agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-05-17 | |
Intrasem în curtea d-nei Bachner pășind stângaci, cu teamă, căci știam de prin vecini mania ei dusă până la persecuție în ceea ce privește cultul florilor. Și, într-adevăr, peste tot erau numai flori. De-a lungul aleii ce ducea de la poartă spre intrarea în casă sau în rondurile mici, ca ochiuri multicolore, ce se răsfățau prin trupul îmbietor și darnic al curții. În mijloc trona un foișor îmbrăcat într-o iederă alunecând ca niște ghirlande de smarald, cuprinzând lacom locul acela tainic și de atunci sfânt pentru mine și Fabiola. Din casă răzbăteau acordurile calde ale unui pian, învăluind aerul tors pe tulpinile florilor, întorcându-l în reverberații tainice până spre buza foișorului, lângă cele trei trepte ce deschideau calea spre o lume pe care încercam să mi-o imaginez că se poate întinde dincolo de ele. Am privit-o pe Fabiola cu o expresie a feții care ar fi vrut să însemne: „Nu știam că d-na Bachner cântă atât de frumos la pian!”. Dar răspunsul, care n-a întârziat să sfâșie aerul cald al înserării, m-a atins cu glasul ei inefabil.
- Nu cântă bunica, prostuțule! Are de ceva vreme o criză de gută și stă imobilizată în pat. Am adus cu mine câteva benzi de magnetofon, pe care m-am înregistrat...îi place ca seara să fie singură, doar ea și muzica mea... - Vrei să spui că tu ești virtuosul de la pian? - Da! Ce te miri? Am făcut cursuri de pian la Brașov, este instrumentul cu care vreau să cuceresc lumea... - Cum adică să cucerești lumea? am întrebat eu în ignoranța deplină a celui care știa că niciun prieten de al său nu își permitea pe atunci luxul de a avea în casă un magnetofon și nici să cânte la un instrument atât de nobil. - Vreau să fac o carieră din asta...să ajung să cânt pe marile scene ale lumii...să trăiesc pentru muzică... - Se poate face așa ceva? am continuat eu să debitez inepțiile cu care mă hrănisem în lumea mea de cartier, săracă în orgolii, golită de idealuri și atât de cantonată în cutume de neclintit. - Poți cuceri lumea în oricâte moduri dorești! Numai să îi demonstrezi că poți face asta... Dialogul ne-a fost întrerupt de strigătele prietenilor mei de joacă, pesemne plictisiți să mai aștepte ieșirea mea din curtea cufundată în flori cu prețioasa și singura noastră comoară: mingea de fotbal. Fabiola m-a privit blând, cântărindu-mi din ochi reacțiile, și mi-a spus: - Dacă vrei, te poți întoarce la ei...sau poți rămâne...O să-ți cânt numai ție...am scos ieri pianul din sufrageria bunicii, aici, pe veranda din fața casei. Tu stai aici în foișor și mă asculți...Te rog...Nu cunosc pe nimeni încă aici...și am nevoie de un prieten...am mare nevoie...! Cântăream oportunitățile ce mi se ofereau, fără însă să uit că de tovarășii mei mă legau anotimpuri pline de jocurile copilăriei, pe când de această fată, care mă domina prin privirea ei albastră și prin personalitate, nu mă lega practic încă nimic. Știam însă de la bunica faptul că atunci când vrei să iei o hotărâre legată de un chip frumos și sensibil, trebuie să lași sufletul să hotărască. Sufletului meu nu i-au trebuit secole de gândire. Am luat mingea dintre straturile de lalele și am ieșit la poartă. Cei trei prieteni ai mei s-au bulucit dintr-odată în jurul meu, strigând: - Hai, mă, Darius, că se înnoptează...Mai avem două meciuri de disputat până să stabilim campionul