Iubiții pământului

1. Băse, persanul

Băse, motanul meu dispărut, este printre oamenii care i-au vrut răul și l-au dus poate în alt cartier al Constanței. Eu cu Miri îl aveam de la înțărcare, să fi avut și el vreo lună-două, nu mai mult, prin toamna anului 2007. Împreună cu Tări, fratele geamăn, a fost adus de către Miri într-o cutie de carton, cu farfurioare și tavă, de la serviciul mamei-soacre. Miri și mama Maria adoră mai ales motanii. Au avut aproape în orice an pe la serviciu sau măcar în casă pisoi, cotoi, luați de suflet de la prieteni sau chiar de pe stradă.
Când a fost adus la noi, pe Dragoș-Vodă, Băse a fost preferatul lui Andrei, pentru că nu avea semne distinctive, ca Tări, cel cu o stea albă pe spatele galben-roșcat. Fața lui Băse este cu ambii obraji albi; în schimb, Tări are doar unul alb. Aș spune că Tări e mai fără obraz decât Băse, adică mai lacom la mâncare, mai afurisit, priceput ca nimeni altul la jocul cu discul sau cu mingea aruncate în ușă.
Băse își cere ieșirea afară, pe terasă, cu lăbuța, nemieunând ca Tări. Preferă mâncarea uscată și păzește domiciliul nostru mai ceva ca un câine. Smântâna, mazărea, câteodată pizza, carnea de vită și oaie pot fi considerate singurele excepții de la masa lui Băse. Dacă are în castron mâncarea Darling, Purina, americană, conserve umede pentru pisici, atunci Băse e fericit și-i ajunge – chiar dacă noi facem grătare peste grătare, fripturi peste fripturi, saramuri peste saramuri (când avem).
L-am recuperat pe Băse odată cu rană la buză și în gât. Nu l-am tratat, pentru că i-am văzut cicatricea urâtă de sub bot după o săptămână. El nu prea mai mânca. Și n-avea mai mult de șapte-opt luni. Avea ochii în lacrimi și nu arăta cât suferea din cauza unei mușcături groaznice – cred că de la un doberman, Nero, care a și murit înainte de-a dispărea Băse, deși era tânăr.
Când am fost cu Miri la Predeal, vara trecută, dar și în Grecia în acest revelion, au venit să aibă grijă de motani tata și tătoiu Costică – socrul meu. Băse a mieunat de a trezit cartierul, mai ales când nu avea încă un an, prin vară. Atunci era să și moară, făcând greva foamei în balcon, refuzând să ia din mâncarea de pe terasă. Întorși de la Predeal și Brașov, l-am găsit deshidratat, cu inaniție, deși tătoiu îl strigase mereu să vină la mâncare și apă. Băse plângea pentru că ne dorea pe noi, timp de o săptămână. Era în culmea fericirii când ne-am înapoiat, deși privirea sticloasă și lipsa oricărui apetit ne îngrijorase la maximum.
Iubitei Miri îi place să-l țină în brațe ca pe un copil. Băse nu mișcă atunci. Își ascunde capul în mâneca hainei, mai mult spre cot, de parcă ar fi alăptat. Vine singur când ne doare ceva și se așează cu tact de terapeut pe locul vătămat, nu înainte de a-l masa timp de zece-cinsprezece minute…
Avem poze cu el venind să ne maseze; stă cu capul aplecat, nesomnoros, ci într-o adevărată rugăciune animală, pregătit să-și dea tot sufletul ca noi să fim sănătoși, teferi, nu cum a fost el mic schingiuit de către dulăii vecinilor.
Mă tem că unui vecin prea invidios pe noi i-a venit ideea să îl ia în această iarnă, pentru că Băse se ducea cu Tări cam prea des pe la pisici. Se întorceau mirosind și a șunci, cărnuri fripte… O fi avut nevoie o rudă dintr-un alt cartier de motan pe la casă și ni l-a furat. L-a pus în mașină, pentru că era destul de blând, nu ca Tări impetuos, iar furtul l-a separat momentan de noi. Dar și când s-o întoarce Băse, n-o să-l zgârâie pe vinovat pe față – ca să rămână însemnat pe viață pentru actul de cruzime al separării lui de stăpâni ?
Am intitulat această poveste a motanului nostru favorit, ”Băse, persanul” pentru că el era, după mamă, de rasă persană pură, sora lui mai mică, tot geamănă, semănând leit cu o pisică persană, la botul de mops și la blana lungă, pufoasă. Băse era al doilea fătat, imediat aproape după Tări, iar surioara lor, Roma, văzuse lumina abia la urmă, când șefa mamei Maria nu se aștepta ca persana ei să mai fete. Așadar Tări și Băse au mai mult, ereditar vorbind, de la tatăl maidanez, de la un vulpoi roșcat ca și ei. Numai că botul, labele uriașe, pieptul lat, crupa spătoasă, blana înfoiată și moale (cu firul de opt centimetri), părțile de jos albe-albe (burta și picioarele, nu și lăbuțele) sunt orientale, persane prin excelență. Și comportamentul, îndeosebi al lui Băse – rezervat dar foarte atașat de toți stăpânii.
Băse va reveni la noi, va găsi drumul spre fericirea căminului nostru! El nici n-a plecat măcar... Privirea, gesturile, iubirea de animal ale lui Băse sunt prezente peste tot. Acum se încălzește iar ghiuveta îl așteaptă să-și facă în ea culcușul când o să fie prea cald!



