-Vă rugăm să luați loc! spuse o asistentă grasă și urâtă, încercând să pară umană, poate chiar era... O alta mi se adresă aproape imediat, pe un ton prefăcut: ,,Domnule, mergeți la cabinetul ,,internări'', drept în față,ieșiți afară din clădire și apoi...prima intrare la stânga! ''Aproape instinctiv sau chiar din instinct am urmat îndrumarea, diabolic sfat...târând după mine geanta plină cu de-ale gurii(așa cum îi stă bine unui pacient în Roumânia), și alte lucruri de recuzită personală. Am făcut primii pași în afara clădirii cu tencuiala căzută pe ici pe colo, acolo unde trei cucoane în halate albe trăgeau cu poftă din țigările ajunse aproape de filtru. Nu erau nici urâte și nici frumoase, îmi aduc bine aminte, niște corpuri diforme ori informe, ce sporovăiau ceva imperceptibil auzului meu. Vântul sufla cu putere, cerul continua să plângă la vederea acestui peisaj sinistru. În fața ușii ,,din stânga'' exagerat de înaltă, un tip solid și la prima vedere simpatic, fuma și el dintr-un Kent, parcă admirând melancolic ploaia ce cădea fără întrerupere...
-,,Vă salut, să trăiți!'' zisei, punând jos geanta grea.
-,,Vă salut cu respect! Sunteți pentru internare?''
Ați mai fost pe la noi...nu?
Nu-i așa?''
-,,Da...''
.......................................
A mormăit ceva, după răspunsul meu ferm, cum că merge să stingă restul de țigară... A făcut câțiva pași în noroiul din fața sa și a călcat chiștocul Kentului cu multă atenție. Am deschis ușa, cu un scârțâit scârțâitor, am intrat cu pași marunți și obosiți așteptând să vină funcționarul înalt și puțin burtos pentru vârsta sa.
-,,Da domnule...dați-mi documentul de identitate, vă rog!...Și trimiterea. Aveți un cupon de pensie, ceva...? Sunteți pensionat, nu?''
Buimac și nervos, am răspuns totuși politicos, foarte...
-,,Da, poftim documentele! Cupon... nu mai am, e cel de data trecută...eu am fost într-o mică permisie, de o săptămână. Puneți-l pe cel de la prima internare, vă rog domnu’...!''
-,,Da. Luați loc la măsuța de pe coridor...!''
Insul a intrat într-un cabinet...
Am ocupat locul indicat, pe un fotoliu rupt și mucegăit, vechi și acesta precum masa ce întregea acest mobilier. Am deschis geanta și cu un gest de lehamite am decojit o banană. Întâlnisem primul om ,,de treabă'' din acest spital și eram mulțumit de purtarea sa. Mai târziu aveam să înțeleg de la tatăl meu că se cunoșteau și că tipu' era înțelegator săritor și cooperant.
Aveam în geantă un exemplar al volumului de ,,Poezii''...am scris pe prima pagina o scurtă dedicație cu toată sinceritatea de care eram în stare în acele clipe...
Era mai mult o acțiune de introspecție! Mă bucură faptul că există și oameni(unul deocamdată), de asemenea factură în acest loc! Cei mai mulți sunt de o rară și crasă mizerie umană, cei buni trebuie reperați, considerați și apreciati pentru faptul că sunt oameni în primul rând și apoi buni profesioniști.
După un timp, acest domn a ieșit...
,,-Așteptați-mă...puțin!''
-,,Da...nici o problemă!''
Am răspuns în mod automat.
.....................................
După un timp, ce parcă n-ar fi trecut niciodată, a sosit și momentul când am primit aproape ceremonios ,,verde'' pentru intrarea în iad. Am dăruit omului meu cartea. Mi-a mulțumit zâmbind. Părea surprins, chiar nu-i venea să creadă... Ne-am despărțit după câteva replici de mulțumire reciprocă și după o strângere de maini. ,,A fost plăcut surprins, mi-a mulțumit...! Pe chipul său se citea bucuria copilului care își primește jucăria preferată... ceva ce cu greu se poate explica în cuvinte...'' de aceea nu mai insist să gândesc oarecum inconsecvent la cele întamplate. Poate că doar mi s-a părut... Omul și-a văzut mai departe de serviciul său. Eu...
Am plecat pe drumul pe care venisem. Intrasem într-un feed-back al sistemului, neînchipuit de draconic, pe aceeași vreme păcătoasă(păcătos de romantică), târând aceeași geantă grea și sâcâitoare.
Ploaia devenea din ce în ce mai deprimantă: chipul cerului se lăsa posomorat... Am ajuns în holul de unde plecasem. Masa, scaunele și televizorul erau în același loc, în aceeași stare de tristețe, în același semiîntuneric sinistru- totul în ton(cenușiu), cu vremea lacustrelor bacoviene(starea mea sufletească). La un moment dat, pe neașteptate, am tresărit la auzul unui strigăt de chemare, cei drept cam scârțâit, al unei asistente simpatice:,,... domnule... intră!''