zilei! Ce tot stai la palavre cu moțata aia? - În seara asta nu contați pe mine! le-am zis. Fabiola m-a invitat să o ascult cum cântă la pian... - Da’, de unde a mai răsărit și fata asta? m-a întrebat Miron, aproape iritat că puneam o fustă înaintea pantalonilor scurți. Auziți, să o asculte cum cântă la pian! - Nu știu, n-am apucat să o întreb de unde a răsărit...Dar știu că trebuie să o ascult cum cântă...așa simt...Mă duc acum, vorbim mâine, bine? i-am expediat eu cu o grabă nedisimulată și de aceea suspectă pentru prietenii mei nedespărțiți. Mi-au simțit totuși firava amărăciune care îmi mai plutea stins în glas, după cum încercau să mă tragă de mână spre praful nobil al străzii noastre, teatrul atâtor întreceri de neuitat. - Darius, încercase atunci să mă avertizeze Paulică, ai grijă! Fetele...femeile, în general...știu asta de la frate-miu, Doru...dacă au apucat să te îmbrobodească, nu mai scapi... - Voi avea grijă, Paule, voi avea grijă, am răspuns eu cu jumătate de gură, deși eram deja convins că năvodul de argint, pe care Fabiola îl aruncase asupra mea din adâncul mării ochilor ei, mă imobilizase pentru totdeauna. Fiindcă simțeam că din acea seară ei, bunii mei tovarăși de joacă, vor rămâne undeva pe un raft părăsit, acolo unde zăceau în uitare și alte jucării ale copilăriei mele. Când am revenit în curtea scufundată în tăcerea florilor, Fabiola m-a luat de mână și m-a dus în foișor. Pe o măsuță era pregătit un pahar cu apă rece, în care se amestecau culorile pastelate ale unei lingurițe cu șerbet. - Stai aici, te delectezi cu șerbetul bunicii și mă asculți cum cânt...mi-a spus ea, privindu-mă parcă de pe un țărm îndepărtat. - Vreau să știu, i-am spus eu timid, vreau să știu cum de ai apărut aici, în cartierul nostru, în curtea d-nei Bachner? - Ca orice băiat ești curios peste fire...! O să-ți spun totul...dar după ce îți voi cânta... A sărit sprintenă cele trei trepte ale foișorului și i-am văzut coadele fluturând pe după geamul uriaș, ce îmbrăca veranda, ocrotind-o de ultimele raze ale soarelui. Din stradă răsunau tot mai ademenitor și parcă mai înverșunat strigătele tovarășilor mei, care încinseseră o altă partidă, dar totul s-a estompat atunci când Fabiola a început să cânte. Un copil dintr-o familie modestă, cum eram eu, nu mai ascultase niciodată o melodie ca aceea, ce parcă se strecura pe aleea îmbătată de mirosul florilor, pe sub valurile de iederă ocrotitoare, amenințând să acapareze foișorul, curtea și apoi sufletul meu, care asculta fascinat arpegiile minunate. Eu, care, ori de câte ori mă răsfăța bunica cu șerbet, nu aveam niciodată răbdare să decantez pasta înmiresmată a acelei delicateți, înghițind pe dată conținutul linguriței, acum doar gustam din șerbetul de trandafiri, încercând să savurez fiecare înghițitură, pentru ca apoi să scufund căușul linguriței în apa ce coagulase culoarea sângerie a șerbetului. Melodia aceea îmi aluneca încet prin trup, îmi părea că odată cu înserarea coboară din spatele verandei sunete ce se înlănțuie magic și care mă fac tot mai mic și umil pe băncuța aceea, acolo, într-un foișor pe care parcă nu aș mai fi dorit să-l părăsesc niciodată. Când Fabiola a terminat de cântat, am rămas cu lingurița în aer. Din ea începuse să se prelingă un fir roșiatic de șerbet, care, sfidând parcă toate legile gravitației, refuza să cadă pe mocheta verzuie ce îmbrăca