-Da' ce îi cu graba asta în tine? întrebă Claude.
Încă de când se trezise, Féadel era foarte agitat, se învârtea de îi dădea lui Claude dureri de cap.
-Tu mă ascultți? Ce ai de gând să faci?
Féadel se întoarse către el, era plin de speranțe.
-Mai ți minte de Secretul Gardienilor, de care ți-am povestit cu mult timp în urmă? Îl pot folosi... mi-am dat seama ieri seară că acum este momentul, sau o să fie prea târziu.
Claude rămase cu gura căscată. El nu știa în ce consta, dar știa efectul...
-Să te ajut?
-Dacă poți, trebuie să am totul pregătit pentru la noapte. Dacă găsești o placă mare de lemn să o pun în spatele casei unde să pot face ritualul. De restul mă ocup eu...
Claude rămase tăcut, parcă era trist.
-Féadel?
-Hmm?
-Ești sigur de asta?
-Da, este șansa mea.


Ziua fusese aât de lungă pentru amândoi, dar o dată ce se lăsă seara, Claude găsi o placă de lemn și o puse pe iarbă, dar pe măsură ce se întuneca, Féadel era tot mai neliniștit. La îneputul zilei era bucuros, dar emoțiile îl copleșiră și căzu pradă fricii.
-Bine! Gata cu frica, nu am de ce! spuse el ca să se încurajeze.

Egleriel nu-și mai făcu apariția, nici nu se aștepta să vină, poate uitase când el Lună plină.

Se apropia ora 2. Féadel luă foaia și un pumnal. Claude nu vroia să i-a parte la așa ceva, spuse că îi era prea frică.
Coborâ în spatele casei și găsi placa pregătită.

-Acum ori niciodată.
Luă pumnalul și îi înfipse în mână, și repede începu să deseneze Luna și Soarele.
Cu sângele lui cald reuși să dea formă desenului. Era dureros dar nu avea ce face...
-Ah! făcu el de durere, strânse din dinți, ținându-se tare în fața dureri.
Începu să bată vântul, ducând cu ea o voce de i se zburli părul pe ceafă.
-Șoapta cu vraja! Să scriu!
Luă foaia și începu să scrie tot cu sângele lui, acestea spuneau:

''Descântă-mi sufletul!
Deschide poarta-
Să primesc puterea Gardienilor
Acum, când am nevoie de ea!''

Mai repetă încă o dată cu scrise cu voce tare, și apoi privi la Lună.
Nu se întampla nimic. Simțea cu îi zvâcnea rana și cu îi bătea inima de emoții.

Răbdarea îi ajunse la sfârșit, ochii îi sclipiră roșii și strigă mânios:
-M-ai mințit! Nenorocitule! M-ai mințit! Dracu' să te ia!
Se împiedică și căzu pe iarbă, scoase o brichetă din buzunar și dădu foc la sânge și foii pe care scrisese.
Extenuat și palid, Féadel căzu de tot, privind Luna. Lumea i se învârti, avea o stare de greață cum nu mai simțise până acum și înghiți sec.
''Am dat greș... Nu s-a întâmplat nimic...''
Placa de lemn luă foc, până când nu mai rămăsese nimic din ea.

Pentru un moment îl părăsi deznădejdea, se ridică și se uită în jur, trecu mult de când stătu întins pe jos, poate chiar ore, și curând avea să se lumineze.
Se chirchi și începu să plângă cu hohote îngrozitoare. Simțea că lumea se năruie... și avea să moară.

''Totul a fost o minciună...Blestemată fi tu Lună, cum te uiți la mine cu fața aia mândră! De nu ai exploda și tu o dată, da asta e ceea ce vreau.''
Féadel își imagină Luna explodând, rămânând doar bucăți mari din ea, care se roteau în jurul Pământului.

Tot în acel moment, o lumină albă acoperi Pământul, și de un zgomot de făcu să-și scrâșnească dinții. Féadel își acoperii fața, o ploaie de luminițe, ca niște stele căzatoare urmă, unele căzând chiar lângă Féadel. După multe minute se lăsă o liniște cumplită.

Salvări și pompieri se auzeau peste tot, urlături și lătraturi de câini și lume îngrozită de impact.
Féadel privi către cer...
''Nu-mi spune!''
Luna era așa cum și-a imaginat-o, frântă, o parte din ea forma un pătrar și multe părți în jurul ei, înconjurată de pulbere. Se miră cum de nu afectase Pământul.
''Am reușit! A mers!''
Féadel zâmbi mișelește și se ridică. Stătea acolo singur și mândru că distruse o parte a ciclului naturii.

-Acum! Închinați-vă mie! Noul vostru stăpân! spuse și cu asta începu să râdă.