Am urmat chemarea și m-am conformat ocupând un loc pe scaunul cu rezematoare așezat special pentru mine... M-am așezat în poziția inversă pe scaun, în așa fel încât să pot ține brațul drept întins pe rezemătoatea din lemn acoperit cu ceva burete pe sub o musșmaua găurită de timp și de soareci, găurită de timpul scurs peste ea.
Geanta am așezat-o undeva lângă un calorifer călduț... Mi-am aruncat geaca, oarecum nervos de ceea ce avea să se întample, deasupra bagajului.
.....................................
O individa grasă, în vârstă, mi-a ordonat să trec pe cântar.(...),,
-Ai 48 de kilograme... treci să te măsurăm!... ai 168 de centimetri... Da... Acum să-ți luăm sânge: întinde brațul pe marginea răzmătorii!''
Ce-i drept, știam tot acest ritual dar nu aveam nici un chef de comentarii... desi fierbeam în suc propriu așteptând scânteia prielnică revoltei.
Mi-am scos propria batista albastră din buzunarul pantalonului și mi-am așezat-o în dreptul gurii și nasului...(Trebuia să avertizez,într-un fel ironic,lipsa maștilor de protecție antimicrobiană! Asta era scânteia...)
Asta pentru a mă proteja de tânăra și bruneta femeie frumoasă din fața mea. Asistenta încerca fără succes să umple prima seringă-vacum. Priveam atent când la locul unde înfigea acul când la chipul ei drăgălaș stapânit de o mină trădând neputința.
Mai că îmi venea să plâng de durere, mai că îmi venea să râd în hohote de întamplarea în sine cât și de vorbele aruncate răstit printre dinții de un alb strălucitor.
Nu știu de ce..., încă mai dețineam puterea și voința de a memora unele amănunte ce nu cred că mă interesau cu adevarat.
Între timp, intră și d-na Mari, infirmiera...
Totul decursese ,,normal''...
Oarecum normal...
Nici nu îmi dau seama bine dacă normal sau...,,normal'' era cel mai normal În acele momente cu adevărat dureroase, cu adevărat hilare în același timp.
La un moment dat, fără a băga de seamă, din spatele meu apăru Bărbosu... domnul Bărbosu directorul instituției spitalicești unde aveam să ,,domiciliez'' în urmatoarele cel puțin 30 de zile așa după ,,cum spune la regulament''și la ,,legile statului Roumân''.
(De la medicul curant citire!)
-,,De ce nu purtați măști...?''
Răcni impetuos, ca un cocoș umflat în pene, directorul.
-,,Trebuie să își țină el nasul și gura acoperite...!?''
Se mai rățoi, țanțoș și parcă în glumă deși nu era...
-,,Păi nu mai avem...'' răspunse cu juma' de gură drăgălașa brunetă ce îmi luase sânge după mai multe tentative nereușite. Tremura toată și mă privea de parcă eu aș fi fost vinovat cu ceva.
Cealaltă tăcea pământ. Doamna Mari părăsise subtil mica încăpere și asista de undeva din penumbră la scena la care și eu eram martor sau chiar un personaj de prim plan.
Când am întors capul spre ea mi-a zâmbit cu oarece subînțeles și a continuat să își vadă de îndatoririle de serviciu, rezervându-și dreptul de a trage cu urechea tot ce se vorbea...
Mă aștepta pentru a mă conduce la locul unde trebuia să îmi las îmbrăcămintea de acasă și să o îmbrac pe aceea a instituției, așa după cum scrie ,,la regulamentul de ordine interioară'' scris la computer pe un petic de hârtie și agățat pe un zid cu vopseaua lambriului exfoliată.
Sub acest text de ,,regulament'' scria mic, tot cu litere de computer: ,,conducerea!''
Nu se găsea pe acesta nici cea mai vagă semnatură sau vreun semn de ștampilă directoricească.
Un simplu afiș ce îmi sărise în ochi la auzul vorbelor ,,oficiale'' rostite de doamna Mari.
Exista acolo și asta era câtuși de puțin un semn de autoritate, un semn vag de normalitate. Bărbosu, îmbrăcat în halat alb, cu chelie pe creștet, puțin puf alb crescut anemic pe lângă urechile-i mici și aproape rotunde, își mișca barba albă vorbind răstit, rapid, foarte tare și puțin ,,pe nas''...
De altfel un personaj pitoresc ,,piticu' '', după cum spuneau în batjocură unii dintre pacienții ce avuseseră ,,de ceartă cu el''.
După mulți ,,un director cam pe arătură'' sau ,,plecat cu sorcova''...
Unii îl lăudau ca fiind un medic bun alții din contră spunând că ,,nu se vor da pe mâna lui nici dacă ar fi morți, pentru că face anumite experimente pe ei și primește în schimbul mostrelor de țesut recoltate foarte mulți bani''...
Nu stiu... Probabil simple legende!