pardoseala foișorului. Era ca și cum o magie stranie cuprinsese întregul loc și toate ar fi împietrit pe veci. Așa m-a găsit Fabiola, privind spre prima stea ce se ștersese pe la gene cu marama crudă a înserării, sclipind tainic, poate numai pentru noi doi. - Þi-a plăcut? m-a întrebat ea, luându-mi lingurița din mâna rămasă inertă și care încă mai păstra într-un echilibru precar acel fuior de șerbet. - Da, a fost minunat...am răspuns eu, revenit fizic în acel spațiu cufundat parcă mai aspru în mirosul reginei nopții ce-și deschidea potirul către îmbrățișarea serii. - Se numește “Clar de lună”, mi-a șoptit ea și a făcut apoi un gest pe care de atunci nu l-am putut uita niciodată. Cu o detașare extraordinară și cu o naturalețe dezarmantă a vârât între buzele ei mici, roșiatice ca de pârg, lingurița pe care mi-o luase din mână și a sorbit cu nesaț din firimiturile trupului de șerbet amestecat cu lacrimile de apă, ce se odihneau pe cupa argintată. Am privit-o cu o întrebare ascunsă în ochi, ce parcă nu-și avea locul și timpul în spuza acelei clipe: “De ce ai făcut asta? De ce mi-ai furat gândurile?”. Căci îmi amintisem ceea ce bunica îmi spusese odată, când începusem să consider fetele din clasă nu doar ca pe niște nume din catalog, ci ca pe făpturi de carne și sânge, osmozate în taina sufletului lor gingaș: “Darius, băiatul meu, să nu lași niciodată vreo fată să bea după tine sau să împartă cu tine ceva dulce, o bomboană, o ciocolată! Fiindcă atunci îți poate citi și fura pe loc gândurile! Și, când o fată ți-a furat gândurile, devii sclavul ei pe veci!”. - “Clar de lună” se numește bucata pe care ți-am interpretat-o, mi-a zis ea cu melancolie, evitând elegant răspunsul la întrebarea mea, ca și cum ar fi fost normal ca lingurița aceea dulce să poposească și pe buzele ei. Debussy...este compusă de Claude Debussy... Poate voi avea prilejul să-ți spun mai multe altădată despre el și muzica lui...Bineînțeles, dacă te interesează mai mult decât strigătele canibalice ale prietenilor tăi, spuse ea, așezându-se lângă mine pe băncuța circulară din foișor. Tu...tu, Darius, ce pasiuni ai? - Îmi place să desenez...vreau să devin arhitect, să ridic clădiri care să rămână după mine, după ce nu voi mai fi... - Și eu, și eu vreau să devin cineva...să cutreier lumea cu pianul meu și tot la fel ca și tine să rămân în sufletul oamenilor prin ceea ce aceste două mâini vor crea. M-ai întrebat cum și de unde am răsărit aici, în cartierul acesta. Am locuit cu părinții la Brașov. Tata a deschis recent o afacere cu mașini în Germania, la Köln. A fost nevoit să plece acolo cu mama... - Și tu...cum de ai rămas aici? - Am început la Brașov școala de muzică și m-am transferat ușor aici, datorită notelor foarte bune. Nu puteam întrerupe tocmai acum studiile. Mai ales, după ce am câștigat premii la concursuri de interpretare... Și nu puteam să o las nici pe bunica singură, la vârsta ei. Avem de câteva zile și o fată în casă, care ne ajută la treburi, ținând cont că bunica se mișcă tot mai greu. Iar eu sunt ocupată cu școala și în primul rând cu pianul. Mi-ar place să putem deveni prieteni...