Singurătatea, așa cum o simțea Luminița, nu-i făcea nici o plăcere. Timpul trecea greu, apăsător de greu, iar liniștea din interior o indispunea. Era obișnuită cu forfota zilnică, cu muzica preferată a copiilor, cu prietenii care veneau și plecau. Odată cu plecarea acestora la casele lor, toate bucuriile i-au fost luate.
-Cât de repede au crescut! Cât de repede a trecut timpul, își zise femeia mohorâtă.
Rândurile din caietul ce-l ținea în față, așternute răzleț relatau o stare de moment, o stare de care a fost marcată cândva. Le parcurse șoptit încercând, să retrăiască emoția găsită pe hârtie:

„Stăpâna sufletului meu. Atunci când clipele se scurg alene, atunci când ceasul bate-ncet, te regăsesc pitită-n suflet. Minunea mea, eu mă aștept, să îmi vorbești ca altă dată, să mă mângâi încet pe păr, să-mi spui că totul va fi bine... să-mi spui că nu mă vei lăsa să fiu o victimă a răutății care vine. O lacrimă îți las... să faci ce vrei cu ea. Păstreaz-o sau arunc-o, ea este doar a ta”.

Impresionată de rândurile parcurse, Luminița rupse o foaie din caiet, apoi alta și alta, făcându-le ghemotoc le aruncă la coșul de gunoi.
-La ce este bună această autoflagelare sufletească? Se întrebă încă sub imperiul sentimentelor regăsite în cele câteva rânduri. Răzgândindu-se alese cu grijă paginile aruncate le îndreptă, punându-le în caietul pe care-l așeză alături de celălalt în bibliotecă, zicându-și:
-Aici să stai, până ce-ți va veni rândul... ată dată poate am să termin de citit, dar nu acum.
Cu gândul departe, porni radioul și luându-și lucrul de mână, începu să tricoteze încet. O clipă de neatenție și firul de lână se rupse, chiar la marginea rândului.
-Iaca ce înseamnă să tot recuperezi lâna din alte tricotaje. Este și firul ăsta ca viața, se transformă, se retransformă până când nu se mai poate, se gândi femeia privind dosul lucrului unde, câteva noduri își arătau hidos existența.
-Cred că am să le ascund, cu acul de cusut, în așa fel încât să nu se vadă!
Dominată de o dorință nestăvilită pentru schimbare alese din coș un ghem de lână maro.
-Păi dacă schimb culoarea, am să schimb și modelul, că numai așa pun în valoare lucrătura... deci ia să văd cam ce model s-ar potrivi? Cred că, niște floricele mărunte ar da originalitate. Să văd cum arată, iar de nu o să-mi placă, revin cu alt model, că doar timp am berechet. Nimic nu mă zorește să termin lucrul repede. Dar dacă aș face florile cu croșeta? Să anin așa de ici colo câte una, mai mare sau mai mică, dar divers colorată, tocmai pentru a îndulci linia modelului... trebuie doar să încerc!
O amuza ideea de a–și împodobi fularul cu floricele croșetate... motiv pentru care-și îndemnă degetele-i harnice să configureze prima floare din lâna maronie.
Prin liniștea încăperii ajungeau la ea doar frânturi ale știrilor difuzate la radio.
„ .....a fost găsit spânzurat în propria-i locuință....” reuși femeia să deslușească din amalgamul informațiilor recepționate.
-Hmmm... la fel ca tata, alt cretin. Oare și el și-a terorizat copiii cu această idee tâmpită? Fără să vrea femeia își aminti clipele în care...
*
S-au mutat la periferia orașului Arad, tot în chirie, în casa unei familii de moldoveni. Câte emoții au încercat-o înainte de mutare! Câte vise și câte speranțe. În mintea ei de copil se și vedea o elevă foarte pedantă, purtând uniforma scrobită cu mult doritul guleraș dantelat. Se vedea având geanta burdușită cu tot felul de caiete învelite în coperți din plastic, iar penarul plin cu de toate.