2. Fața unui câine gigant

Să nu afirme nimeni că au boturi câinii. Oamenii fac bot când nu le convine, când se codesc. Câinii au fețe. Nu mai multe, ca noi, ci câte una singură. Noi facem fețe-fețe și merităm botnițe, ca să nu ne rănim.
Lumina unei dimineți de toamnă a fost puțin clătinată când un pui de câine văzu lumina în Paralia, pe lângă golful Salonicului. Muntele Olimp, aflat la douăzeci de kilometri de mare s-a cutremurat în acei zori. Se spune că și Cascada lui Zeus, de lângă orășelul Lithochoros, și-a umplut după o încetare a dușului ei verde peste tălpile în piatră ale șefului ceresc, cu o forță și rapiditate sporită, cele două căzi suprapuse. Ochii închiși gustau încă din laptele păcii întunecate și calde. Însă nu mai îi simțea aproape de trup pe cei doi frați gemeni, care trebuiau să vină odată cu el pe lume. Mama lui muri după ce-l fătă.
Copiii stațiunii i-au spus, când l-au depărtat de trupul drag rece, Anasthasis, pentru că tocmai ieșise lângă un curmal înalt și începuse să mănânce din curmalele pe care ei i le aruncau. Câinele stațiunii supraviețui, iar la două luni avea deja niște colți ca de tigru, culoare de ciobănesc german, însă ochii albaștri ca Marea Egee priveau blând. Pe mulți turiști i-a impresionat talia nefirească a lui Anasthasis. Au vrut să-l bage cu sila, de la cinci luni în mașini, dar el, cum simțea aerul greu al mașinii, se prefăcea turbat și se întorcea lângă curmalul din fața bisericii stațiunii.
Emil, fratele meu, l-a crescut mare pe Anasthasis. L-a făcut în România un adevărat Gulliver printre ceilalți câini.
Stăteam la casă. Fratele meu îl aducea să stea în curte periodic. Anasthasis îi mângâie de obicei fața și este destul de bine dresat. Dar, brusc, în această zi de 14 aprilie, fiindcă-i mijlocul primăverii, pare agitat. Cine știe ce i-o fi făcut prietenul lui Emil, unde este ținut mai tot timpul. Vreau să spun că pe data de 14 aprilie a acestui an cade Miercurea Mare. Că se cântă pentru ultima oară în Postul acesta ”Cămara ta, Mântuitorule...”. Stând noi doi, eu și Emil, în curtea noastră mai este un câine-lup, chiar de rasă. De când îl am, nu mai știu. Este un exemplar reușit. Cuminte.
Anasthasis se zvârcolește, neprovocat de nimic. Scapă din lesa lui Emil și sare peste gard în ograda vecinilor.
Râdem de el că poate auzise păsările de curte. Sau că, în sfârșit, i se trezise instinctul sexual ancestral. Fratele meu îl strigă să se întoarcă. Degeaba. Hotărârea lui Anasthasis a fost parcă premeditată. Gulliver-ul din el se simțea constrâns. De fapt nici nu era al lui Emil decât în visul lui de licean. El fusese întâlnit inițial de mine. Acum este tot în Grecia lui natală. L-am văzut și l-am fotografiat de trei ori cu mobilul meu la Paralia Caterini când am fost de Revelion, mai precis pe 30 decembrie 2008. Chestia întâmplată cu Anasthasis crescut mare de fratele meu a fost visul meu.
Faliile temporale se suprapun în vis. Eu par de aceeași vârstă cu Emil. Anasthasis este când pui, când dulău mare cât un canin Gulliver. Eu stau pe la casă permanent, deși în Medeea n-am stat mai mult de două zile la rând în ultimii trei ani și jumătate de când m-am mutat, cu adresa de buletin acolo, plecând din Tulcea. Eu rămân păzit de un câine de rasă, de un ciobănesc german, cum avusese prin liceu chiar fratele meu. Mi se lăuda atunci când eu abia începusem gimnaziul că masculul fătat de Gilda (cățea ciobănesc-german) avea o talie foarte mare. Pe acel câine îl dăduse generos, fiindcă familia noastră locuia la bloc, unui coleg care avea curte.
Nu se poate uita fața lui Anasthasis, botul lui imens. Ce nasul lui Tănase ? Dacă i se arăta lui Anasthasis botul și laba din față – imense – de după un colț, ai fi zis că ești la porțile Infernului și că îi dai binețe lui Cerber.







3. Scriși unul în altul

- O să scrii, o să scrii...
- Ce-o să scriu?
- Un poem advers, un poem invers.
- Tu, iubirea mea, nu știi ce vorbești.
- O să scrii pentru a-mi bandaja trupul gol.
- Stai așa atunci, să-ți pun piciorul meu pe piept...
- O să scrii cu mâna aprinsă în pantalonii mei.
- Ia-ți gândul, perversule! Zi, pe bune, cum mă vrei?
- Vreau să mă rescrii de la-nceput, se poate, nu?!
- Da, îmi dai prin transfuzii sângele tău tot și...
- Murim amândoi – așa ziceam și eu!
- Am grupa zero, iar tu nu. Mă voi dona ție și dincolo.
- Atunci, te rog, amână-ți semnătura, scrie-mă cum vrei!