într-o zi...mi-a spus ea cu o nostalgie ce i se citea pe sub genele răsfrânte ca niște petale de mac. - Dacă ne dorim asta, i-am răspuns eu, putem fi prieteni...cu siguranță... - Dar numai cu o condiție, mi-a amendat ea imediat entuziasmul, devenind foarte serioasă. Să îmi promiți că vei abandona praful străzii, urletele astea barbare pe care le scoateți voi ori de câte ori dați vreun gol. Într-un cuvânt, să te schimbi...să dorești să ajungi cineva...să înveți...fiindcă nu prea sunt sigură că o faci cu prea multă pasiune. Bunica mi-a spus că ești destupat la minte, dar trebuie să fii împins de la spate, ca să zic așa...Deci, ce zici, ești de acord cu condițiile mele? Încă îmi răsunau în urechi vorbele lui Paulică: “Fetele...femeile, în general...știu asta de la frate-miu, Doru, dacă au apucat să te îmbrobodească, nu mai scapi...!”. Dar hotărârea mea fusese luată acolo, pe loc. Se părea că dacă voiam să mai savurez șerbetul de trandafiri al bunicii sale, dacă urechile mele ar mai fi vrut să se delecteze cu acele acorduri divine, dacă ochii ar mai fi dorit să se arunce în marea aceea de cicoare blândă, trebuia să devin un altul, să mă schimb. Atunci am realizat pentru prima oară în viață că dacă iubești pe cineva cu adevărat poți deveni tot ceea ce vrei tu și persoana dragă ție. Când ne-am despărțit, luna părea un prunc îmbăiat și înfășat în stele. Am ajuns acasă foarte târziu, căci clipele alături de Fabiola și poveștile noastre despre anii copilăriei ne cufundaseră într-o reverie prelungă. Încă îmi răsunau în urechi acordurile acelui clar de lună, când o pereche de palme aspre, muncitorești, îndesate, ale lui tata m-au făcut să cobor cu picioarele pe pământ. Uitasem de dragul Fabiolei și a lui Debussy de regula de aur a familiei noastre, aceea că în fiecare seară la ora 19 fix, fără niciun rabat, familia trebuia să fie strânsă în jurul mesei. - Pe unde ți-au scăpărat copitele, Dariusică, tată? am auzit eu vocea baritonală și rea prevestitoare a tatălui. - Ce-l mai întrebi? a sărit mama cu privirea aceea dură, care mă avertiza mereu că sunt la limita răbdării ei. A fost la depou, nu vezi cum arată? Parcă este beat...uită-te și tu ce privire ștearsă și indiferentă are! Parcă plutește...departe...departe de noi...Miroase-l, poate a și pipat ceva cu măgădanii ăia de doi bani...! “La depou” era locul pe care îl afuriseau în gând toți părinții odraslelor cartierului nostru. Fiindcă acolo, într-o hală dezafectată, se întâlneau figurile cele mai proeminente ale durilor cartierului. O șleatcă de tipi de vârsta mea sau mai mari decât mine care jucau arșice, fumau și beau în draci, povesteau întâmplări deocheate despre amoruri celebre din cartier și despre femeile fatale care le trecuseră prin pat. Fusesem doar de două ori acolo, dar mă lecuisem, așa că mă jignea afirmația mamei. Dar tot atât de adevărat era că în acea seară pluteam. Mama avea dreptate. Pluteam alături de imaginea Fabiolei lăsată pe băncuța din foișor, pluteam printre acordurile acelei melodii tainice. - N-am fost la niciun depou, am spus eu cătrănit de atâta neîncredere ce o ofeream părinților mei. - Atunci unde? Unde, Dariusică, tată? m-a mângâiat tata cu încă o palmă ce s-a lipit zdravăn de ceafa mea prospăt tunsă. - Am cunoscut o fată...am bâlguit eu, neștiind care va fi urmarea confesiunii mele sincere. - O fată...? O fată...? repeta tata, descrețindu-și fruntea și căruia parcă abia acum i se desfundaseră timpanele. Păi, atunci se schimbă treaba, flăcăule! Se schimbă radical treaba! Mama știa că tata avea o coardă sensibilă, cea romanțioasă, a iubirilor visătoare. Dacă știai unde să-ți