ei, dar păstra totul în sinea sa, nu se exterioriza brutal. Mocnea. De fapt, și nora și soacra știau cum stau lucrurile. Nu se certau doar din cauza lui Doru. Se antipatizau cu larghețe. Dar lăsau să vorbească doar căutăturile ochilor, fără să explodeze cuvintele, trântitul unei genți pe un scaun ori a unei cărți.
Cu două luni înainte ca Eleonora să-și sărbătorească a 81 aniversare a zilei de naștere, Doru a suferit un accident de mașină. Iar după o săptămână a murit în spital. L-au îngropat lângă Laurențiu, rămânând familiei două locuri pentru morminte, pe laterale. După încă niște săptămâni, Tereza a apărut în pragul vilei Eleonorei și i-a cerut să o lase să se ocupe de îngrijirea ei. După ce Eleonora o să semneze la notar un act de donație a bunurilor în favoarea sa și-a nepoatei, a precizat. N-am habar ce și-au zis încă femeile, însă, din acea joi, Laura n-a mai avut voie să-și viziteze bunica. Nici măcar când Eleonora și-a rupt un picior și n-a putut să iasă din casă.
Profesoara pensionară de geografie a fost nevoită să angajeze o vecină ca să-i gătească, să-i spele hainele și să-i curețe cele 4 camere imense ale vilei. Când a reușit să umble iar, Eleonora a aranjat la notar să-i lase Laurei jumătate din avere și restul vecinei care s-a interesat de ea. Nu i-au rămas multe zile, își spunea. Într-o după-amiază s-a hotărât să meargă la cimitir, la Doru și Laurențiu. Taxiul a lăsat-o foarte aproape de mormintele celor doi. Nu era cald, însă lângă morminte a simțit că-i ia foc capul, apoi s-a trezit la reanimare, cu pupilele la un neon cu lumină slabă. Nu putea să vorbească. A început să-și reamintească. Două bănci imense de beton erau de-o parte și de alta a celor două morminte apropiate, astfel amplasate ca să nu mai poată fi îngropat nimeni acolo. A observat că pe ușa salonului au intrat Tereza și Laura. Se chinuia să spună ceva, dar zadarnic. Vocea îi era o prizonieră a trupului, ea era o prizonieră a corpului inert. Tereza i-a pus o palmă pe braț și-a surâs fără s-o observe Laura. Care plângea. Ultimul gând al Eleonorei Popoviciu a fost că Tereza i-a promis că n-o s-o ducă la cimitir, ci la crematoriu. Era înspăimântată. A murit încredințată c-o să fie arsă.