După mutare, toate speranțele i s-au spulberat. Nu-i păsa că locuiau cu toții înghesuiți într-o singură cămăruță. Nu-i păsa că în același pat dormeau cu toții. Nici faptul că în jurul lădoiului ce servea drept cufăr la mutare, se adunau toți atunci când se așezau la „masă” nu-i păsa. Iar dacă se gândea bine, nici că aveau pământ pe jos, pământ pe care-l „muruia” săptămânal ungându-l cu o pastă din lut și balegă de cal nu era pentru ea un motiv de întristare. Ar fi trecut bucuroasă prin toate astea, dacă n-ar fi existat alte probleme mai grave. În ultima vreme, începuse să fie din ce în ce mai abătută din cauza tatălui ei care, s-a înfrățit cu licoarea lui Bachus. Iar rezultatul acestei alianțe s-a repercutat asupra copiilor, motiv pentru care purta aceeași ultimă uniformă ponosită din ultimii doi ani iar lipsurile din ghiozdan erau tot mai evidente. Ceea ce o întrista cel mai tare, era foamea. Acea stare de goliciune care în timp devenise una psihică, acea foame care-i producea dureri de cap, precum și imposibilitate de a și-o potoli. Își amintea clar acel moment când în zi de salar fiind, se terminase cam toate alimentele.Ba nu chiar toate.... undeva pitit într-un ungher al cutiei de cartofi a mai găsit unul. L-a tăiat felii și în lipsa uleiului l-a copt pe plită. Câteva pentru ea, câteva pentru fratele ei. Apoi s-au culcat, să uite. A venit seara, a sosit Lucica aducând câte ceva de-ale gurii, însă tatăl ei nu.
În cea de-a treia zi și-a făcut și el apariția. Fără salar și mort de beat. Abia ținându-se pe picioare, apucă ghiozdanul fetei și desfăcându-i cureaua, o puse în buzunar zicând:
-Draga tati, hai să te pupe tata, că de mâine n-ai să mă mai vezi! Gata... de mâine nu mai ai tată... vezi să fi fetiță cuminte și să o asculți pe mama ta! Și atât cât poți să ai grijă și de fratele tău!
-Tati ce vrei să faci? Întrebă fetița uitând de toate problemele ei.
-Gata! Eu îmi iau adio de la viață, îmi iau adio de la tot. Până aici a fost. Þie, să-ți pară bine că ți-ai cunoscut tatăl. Mie, îmi pare rău de fratele tău că este mic și n-a apucat să mă cunoască... mai zise, după care îi sărută părul fetiței și ieși împleticindu-se pe ușă. Fata îl urmă rugându-l:
-Tati hai în casă să te culci... lasă că mâine o să faci ce vrei. Acum hai și culcă-te... fi bun, te rog mult tati!
-Du-te înapoi acasă. Acolo unde merg eu tu n-ai ce căuta!
Văzându-l atât de pornit, fetița îl urmă în tăcere, până la capătul străzii de unde îl urmări doar cu privirea. Împleticindu-se, acesta tranversă linia de cale ferată din apropiere și oprindu-se lângă un prun, scoase cureaua din buzunarul pantalonului încercâd să o lege de-o creangă...
Intuind ce vrea să facă, Luminița n-a mai stat pe gânduri. S-a dus glonț la el, și țipând îngrozită a încercat să-și tragă tatăl de haine.
-Hai acasă tati că totul o să fie bine. Lasă pe mâine... iar dacă nu vi, să ști că am țip cât pot eu și o să audă toată lumea, zise fata oripilată doar de ideea că ar putea fi martora unei astfel de monstruozități. Auzind-o bărbatul o mângâie pe cap spunând:
-Noroc că ești tu aici. Tu m-ai salvat de la o moarte sigură... că de nu erai...
Apoi sprijinându-se pe umerii firavi ai copilei s-au îndreptat amândoi spre casă...
Da, încă de atunci începuse să conștientizeze tot mai crud realitatea în care se zbătea întreaga familie. Aceeași poveste... o dată... de două ori... până când fata a înțeles că treaba cu spânzuratul este un scenariu creat de aburii alcoolului pe care tatăl ei îl consumase. Și atunci a învățat să nu-i mai pese.
*
Luminița își privi mica floricică maronie pe care tocmai o terminase. Petalele lăbărțate atârnau parcă fără vlagă...
-Nu-i nimic, am să o cos aici peste partea lucrată cu galben. Dar nu acum. Mai fac câteva și pe urmă...
Cu înfrigurare și gândul departe, femeia începu altă floricică.

-va urma-