așezi arcușul, erai al lui cu totul. Așa că interveni iar, mai aprig, mai sarcastică în glas. - Și tu, om bătrân, asculți la balivernele lui! Auzi, a cunoscut o fată! Păi, ce fată se poate uita la un mâzgălici ca tine, mă, băiatu’ mamei! Că uite cum curg zoaiele și praful de la atâta bătut de minge. Uite, uite cum stau hainele pe tine, că, cine te vede, zice că ești copil de bogdaproste... - Am cunoscut o fată! m-am încăpățânat eu să repet obsesiv. Nepoata d-nei Bachner... - D-na Bachner are rude în Germania! mă repezi mama, ca pentru a-mi demonstra că nimic nu-i putea scăpa din viața încâlcită și spoită cu iluzii a cartierului. Doar nu o fi venit din Germania aici, la noi...la bine...? - Nu este din Germania, mamă, mi-am recăpătat eu paloarea cuvintelor ce îmi stăteau pe buze ca stoluri de grauri gata să-și ia zborul. A venit din Brașov... - Și, mă rog, ce să facă aici, tocmai din Brașov? - Cântă...cântă la pian...vrea să ajungă o mare interpretă...este la școala de muzică... - Să zicem că este așa! Ce să caute o astfel de fată cu un pierde-vară ca tine. Unul care vii de la școală, bagi repede la ghiozdan de te apucă sughițul taman la mijlocul mesei de atâta grabă, apoi pleci și mai apari seara. Ce să caute o astfel de fată cu un neisprăvit și neînvățat ca tine...? - Știi bine ce a zis dirigu’, am încercat eu să dreg busuiocul care se ofilea văzând cu ochii sub torentele verbale ale mamei. - Da. Știu! Ce să-ți spun! Că ești un autodidact...! Auzi, Darius a lu’ Dobrică Paraschivescu, autodidact? Taică-tău asudă de dimineață până seara la triaj, printre locomotive soioase și pline de unsori de toate felurile. Suntem niște oameni simpli și așa vei fi și tu, din moment ce cartea înseamnă pentru tine un teritoriu pe care nu-l calci nicicând, de ai zice că e împrejmuit cu sârmă ghimpată și te temi să nu-ți agăți nădragii...!... - O să mă schimb, mamă, o să învăț! Ai să vezi... Fabiola, nepoata doamnei Bachner, mi-a pus o condiție, una singură. Să învăț și să las altora praful drumului... - Și ție cred că ți-a intrat pe-o ureche și ți-a ieșit pe alta...! a râs mama cu gura până la urechi. - Râzi, râzi, mamă, dar ai să vezi că mă voi schimba...! De dragul Fabiolei...! La auzul acestor cuvinte, mama a încremenit, în timp ce tata mă privea cu o mândrie nedisimulată. Fusese un bărbat chipeș și frânsese multe inimi, mai ales când părăsea triajul sus, pe locomotivă, și trimetea câte un șuier de bun rămas cine știe cărui suflet care ofta după el. - N-am auzit eu bine? m-a luat mama de mână ca să mă privească mai bine în lumina ochilor. De dragul ei...? - Da, cum ai auzit! Vei vedea că vorbesc serios... O negură începu să sticlească în ochii ei verzi și încă pârguiți. Atunci nu am realizat impactul cuvintelor mele asupra inimii ei de mamă. Dar mai târziu aveam să aflu că nicio mamă nu acceptă ca fiul ei să iubească pe altcineva mai mult decât pe ea. Că orice mamă se luptă din răsputeri să păstreze nealterată și neîmpărțită porția de iubire pe care fiul i-o datorează. Și atunci când în prim planul vieții apare o fată, ea, mama, știe că trebuie să lupte din răsputeri pentru ca dragostea filială să nu se usuce ca o floare în deșert. De aici și relația întotdeauna tensionată și fără echivoc dintre soacră și noră. Dar asta aveam să o aflu mult, mult mai târziu... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate